Parafrazez din Walter Murch: Ai răbdare cu un regizor, fiindcă cu fiecare proiect nou, e ca și cum ar învăța o limbă nouă și la un moment dat înțelege. Alina nu știe de Walter Murch, dar, sincer, n-am văzut alt actor care să aplice atât de bine filozofia lui.
Robert Kocsis: Alina, ai o experiență în teatru și în film de peste 10 ani. Ce ai spune că lipsește cel mai mult?
Alina Mișoc: Ce am simțit eu că îmi lipsește sunt regizorii care să fie pasionați de lucrul cu actorul, care să știe cum să lucreze cu un actor, să știe să scoată ce e mai bun din el pentru un anumit rol sau pentru un anumit proiect, să îl facă pe actorul respectiv să-și atingă limitele, să nu-i fie frică să fie vulnerabil, să îl provoace astfel încât să fie diferit de cum e în alte proiecte. Asta am simțit eu că îmi lipsește de multe ori, mai ales în teatru. Și în film... de fapt, cred că asta se aplică și pe teatru și pe film. Să-l intereseze foarte mult subiectul și să-l ardă proiectul respectiv, să-l ardă tema proiectului. Am simțit de multe ori că fac proiecte, din păcate, care trebuie făcute și bifate. Și asta mi-a lipsit, o pasiune pentru o anumită temă, un punct clar de vedere, o perspectivă clară și o poziționare clară. Un de ce fac asta și ce vreau eu să spun în legătură cu asta.
De multe ori am avut proiecte, pe film mai ales, unde erau pur și simplu doar povești personale. Și eu am încurajat, mai ales regizorii tineri, să vorbească despre ce știu și despre experiențele lor și prin ce au trecut ei.
Dar dacă îți alegi o temă mai departe de tine, care nu e deloc personală, mi se pare că ar trebui să știi clar, să-ți fie foarte limpede de ce faci asta. Ca apoi, în produsul final, să se vadă perspectiva și poziționarea ta ca regizor. Oricare ar fi ea.
Fie că ești de acord cu ceva, fie că ești critic. Asta am simțit eu că îmi lipsește.
R.K.: Sunt atât de multe discuții despre diferența între actorie de teatru și de film. Dar pentru tine, Alina, care e diferența?
A.M.: Cea mai arzătoare diferență pe care o simt eu în momentul ăsta, lucrând la un proiect de teatru, e că pentru mine întotdeauna experiența pe film a fost mai ușoară dintr-un anumit punct de vedere. Nu ajungi să stai atât de mult cu oamenii aia încât să ajungi să nu te mai suporți.
În teatru mi se pare mult mai problematic aspectul ăsta. Pentru că ajungi să lucrezi cu aceiași oameni, de multe ori ajungem în echipe, unde stăm foarte mulți ani. Și mi se pare că se pierde un respect, o bucurie reală de a descoperi partenerul din fața ta. Mi se pare că asta se pierde în teatru pentru că se lucrează mult mai mult la un proiect. În timp ce la film, sunt proiecte care necesită repetiții, sigur, dar sunt proiecte unde te duci și filmezi direct. Și fiecare vine doar să-și facă treaba.
În toți actorii și în toți oamenii de pe lumea asta există încă părți de descoperit. Părți mai frumoase sau mai puțin frumoase, părți care te pot face să reflectezi la tine, dar trebuie să ai o deschidere, o curiozitate și o răbdare.
R.K.: Alina, care-i filmul tău preferat?
A.M.: Sunt multe filme care-mi plac. Îmi place mult să mă uit la filme. Cred că mai mult decât să merg la spectacole. Dar un film care-mi place foarte, foarte mult e Nunta mută.
R.K.: De ce?
A.M.: Pentru că mi se pare că surprinde niște situații foarte adevărate într-o manieră comică.
Și cred că rezonez puternic cu treaba asta pentru că eu încerc să fiu așa.
R.K.: Bucuria ca un act de rezistență.
A.M.: Da, mi se pare că umorul ne salvează și ne apropie. Pe mine mă salvează.
R.K.: Stai de atât de mult timp în Cluj și ți-ai făcut aproape întreaga cariera la Cluj. Ce-ai spune că s-a schimbat considerabil pe parcursul acestor ani în industria filmului din acest oraș?
A.M.: Păi uite, de curând am mers la un casting. Și ce m-a surprins plăcut a fost că există un studio unde se fac castinguri la nivel profesionist. La fel ca în București.
Ceea ce nu mai văzusem până acum la Cluj. Se făceau fie în spațiile independente, fie în facultate. Și să văd un studio profesionist de casting ca cele de din București m-a surprins plăcut și mi-a dat speranță că industria filmului se va dezvolta în Cluj.
R.K.: Apropo de facultate și perioada facultății, noi încă am prins ca Facultatea de Teatru și Film de la Cluj să se numească facultatea de Teatru și Televiziune. Și la un moment dat s-a schimbat acest nume. Ce s-a schimbat la studenți?
A.M.: Au venit la facultate să predea Radu Jude și Adrian Sitaru, care chiar sunt regizori consacrați de film, care practică meseria asta. Și ăsta cred că a fost un plus mare. Pentru că de-a lungul anilor, chiar și în generația mea, întotdeauna au fost studenți buni. Și au fost generații mai bune decât altele. Eu am lucrat acum câțiva ani cu niște studenți de la film care mi s-au părut foarte, foarte buni. Am lucrat cu Iriana Adnana și cu Hana Stroe, niște fete inteligente și foarte, foarte bune. Și mi se pare că generația lor, de exemplu, este o generație foarte bună. Cred însă că uneori studenților de la film le lipsește curajul. Cred că trebuie să aibă mai mult curaj și nu știu în ce măsură lipsa asta vine de la profesori. Cred că ponderea lor e mare în felul în care se dă feedback, în felul în care sunt încurajate demersurile studenților. Dar cred că schimbarea cea mai mare a fost că au venit acești doi regizori de film să predea.
R.K.: Tu cum îți găsești curaj în această industrie?
A.M.: Păi, uneori sunt un om foarte ambițios. Și nu renunț. Cred că funcționez bine în zeama eșecului. Adică când ceva nu-mi iese, nu mă las. Am și picat prima oară la facultate la București. Atunci am vrut să renunț, am avut gânduri serioase să renunț. N-am făcut-o. Am venit și am dat la Cluj, am intrat. Cred că asta mă ajută să am curaj, puterea asta de a lupta. Și momentele în care mă simt împlinită. Am momente când cred că aș fi bună și în alte domenii, dar am și momente când nu știu dacă aș face altceva mai bine. Sau, cel puțin, nu imediat. Sigur că dacă m-aș investi în ceva să mă dezvolt, probabil că aș ajunge să fac cel puțin la fel de bine cum fac actoria. Dar imediat nu cred că aș face altceva mai bine.
Și mă ajută curiozitatea. Curiozitatea și dorința mea de a mă provoca. Tot timpul vreau să învăț lucruri noi, să nu mă menajez, să mă provoc, să fac lucruri la care nu sunt bună. Și asta nu m-a ajutat întotdeauna, Robert. Pentru că, uite, de exemplu, mi s-a zis când am terminat facultatea să merg la București să fac film. Că eu sunt, vezi, doamne, sunt actriță de film. Și mi-am zis, nu, eu vreau să joc la scenă mare, pentru că eu nu am vocea dezvoltată, eu am tendința de a juca mic, filmic. Și cu trecerea anilor mi-am dat seama că trebuie un pic să apeși pedala și pe ce ești bun ca să poți să faci performanță. Și încă mă lupt cu asta. Adică eu în continuare, am văzut și la lucruri mici, acum lucrând în repetiții, am tendința de a face acțiuni la care știu că nu-s foarte bună ca să-mi dezvolt dexteritatea.
R.K.: Foarte multă lume fuge de eșec. Vorbeam cu un regizor foarte talentat din România la un moment dat despre asta și faptul că în această industrie nu rămân talentații, rămân rezilienții. Ce-ți dă încredere în tine atunci când nimeni nu îți dă credit, motivul să te duci mai departe?
A.M.: O să spun cum e zeama asta a eșecului pentru mine. Nu vreau să fiu ipocrită și atunci o să spun adevărul. Cred că sunt un om norocos din punctul ăsta de vedere, pentru că nu prea am avut momente de genul ăsta în viață. Am avut oameni, și profesional și în orice fel, care să fie lângă mine.
Tot timpul am spus, și în continuare sunt de aceeași părere, aș zice că în orice domeniu, e foarte importantă, din păcate, validarea. Ai nevoie să fii validat, ai nevoie să fii încurajat, chiar ai nevoie. După ce ai niște roluri, după ce iei niște premii, după aia poate ajungi ca ele să nu mai aibă atâta valoare pentru tine. Eu aici aș vrea să ajung, pe o poziție de echilibru, de liniște și sper că într-o zi o să ajung, dar cred că poți să ajungi la asta doar după ce ai obținut. După ce ai fost pe acolo.
Nu poți să zici, este în regulă să am doar o replică în tot spectacolul, dacă tu nu ai avut niște roluri mari. Și să fii împăcat cu asta și să nu îți trebuiască nimic mai mult.
La mine se aplică vorba asta că ce nu te omoară te face mai puternic.
De aia pentru mine e amuzant când mă întreabă oameni din afara meseriei, chiar astăzi înainte să mă întâlnesc cu tine, m-a întrebat cineva, ai nevoie de talent, nu? Eu aș zice că trebuie să fii foarte puternic înainte de talent. Sigur că talentul e un atu care te ajută, dar el poate să fie sau nu. Cred că trebuie să fii puternic în primul rând și să-și dorești foarte mult să faci asta.
Pentru că altfel, de multe ori, de cele mai multe ori, e o lume mizeră.
R.K.: Spune-mi un moment și o persoană care a însemnat ceva la începutul carierei. Niște persoane sau povești de la mijlocul carierei și apoi în momentul în care ne găsim acum.
A.M.: La începutul carierei este mult spus, dar aici mă gândesc la oamenii care m-au încurajat să fac asta când am vrut să renunț Teodora Câmpineanu, Tomi Cristin și Claudiu Lazăr, care mi-a spus că nu mă vede făcând altceva.
De la mijlocul carierei mă gândesc la... doi regizori de la care eu am învățat foarte multe, dar foarte, foarte multe lucrând cu ei, Diego Aramburo și Leta Popescu. În cazul lor am simțit că sunt niște oameni care au crezut mult în mine, foarte mult.
Pentru momentul prezent, o să vorbesc chiar despre această selecție la programul 10 pentru FILM, unde mi-am dorit foarte mult să fiu.
M-a propus Oana Stoica... sigur că a fost o bucurie, dar Oana mă știe de mulți ani, de la Reactor. Dar bucuria foarte mare a venit de la Cristina Rusiecki, care înainte de showcase-ul care a fost în februarie 2025 la Reactor, nu știa cine sunt. M-a plăcut, m-a remarcat și a fost o formă de validare, care pentru mine a însemnat mult. M-a făcut să mă gândesc serios că poate e bine ce fac. Deci ea mi-a dat, așa, un imbold care mi-a dat putere. Chiar dacă poate e spus patetic, mi-a dat încredere. Și chiar dacă nu eram selectată, eu m-am bucurat de când m-a contactat și mi-a spus că și-ar dori să fiu una din propunerile ei.
R.K.: Ce simți sau gândești când te vezi pe ecran?
A.M.: Aveam o problemă când eram mai tânără, acum nu cred că mai am neapărat, cu vocea, să m-aud. Mă gândeam un pic unde-mi poziționez vocea. Mi se părea ciudat când m-auzeam înregistrată, dar de văzut pe ecran, să știi că nu sunt foarte critică și n-am o problemă cu a mă vedea. Iar la filmări, când am încredere deplină în regizor, nu mă uit peste duble.
R.K.: Unele spații din industrie folosesc foarte mult aceste cuvinte ca empatie și colegialitate și uneori e doar un lucru de branding care nu se aplică în acele medii. Ce înseamnă pentru tine empatie și colegialitate?
A.M.: Empatia la lucru presupune să înțelegi că partenerul tău este diferit și că lucrează diferit. Mai ales în proiectele de teatru ne frustrăm că celălalt stă cu textul, sau felul în care își caută nuanțele, motivările și poate că își construiește diferit personajul față de cum o faci tu.
Colegialitatea, din punctul meu de vedere, constă în disciplina de a te raporta în mod egal la fiecare dintre colegii tăi. Pentru că de multe ori se întâmplă să lucrăm bine doar cu oamenii cu care suntem prieteni și asta mi se pare neprofesionist.
Sigur și empatia și colegialitatea sunt lucruri grele, care se educă, se lucrează și depinde foarte mult de cât de mult îți dorești să faci asta, cât de mult te interesează procesul și până la urmă ce fel de om și de coleg vrei să fi.
R.K.: E această impresie că actorii trăiesc într-o burghezie, că au o viață plină de romantism. Să spunem la rece, cum e de fapt viața ta ca actriță?
A.M.: Doamne ferește! Nu e nici pe departe burghezie, nici romantism. Nu e. Nu vreau să mint. A fost, în anumite momente, o viață comodă. Și am fost în situații privilegiate, care nu țin de meserie, și care mi-au oferit un anumit confort. Și având acest confort, am putut să fac această meserie pe bani puțini. Pentru că să fii un artist independent este greu financiar. De multe ori, nu e nici pe departe o viață romantică. Cel puțin pentru mine, în punctul ăsta, e total opus, din păcate. Asta e perspectiva mea actuală. Vine cu foarte mult zbucium.
Și de multe ori, nici mediul de la repetiții nu e întotdeauna cel pe care mi-l doresc eu. E un mediu tensionat, e greu. Și tu trebuie să gestionezi asta.
Și dacă, separat de lucru, tu nu ai foarte multă liniște, echilibru, asta îngreunează lucrurile. Și devine și mai greu. Deci nu e, nu e deloc așa. Cred că e o falsă impresie pe care și-o fac oamenii.
Eu aș zice că e greu să fii actor. Dar cred că puterea despre care vorbeam mai devreme, e foarte importantă. Să fii puternic, sau, pentru mine, având, de multe ori, în afara lucrului o viață confortabilă, echilibrată, m-a ajutat să pot să duc ce era la lucru și să nu las să mă impacteze foarte tare.
R.K.: Alina, vreau să fim cringe. Cum s-ar numi filmul despre viața ta și cine te-ar juca?
A.M.: Nu m-am gândit să fac un film, dar lucrul pe care aș vrea să-l fac la un moment dat este să scriu un text, nu știu dacă să fie un one-woman show sau cu mai multe personaje, despre o tipă care surzește și despre cum e lumea din capul ei și cum percepi viața după ce ai surzit, asta fiind, cred că cea mai mare frică a mea. Și m-am gândit serios la asta, la un moment dat și pe cine am eu minte și cine mi-aș dori să interpreteze această fată și m-am gândit la fosta mea colegă, Diana Crăciun, care nu mai face, din păcate, actorie, dar care, din punctul meu de vedere, e o actriță extraordinară. M-am gândit la ea pentru că ea a fost un om prin intermediul căruia eu am descoperit ceva care mă ghidează în continuare în meserie.
În facultate, când Diana făcea improvizații, foarte multe dintre ele erau revelatoare pentru mine, pentru că Diana lucra foarte mult cu interiorul ei și lucra cu tot ce era în suflețelul ei și cu toate durerile ei și nu îi era frică să se lase vulnerabilă. Și cumva asta mi se părea un paradox, pentru că în viața reală, cel puțin așa mi se părea mie, că Dianei îi e frică să fie vulnerabilă și acolo cumva simțeam și eu din afară că ea e într-un mediu safe, unde nu îi mai este frică să se deschidă cu adevărat. Și din improvizațiile ei mi-am dat seama că asta e cel mai valoros. Și în meserie, și aș zice eu și în viață, dar eu de multe ori, fiind sinceră și vulnerabilă, am avut de pierdut mult. Dar mi-am dat seama că, pe scenă cel puțin, asta e cel mai valoros. Să fii real și vulnerabil. Și lucrurile astea le-am descoperit datorită ei. Și după ce am văzut asta, am început să lucrez și eu așa. Ea e singura persoană pe care o văd potrivită pentru acest rol deocamdată.
R.K.: Care e prima ta amintire de la cinematograf?
A.M.: Ce întrebare frumoasă! Mergeam la cinematograf în Giurgiu. Un cinematograf vechi, de pe șoseaua București. Din păcate el nu mai funcționează. Și filmul de care îmi amintesc cum mergeam să-l văd e Titanic. E un film care mie îmi place foarte mult. Adică chiar îmi place. Știu că e... cheesy? E un film care pe mine m-a marcat. Și la care cred că aș putea să plâng lejer oricând îl revăd.
Ce îmi amintesc de cinematograf e că îmi plăcea să merg, să mănânc popcorn. Îmi luam și gumă turbo și mergeam la cinematograf în Giurgiu. Și știu că am fost tristă când s-a închis. Îmi amintesc de afișele filmelor și când mergeam și mă uitam ce filme mai sunt.
Titanic e singurul film la care mă pot uita fără subtitrare. Pentru că eu nu știu bine engleză și nu îmi place să mă uit la filme și să nu înțeleg. Și la un moment dat am zburat multe ore. Am fost cu un spectacol în Thailanda. Și în timpul nopții nu puteam să dorm. Și am căutat. Ei aveau acolo o listă de filme. Și mi-am dat seama că Titanic e singurul film unde mă pot uita și pot înțelege tot. Pentru că îl știu foarte bine. Și am început să mă uit la Titanic. Între timp au venit și turbulențe. Domnul din fața mea s-a culcat și a dat scaunul foarte pe spate. Și îmi aduc aminte că erau turbulențe foarte puternice. Și eu eram cu ecranul de pe scaunul din față, ecranul pe care era proiectat filmul, în brațe, la propriu.
R.K.: Și cum s-a simțit fata din Giurgiu când a ajuns într-un oraș mare?
A.M.: Pentru mine Clujul nu a fost un oraș atât de mare, deși încă sunt cartiere în care nu cred că am fost niciodată. Înainte să mă mut în Cluj, am locuit un an la București, oraș în care mergeam săptămânal în liceu. Așa că mutarea la București a fost de fapt ruptura de casă și de părinți. A fost o tranziție grea și dureroasă, probabil a contribuit la asta și faptul că nu am intrat la facultatea la care mi-am dorit și am ales o soluție provizorie. Bucureștiul mi s-a părut întotdeauna îngrozitor de mare, faptul că nu puteam ajunge noaptea acasă pe jos mi se părea îngrozitor și îmi amintesc câinii de care îmi era foarte frică și locuitul la cămin pe care l-am urât. Când reușeam să fug acasă la Giurgiu în câte un weekend eram extrem de fericită și priveam întorsul la cămin ca pe un coșmar, dar cu toate astea refuzam să mă întorc să locuiesc cu ai mei, oricât de bine mi-ar fi fost lângă ei. Știam că ruptura asta trebuie să se întâmple, așa că peste un an am ales să plec și mai departe, la Cluj, și deși au trecut mulți ani de atunci, încă mă lupt cu dorul de casă.
R.K.: Dacă ai avea puterea, oportunitatea, ca într-un an doar tu să faci selecția 10 pentru FILM, cine ar fi cei 10 actori?
A.M.: Cred că aș face un mix între oameni foarte tineri și oameni foarte bătrâni. Actori tineri, pe care mă gândesc să-i lansez cumva, și actorii bătrâni care dacă nu o să fie în anul ăla, poate nu o să mai fie deloc. Oricum ar suna asta. Sau ar fi prietenii mei, dar nu am mulți prieteni și cu siguranță nu am zece prieteni actori. Cred că aș face o selecție tot subiectivă cu oameni care mi-au marcat mie parcursul profesional.
R.K.: Alina, top 10 actori cu care te-ai sărutat din industrie.
A.M.: Păi....
R.K.: Glumesc!
A.M.: Offf mă Robert, și tocmai mă pregăteam să zic...
Data nașterii: 5 noiembrie 1992 (Scorpion)
Studii: Licență în Artele Spectacolului la Facultatea de Teatru și Film Cluj-Napoca / Master în Studiul Caracterelor Dramatice la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
Roluri în teatru: (In)corect (r. Leta Popescu), Rața (r. Dragoș Mușoiu), Partea 3. Solidaritatea și Partea 1. Iubirea (r. Petro Ionescu), r.e.g.e.n.e.r.a.r.e (r. Beatrice Tudor), Gliese 445 (r. Raul Coldea), Dă-te din soare (r. Leta Popescu), O seară de divertisment la Reactor (r. Cristi Ban), Mânui-mi-ai viața (r. Robert Kocsis), Păcănele (r. Mihai Lukacs), Sub apă (r. Olivia Grecea), Întoarcerea de acasă (r. Bianca Baraboi), Love Me Tinder (r. Adina Lazăr)
Proiecte pe film: Dracula Park (r. Radu Jude), De nu-mă-uita (r. Iriana Adnana), Langage enfantin. Cheval. (Figure) Sujet qui intéresse beaucoup; idee fixe (r. Hana Stroe), Aprindem o lumânare când se ia curentu' (r. Iriana Adnana), Emigranții, (r. Andra Salaoru) - Câștigător al Competiției Locale, în cadrul TIFF 2018.
Actorii selectați la ediția 2025 a programului 10 pentru FILM la TIFF, 2025 sunt: Smaranda Caragea (Teatrul de Comedie, București), Eduard Chimac (Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, Teatrul Municipal Lucia Sturza Bulandra, Centrul Cultural ARCUB, Teatrul Mic, Teatrul Masca, București), Ionuț Cornilă (Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași), Sebastian Marina (Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe), Alina Mișoc (REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca), Oana Mogoș (Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați), Dorottya Nagy (Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Tompa Miklós), Dan Pughineanu (Teatrul Excelsior, București), Cătălina Romaneț (Teatrul Apropo, Teatrelli, București), Ana Udroiu (Teatrul Excelsior, București). (Citiți interviuri cu toți actorii selectați pentru program, făcând click pe numele lor din lista de mai sus.)
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2025.