Botond Kaáli Nagy: Primul rol care mi-a rămas în minte și care m-a făcut să-mi dau seama ce mare actriță ești a fost Yvonne (Witold Gombrowicz: Yvonne, prințesă de Burgundia, regia Alexandre Colpacci, premieră: 4 februarie 2007, Teatrul Național Târgu Mureș, Compania Tompa Miklós). Și am văzut că și ție ți-a plăcut foarte mult. Mai mult - așa am auzit - pentru acest rol ți-ai tăiat părul. Este adevărat?
Dorottya Nagy: Da, m-am tuns cu ocazia unei repetiții. Yvonne avea câteva replici minore în piesă, dar Colpacci a ales ca ea să nu vorbească deloc. Personajul ei nu este nici fată, nici băiat, ci un fel de creatură ciudată, o oglindă care ne arată binele sau răul din oameni. Acesta a fost conceptul. Aveam un păr frumos și lung, din punct de vedere fizic eram în regulă, eram tânără (nu vorbeam prea mult), dar din cauza părului simțeam că nu pot capta esența personajului. Am repetat mult timp cu o șapcă, dar mai devreme sau mai târziu șapca se desprindea sau cădea, mai ieșea câte o șuviță de păr... Nu-mi ieșea, mă luptam cu rolul, iar în timpul unei pauze de 15 minute la repetiție de seară, m-am dus la perucherie. Nimeni nu știa, ceilalți își beau cafea și fumau, în timp ce eu mă tundeam. Și m-am întors. Toată lumea era șocată... dar atunci s-a născut Yvonne, Yvonne a mea. Întotdeauna mi-am dorit să fac asta, dar nu am îndrăznit niciodată, iar aceasta a fost o ocazie bună. Așa că da, mi-am tăiat părul. Am făcut acest spectacol pentru o lungă perioadă de timp, am fost cheală pentru aproximativ trei sezoane.
B.K.N.: Și în cele din urmă acest gest te-a ajutat cu rolul în sine?
D.N.: Da, m-a ajutat foarte mult, cred că a fost interesant de urmărit. Un păr frumos și lung îți dă într-adevăr un sentiment feminin, iar odată ce am scăpat de el, nu m-am mai simțit feminină: fiecare mișcare pe care o făceam pe scenă de atunci încolo devenea un pic mai stângace. A fost o soluție bună și un rol bun. L-am îndrăgit foarte mult.
B.K.N.: Au existat și alte roluri pe care le-ai iubit la fel de mult ca pe acesta?
D.N.: Nu le pot clasifica. Au fost roluri pe care le-am iubit, unele pe care le-am iubit mai puțin, iar altele nu le-am iubit deloc. Toate cele pe care le am acum, sunt apropiate de mine, de exemplu rolurile pe care le-am jucat în Alaska. Ceea ce iubesc, depinde de spectacol: cine l-a regizat, cine sunt partenerii mei. Producția în sine poate să nu fie un mare succes, dar dacă am lucrat bine și mă simt bine în ea, îmi place. Totuși, rolurile mele din piesele lui Csaba Székely, Yvonne sau Two Women In Between sunt încă foarte apropiate de mine.
B.K.N.: Este un lucru foarte personal dacă îți place un personaj, un rol, sau dacă simți că a mers bine, sau nu atât de bine. De ce depinde asta la tine?
D.N.: Întotdeauna mă întreb din ce motiv mi se oferă un rol. Și apoi încerc să găsesc lucrurile care sunt în mine din acel personaj. Pentru mine sunt interesante lucrurile care nu sunt chiar așa cum sunt eu, ci un personaj puțin diferit de mine. Nu ceea ce ar ieși din mine la început, acel ceva este ușor. Trebuie să trec prin asta, trebuie să găsesc lucrul interesant din personaj, pe care îl pot scoate din mine.
B.K.N.: Și te identifici complet cu el?
D.N.: Da. Sunt o persoană instinctivă și intuitivă. Chiar și marile decizii pe care le-am luat în viața mea nu au fost niciodată gândite în detaliu. Întotdeauna am fost ghidată de instinctele mele, și la fel se întâmplă și cu rolurile. Nu mă gândesc prea mult la asta. Uitându-mă în trecut, desigur, am făcut greșeli, dar cred că greșelile și erorile mele au fost, sunt și vor fi acolo pentru a mă învăța, pentru a mă ajuta să mă cunosc mai bine...
B.K.N.: Ești din Târgu Mureș, ai absolvit aici, la liceul Bolyai Farkas, clasă de biochimie. Cum ai ajuns în lumea teatrului?
D.N.: Ca urmare a unei iubiri. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță, nu a fost un vis din copilărie, nu aveam niciun interes pentru teatru. Eram o fată foarte timidă. Știi tu, care nu spune poezii, nu joacă, nu cântă. Eram în mica mea lume adolescentină, dar m-am îndrăgostit la 17 ani. Urma să studiez maghiară-engleză la Cluj-Napoca, iar el m-a rugat să nu merg acolo, să stau cu el aici, în Târgu Mureș. Tot el mi-a recomandat și Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Mi-a luat o vară să mă pregătesc pentru examenul de admitere, dar nu mi-a păsat atât de mult - nici nu m-am dus la anunțarea rezultatelor. Eram adolescentă și îndrăgostită, am făcut totul doar pentru a-mi liniști părinții, că aplic undeva. Și am intrat.
B.K.N.: Au urmat ani grei, cred...
D.N.: Foarte grei. Am ajuns într-un loc în care nu mi-am dorit niciodată să ajung. Nu mă puteam integra, nu înțelegeam chestia cu "totul pentru teatru", cu "teatrul e cel mai important", cu repetițiile de dimineața până dimineața, cu marele impuls. După doi ani am plecat. Mi-am scos actele și m-am pregătit să plec din nou la Cluj, de data asta să studiez psihologie. Dar am primit un telefon din Eger (Ungaria), în care mi-au spus că au auzit că m-am înscris la facultate cu monologul meu din Intrigă și iubire și dacă vreau să joc un rol principal în Eger. Am acceptat, și acolo m-am contaminat cu teatrul. Am fost invitată să joc acolo timp de un an, iar în anul următor mi s-a oferit un contract, dar mi s-a spus să termin mai întâi facultatea. Am aplicat din nou, dar puțin mai târziu a murit tatăl meu. Mama a rămas singură și eu nu am vrut să mă duc înapoi în Ungaria, ăsta e adevărul.
B.K.N.: După facultate te-ai mutat la Miercurea Ciuc...
D.N.: Am plecat la Ciuc pentru că - după examenele trimestriale - am fost invitată în cinci locuri de regizorii de teatru care ne urmăreau examenele, și nu mă puteam hotărî unde să merg. Am notat orașele pe câte o bucată de hârtie și am tras la sorți Miercurea Ciuc. Dar nu exista niciun teatru în Ciuc la acea vreme - așa că am devenit membru fondator al Teatrului Municipal Csíki Játékszín - Miercurea Ciuc. Mi-am început cariera într-un teatru care nu exista.
B.K.N.: Nici măcar nu voiai să fii actriță, și ai început într-un teatru inexistent...
D.N.: Da. Am jucat la Ciuc și Satu Mare, apoi am venit la Târgu Mureș, și de atunci sunt aici. La Satu Mare m-am căsătorit cu Sebestyén Aba, și am fost invitați amândoi la Mureș, Aba și la universitate, să predea. Am venit acasă, apoi am divorțat, dar am rămas în relații bune. Suntem colegi, eu joc în multe dintre producțiile lui, și am jucat de multe ori împreună.
B.K.N.: Nu ai avut niciodată intenția de a semna un contract în altă parte? Profesional, simți că ți-ai găsit locul aici?
D.N.: Cel mai frumos moment din viața mea a fost nașterea fiicei mele. De atunci, ea a fost cel mai important lucru, totul a fost dat la o parte și încerc să exist într-un mod care este bun pentru ea. Maternitatea este o experiență atât de frumoasă pentru mine, încât trece peste orice altceva. Și profesional, nu am avut niciun neajuns. Mă simt bine aici. Când am venit, am jucat mult, un rol principal după altul. După nașterea lui Borika, rolurile s-au diminuat în mod natural. După aceea am primit din nou mai multe roluri, dar nu la fel de multe ca la început. Dar a fost confortabil pentru mine, pentru că am putut fi cu copilul meu. Nu am avut niciodată vreo ambiție, nu am vrut să joc cel mai bun și cel mai mare rol în fiecare spectacol. Am fost foarte fericită și cu rolurile mici, mai ales după multe roluri principale.
B.K.N.: Cum poate fi o persoană introvertită actor?
D.N.: Am fost foarte mult modelată de teatru. Nu mai sunt cum eram în adolescență, desigur. Nu mai sunt timidă. Nu mă deranjează să fiu pe scenă, de fapt îmi place, îmi place să fiu privită și îmi place să joc. Dar pentru a face asta a trebuit să învăț să fiu eu însămi. Când eram tânără, era de neconceput pentru mine să fiu privită, să mă ridic în fața a sute de oameni și chiar să le spun ceva. Dar cumva am învățat și am scăpat de o mulțime de inhibiții, de o mulțime de frustrări. Rolurile mele din teatru au fost întotdeauna mici terapii pentru a mă cunoaște mai bine. Practica, numeroasele roluri, încrederea în mine m-au ajutat. Oamenii aveau încredere în mine, îmi dădeau sarcini mari de îndeplinit - nu puteam spune că nu le pot face sau că îmi era rușine să le fac. Este posibil ca multe dintre aceste lucruri să nu fi fost conștiente, ci pur și simplu m-am lăsat să evoluez, să mă schimb, într-un mod în care m-am simțit bine. Dar până în ziua de azi sunt o ființă mai tăcută când sunt într-un grup, de exemplu. Ascult mai mult decât vorbesc.
B.K.N.: Și crezi că, pe lângă faptul că ți-a modelat personalitatea, te-a ajutat și să îți modelezi rolurile?
D.N.: Da, pentru că îmi place foarte mult să stau și să ascult. Observ totul: cum se descurcă fiecare, cine face greșeli, cine se luptă cu ce. Și am învățat multe despre teatru doar stând și privind. Este amuzant, dar până în ziua de azi memorez toate indicațiile pe care ceilalți le primesc de la regizori și mă uit cu o curiozitate sinceră să văd ce fac cu ele, cum le rezolvă.
B.K.N.: Și în tot acest timp ai o latură nonconformistă, porți multe tatuaje, mergi pe motocicletă...
D.N.: Da, dar nu am tatuaje pentru că vreau să ies în evidență sau să fac o declarație. Primul meu tatuaj a fost după moartea tatălui meu. A fost o perioadă foarte traumatizantă, eu eram foarte tânără și el a murit foarte tânăr. Floarea pe care o aveam în comun era macul și am simțit că trebuie să mi-o pun pe mine. De acolo a început totul, nu de la modă. Nici măcar nu era la modă atunci. Apoi au trecut mulți ani și nu am simțit lipsa unui alt tatuaj. Dar în viața mea personală nu am avut o viață echilibrată, liniștită, iar tatuajele îmi amintesc de punctele de cotitură, fiecare având câte o semnificație, câte o poveste.
B.K.N.: Cum vezi tu următoarele etape ale vieții tale? Ești în căutarea unor noi provocări?
D.N.: Simt că mă descurc bine. În jurul vârstei de 50 de ani nu mai am vise mari din punct de vedere profesional. E adevărat, nici când eram tânără nu mă gândeam că va trebui să joc asta sau aia, că va trebui să o fac. Sunt fericită să fiu folosită și să joc, pentru că asta știu și asta îmi place să fac. Dar principalul lucru pe care mi-l doresc este liniștea sufletească. Sunt o persoană calmă, răbdătoare și îmi place să pot exista în asta. Nu mă regăsesc în haos, în tensiune, în certuri. Așa că încerc să îmi trăiesc viața așa cum vreau eu să o trăiesc: calm, iar în cadrul acesteia, să mă concentrez asupra provocărilor profesionale care mă așteaptă.
B.K.N.: Cum ar fi un rol într-un film?
D.N.: Am jucat în două filme, unul românesc și unul maghiar de tineret. Nu a fost mult, dar am gustat și din film. Necesită un cu totul alt tip de actorie. Sunt sigură că aș putea să o fac, sunt sigură că aș putea să o fac bine. Ar însemna doar că ar trebui să pun teatrul în așteptare și să merg la casting-uri. Întotdeauna am fost interesată, mai ales când eram tânără, dar nu am făcut mare lucru în privința asta. Și am văzut, de asemenea, că foarte puțini actori reușesc să rămână în industria cinematografică. Pentru mine, teatrul este locul sigur în care pot să mă implic oricând.
Data nașterii: 09.02.1976, Târgu Mureș
Studii: A absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș în anul 1999.
Proiecte în teatru: Este membru fondator al Teatrului "Csiki Játékszin" din Miercurea Ciuc și al teatrului independent "Yorick Studio" din Târgu Mureș. Și-a început cariera de actriță la Teatrul "Gárdonyi Géza" din Eger, Ungaria, apoi la Teatrul de Nord din Satu Mare și la Teatrul "Csiki Játékszin" din Miercurea Ciuc. În 2002 revine la Târgu Mureș unde activează și în prezent în cadrul Companiei "Tompa Miklós" a Teatrului Național.
Spectacole în care joacă sau a jucat (selecție):
Actorii selectați la ediția 2025 a programului 10 pentru FILM la TIFF, 2025 sunt: Smaranda Caragea (Teatrul de Comedie, București), Eduard Chimac (Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, Teatrul Municipal Lucia Sturza Bulandra, Centrul Cultural ARCUB, Teatrul Mic, Teatrul Masca, București), Ionuț Cornilă (Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași), Sebastian Marina (Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe), Alina Mișoc (REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca), Oana Mogoș (Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați), Dorottya Nagy (Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Tompa Miklós), Dan Pughineanu (Teatrul Excelsior, București), Cătălina Romaneț (Teatrul Apropo, Teatrelli, București), Ana Udroiu (Teatrul Excelsior, București). (Citiți interviuri cu toți actorii selectați pentru program, făcând click pe numele lor din lista de mai sus.)
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2025.