Cuburi de piatră sub pruni

Era foarte cald în vara aceea. De obicei trebuia să te acoperi noaptea cu un pled, altfel, mai ales spre dimineață, te înfiorai și te trezeai. Închideai fereastra și ușa, dar înăuntru se răcorea oricât de mult le-ai fi lăsat deschise peste zi să intre căldura. Asta pentru că munții erau aproape. Dar în vara aceea era atât de cald, că puteai dormi cu ușa deschisă fără teamă. Te trezeai abia dimineață, în lumina care scălda camera în ciuda draperiilor groase. Aproape toate încăperile dădeau spre răsărit, numai două aveau ferestrele spre apus și nimeni nu voia să stea în ele. Iar vara destui din familie veneau să petreacă zile, cât mai multe, la țară. Trebuia să te grăbești să ajungi la timp pentru o cameră cu soare dimineața. Iarna în schimb, casa era goală.

În vara aceea dormeam într-o astfel de cameră. Văru-meu fusese într-un circuit din cabană în cabană, la munte, și nu mai ajunsese acasă, venise direct în sat. Adusese în buzunarul de la rucsac un pui de cățel și îl instalase pe verandă, ca să se încurce încontinuu printre picioarele rudelor adunate fie pentru masă, fie pentru comentarii la viețile oamenilor care se înșirau pe drum în sus și-n jos.

Pentru că era alb și era fată, căpătase de la văru-meu numele de Oaie. O strigase așa de atâtea ori, că nu ar mai fi întors capul dacă ai fi strigat-o altfel; devenise imposibil să-i aplici concepții onomastice mai tradiționale. Oaie, deci; e, nu-s multe cuvinte în limba română formate numai din vocale.

Mă perpeleam suficient pe canapea cât să capăt impresia că aveam nopți albe. Dar spre dimineață adormeam buștean. Odată, am simțit în palmă o căldură neobișnuită, umedă. Cum patul era jos, o mână îmi atârna pe podea. În noaptea cu pricina, în palma dreaptă își lăfăia botul Oaie. Voiam să mă întorc, dar cum să fac fără s-o trezesc? Mi-am tras palma încet, m-am răsucit cât am putut de repede și i-am vârât sub nas palma stângă. Nu părea să fi simțit. Ce s-a mai întâmplat până dimineață nu mai știu. Am sperat că între noi se crease deja o complicitate; cine nu visează la complicități afective? Ți-ai găsit! Oaie nici nu m-a băgat în seamă, ocupată să-l muște de degete pe văru-meu ca să-și salveze coada din mâinile lui. Era încă prea mică să coboare la joacă în grădină, mai departe de cele câteva trepte ale verandei nu se aventura.

Din august până la început de decembrie n-am mai ajuns la țară. Dar uite că văru-meu pleca într-acolo și m-a chemat. O dusese pe Oaie în satul vecin, în deal, la o femeie care ar fi fost de acord să o îngrijească; avea mare respect față de bunica. Pe la jumătatea drumului, am luat-o la stânga, pe o potecă. Văru-meu voia să-mi arate cum se vedeau munții dintr-un loc mai înalt, deasupra întregului câmp care se întindea până sub primii versanți. Am schimbat apoi poteca, ne-a scos mai sus de casa unde era găzduită Oaie. Eram gata s-o văd dincolo de fiecare gard pe lângă care coboram și alternanța de înflăcărări și dezumflări mă sâcâia. Mai ajungem?, am întrebat cu arțag; mi se părea că văru-meu mă duce cu vorba ca să râdă de mine. Deodată i-am auzit chiotele de bucurie. Mă recunoscuse. Ne-am jucat, ne-am tot jucat și iar ne-am jucat. Am urcat apoi în deal în fiecare zi, eram amorezat lulea. Am început să vin tot mai des în casa cu verandă.

Era din nou vară și, pentru că blana lui Oaie mi s-a părut peste măsură de murdară, m-am hotărât să spăl cățeaua. Gazda mi-a dat un cazan în care am încălzit apă. Venisem cu tot ce trebuie, săpun, ibric și prosop. Nici o urmă de opoziție, nici la udat, nici la săpunit, nici la clătit, nici la uscat. Era atât de strălucitor de albă, că m-am gândit s-o arăt lumii întregi. Ne mai plimbaserăm; iar în spatele casei, până la următoarea, era un tăpșan pe care de multe ori alergam împreună, să mai obosească. Legasem două lese una de alta, să se miște mai în voie, nu îndrăzneam s-o eliberez, dacă fugea și o pierdeam? De mișcat, s-a mișcat. Când am trecut pe lângă o baligă, s-a trântit și rostogolit în ea, să-și piardă mirosul de la săpunul bun cu care o îmbăiasem. Câinii, m-am documentat apoi, preferă mirosurile puternice. Am crezut că mor de furie, dar a doua zi era curată; un fel de ulei le curge câinilor de sub blană și îndepărtează murdăria. N-am mai ieșit pe uliță, Oaie și-a petrecut ziua luându-mi o încălțare și arătându-i curtea. La un moment dat a apucat-o nostalgia; s-a dus la gard și s-a tot uitat în susul uliței printre uluci. Mi-am adus aminte cum povestea maică-mea că bunica ei, mama bunicii noastre, se uita peste gard de la șase dimineața după autobuzul de la oraș care îi aducea copiii și nepoții tocmai la prânz. Dorința aia nebună să vezi ceva dincolo, să-ți vină cineva de dincolo. Am tot chemat-o, dar nici măcar n-a întors capul. M-am dus lângă ea, n-a vrut cu nici un chip să lase gardul.

De la o vreme, gazda a început să petreacă mereu mai multe zile la fiică-sa, în vale. Era bătrână și bolnavă. Oaie stătea singură sub șopron, legată de un stâlp. În fiecare zi, o vecină trecea ulița, îi umplea strachina și se întorcea la treburile ei. Odată m-am uitat peste gard de după casă, până să intru ca de obicei vesel pe poartă: stătea neclintită cu capul sprijinit de o ușă a șopronului, cu ochii lipiți de ea. Mă împrietenisem cu veterinarul. Știa de Oaie. Mi-a zis să-i găsesc altă gazdă, acolo în vale, și mi-a promis că o aduce jos. Iar învățătorul a întrebat-o pe Dorica dacă nu primește în curte un câine. Proprietara barului avea un fiu care creștea tot felul de animale; în curtea lor, o curte mare împărțită în tot felul de compartimente, mișunau viețuitoarele în perechi. Arca lui Noe, așa râdea veterinarul. Dorica a luat-o fără fasoane pe Oaie.

S-a nimerit bine. Avea în curte o cățea, Fulga, îi trebuia o pereche. Fulga era tot albă, ba chiar și părul îi era la fel de lung și de cârlionțat ca al lui Oaie. Și avea trufa și tivul ochilor roz; în schimb, galben umbros și tremurat ca al ochilor lui Oică (așa o alintam pe Oaie) nici măcar rășina cea mai frumoasă nu putea să dea. Le-am luat lui Oaie o zgardă roșie și Fulgăi una albastră, dar cum să le deosebești când alergau în toate părțile pe câmpul dinspre pârâu? Nu știam care era una și care era cealaltă. Poate doar când, în culmea vitezei, Fulga își lungea salturile iar Oaie se lăsa pe genunchi, mai aproape de pământ.

Coborau și urcau șanțurile de pe malul abrupt iar în aval dispăreau printre tufișuri. Strigam și strigam la ele și mă foiam pe linia apei, doar-doar le-aș fi zărit, și iar strigam. Nu apăreau decât când începeau să obosească. De acum nu mai alergau așa, însele știau că venea ora să ne întoarcem. Dar când mă vedea cu lesele în mână Fulga fugea iar oriîncotro, să-mi arate că vrerea și supunerea nu erau așa de limpezi și de sigure. În sfârșit, porneam spre casă; cum trăseseră că voiau să scape să alerge, așa trăgeau că voiau să lenevească în cuști luându-și-le una celeilalte. Odată s-a rătăcit pe câmpul dinspre pârâu un câine al nimănui. Fulga era foarte voluntară, s-a și repezit după el. Iar eu după ea. Am ajuns-o, nu era mult de alergat. Trăgeam cu toată puterea de zgardă, s-o fac să lase câinele îngrozit. N-am reușit decât după ce i-am tras câteva palme la fund; așa procedam în cazuri de forță majoră, bătaie la fund. Fulga a plecat domol spre casă, întorcând din când în când capul: "Ai dat în mine!", asta spuneau privirile ei. "Ai dat în mine!"

Vara, când apa scădea și era de ajuns să-ți sufleci pantalonii spre genunchi ca să treci pârâul, mergeam după ele pe celălalt mal. Lanurile de porumb se înălțaseră bine. Porneau printre rânduri, ai fi zis că începeau un concurs, dar brusc schimbau direcția lăsând în urmă un foșnet prin frunze. Mă așezam pe mal, sub un copac, și pariam pe direcția din care urma să vină. Pesemne că înainte de întoarcere mai treceau uneori măcar o dată prin apă, când mi se aruncau în brațe venea după ele o ploaie de stropi. Clefăiau apoi mulțumite. Mă uitam peste dealurile care creșteau din porumb, peste munții de unde cobora pârâul, peste dealurile de pe partea cealaltă a văii pe care căldura le turtea și le îndepărta. Ziua de ieri a trecut precum cea de dinainte, ziua de azi trece precum ziua de ieri și ziua de mâine, de unde știam și voiam asta?, va trece precum ziua de azi. Și orice vedeam avea un suflet atent la celelalte și bucuros că așa, nu altfel, trece timpul: parcă ar sta în loc. Din animismul ăsta creștea o solidaritate a viului pe care de obicei încercam s-o teoretizez pe verandă, în cuvinte pe care nimeni nu le întrerupea - îmi dădeau dreptate, nu-mi dădeau? în timp ce vorbeam se gândeau la ceva mai bun decât solidaritatea între specii căreia eu chiar îi căutam o explicație prin straturile cele mai adânci ale vieții?... Dar uneori, când de sub podul care, mai în aval, se clătina peste pârâu, vreun gușter scotea capul colorat iar caprele lui Mitiță se uitau în crengile joase ale arinului rătăcit singur în toată lunca de parcă s-ar fi cățărat în el, când Oică și Fulga coborau în pârâu și stăteau nemișcate la umbra unui bucăți de mal mai râpoase, chiar simțeam că dogoarea muia cu adevărat instinctele și toate ființele pe care le mișcau căpătau un fel de bunăvoință senină. Ei, îmi venea să le frământ pernițele, să particip și eu la bunăvoința senină, și ordinea se strica iar. Fulga era geloasă, se înghesuia între mine și Oaie. Noroc că Oică nu alimenta rivalități. Știa că efectul salturilor ei de pe loc, pur și simplu pe verticală, ca să-mi lingă nasul când apăream în curte dimineața, nu putea fi slăbit de nici una din privirile fugare aruncate peste umăr cu care Fulga voia să-mi lungească mângâierile. A doua zi, tot al lui Oaie era nasul meu.

Pe seară căldura se mai domolea și destui ne vedeam la barul cu mese sub umbrele al Doricăi; jucam table. Adrian venea și el și chibița cu un suc în față; ceilalți îl întrebau pe unde umblase în ziua aceea și el povestea. Istoriile lui tehnice erau însoțite uneori de exclamațiile asistenței, gata să arate că apreciază cât de simțitori sunt pacienții veterinarului. Odată, furios nevoie mare, Adi a izbucnit împotriva celor care își băteau animalele și s-a ajuns la o temă care răsărea când și când dacă berea era suficient de rece și oamenii suficient de aprinși: nu-s mai bune animalele decât omul? Ba da, se înflăcăra veterinarul, câtă vreme unul nu ieșea pe poartă cu carul fără să le îndemne cu Die, boală, fire-ați ale moartei! spre câmpul de unde își câștiga pâinea. Era dezamăgit de oameni, așa a spus. Numai tablagii nu îl ascultau să vadă unde va ajunge. Omul, ce cuvânt minunat!, nu se zice așa? Dar pe străzi, în orașul unde făcuse el școala, numai boi - proști, măgari - obraznici, vulpoi - vicleni, porci - nesimțiți și alții asemenea. Oamenii nu-și recunosc slăbiciunile ca oameni, le aruncă în animale și apoi se cheamă unii pe alții cu numele lor. Omului mai viclean ca vulpea îi zici vulpe. Ai crede că Adam nu a botezat animalele; de fapt a găsit atâtea nume pentru el, pentru om; când zice bou, măgar sau porc despre oameni își ia numele înapoi, de fapt: nu-s ale lui? I-a dat Dumnezeu o treabă și a făcut-o prost. Asta nu spune nimic? Un câine e mereu un câine, nu poate fi altceva: nici țap, nici bondar, nici rățoi, nici babuin. Nu i se potrivește alt nume.
- Domnu' doctor, dom' profesor are un câine, îl cheamă Oaie. Și câinii-s mai deștepți decât oile.

Unii s-au întors spre mine. Era destulă sămânță de ceartă în vorbele astea.
- O cheamă Oaie că e albă cum sunt oile. Nimeni nu-ți zice vulpe că ai coada ca ea. Schimbul ăsta de vorbe l-a aprins pe Adi și mai tare. Omul poate coborî oricât de jos, și încă liniștit; acolo îl așteaptă nume de animale. Umanitatea îi rămâne nepătată, i-o păstrează curată numele animalelor.
- N-or ști ei, câinii, să facă prea multe, și nici prea grozave, dar te-a dezamăgit vreodată unul? Sau toți laolaltă? De ce oare? Oamenilor cât de des le recunoști calitățile pe care le înșiră manualul de filosofie?

Tema lui: oamenii îl dezamăgeau. Până la urmă, poate că nu e rău că te dezamăgesc, m-am băgat și eu în vorbă: dacă ești dez-amăgit, înseamnă că înainte te-ai amăgit, adică ți-ai făcut altă idee despre lume decât trebuia. Și în gând: Acum ești, ca și mine, dez-amăgit, adică, ce mai încoace și-ncolo, aproape non-amăgit. Care să fie contrariul lui amăgit? Că dez-amăgit miroase a contradictoriul lui.

Dorica luase bătaie la table:
- Doctore, ții un curs de filosofie? Tu parcă erai veterinar. Și voi nu mai beți nimic?
- Să trăiți, dom' doctor! Respecte, dom' profesor! Încet-încet lumea pleca, am rămas numai noi doi și Dorica; își aștepta bărbatul, să vie s-o ia acasă. Adrian a întrebat de Oaie; e bine. Și m-am lăudat hotărându-mă pe loc: mâine mă plimb cu ea la mănăstire, cu mașina. Puneam pe banchetă o folie de plastic, apoi un soi de covor pe care maică-mea îl cedase cauzei, apoi o pătură. Cu lesa în două prindeam cățeaua de tetiera de la spate, din dreptul meu, să nu-i vină să sară pe volan. Măsurasem să nu fie nici prea lungă, nici prea scurtă. A doua zi, Adrian a râs în hohote: Oică se ridica pe picioarele din față pe scaunul șoferului și își lipea obrazul de obrazul meu. Conduceam așa, obraz lângă obraz. Și mi-a povestit, în aceleași hohote, ce văzuse odată imediat ce ieșise din națională pe drumul județean, să vină acasă. Din față venea o decapotabilă, și în picioare lângă șofer stătea o jună bălaie căreia vântul îi flutura cosițele. Nu mergeau nici prea încet, că nu i-ar mai fi fluturat cosițele, nici prea tare, că fata s-ar fi înecat în curentul de aer care îi umfla nările. Mergeau așa... ca-n filme. Juna zâmbea depărtărilor, știa că le făcea fericite cu fericirea ei. Ar merita, a încheiat veterinarul, să se apuce de un inventar ale scenelor duioase la volan. Deocamdată avea două; juna cu cosițe bălaie și adoratorul ei gata să leviteze amândoi de-a lungul șoselei și Oaie cea cârlionțată cu mine, îmbătați să vedem cum ne apropiem obraz lângă obraz de mănăstire.

Dar la mănăstire n-am stat prea mult. Vremea s-a stricat brusc. O ploaie cu tunete și fulgere și stropi pe care îi auzeai lovind pământul cu iarbă deodată prea puțină. Oică s-a speriat grozav de bubuituri, a trebuit s-o iau în brațe. Ne-am aruncat în mașină; se făcuse mică între scaunul meu și banchetă, pe noi ne apucase o veselie gâlgâită. Am pornit ștergătoarele, să văd dacă nu cumva puteam totuși pleca; ce să pleci, doar mutau râurile din cer într-o parte și-ntr-alta, peste parbriz.

Până la urmă furtuna s-a mai potolit. Voisem să-i propun lui Adrian pentru întoarcere o plimbare înceată pe sub munte, un ocol spre casă, dar nu mai aveam chef. Când am ajuns și am pus mașina în curtea Doricăi, ne-am apucat să le povestim ce pățiserăm. Portiera rămăsese deschisă, dar Oaie încă nu voia să iasă. Până la urmă, a apărut în noi hohote, ale tuturor, și a plecat demnă spre cotețul ei.

Apoi Adrian s-a însurat și a plecat la soție. Când era să vină pe acasă mă suna să vadă dacă nu vin și eu în sat.

Oaie s-a îmbolnăvit prima. Dorica m-a sunat să-mi spună că e fără chef, că nu prea mai mănâncă. Să mănânci e semn de sănătate. Că se plimbă absentă prin bucata ei de curte și că de multe ori nu răspunde când o strigi. Am venit s-o văd, am suit-o în mașină și am pornit înapoi, spre oraș. Avea tumoare pe trenul posterior. Operație, din ziua următoare perfuzii. Doctorul pregătea totul și fugea la alți pacienți, Oică rămânea cu mine în sala de operații. Prima oară i-am povestit două ore tot ce-mi trecea prin minte, speriat eu însumi în încăperea din gresie și metal. Apoi doamna doctor mi-a arătat pe un raft un atlas cu animale; am început să-i spun ce animale unde trăiesc și cum arată. Nu teoretizam eu solidaritatea între specii, armonia între toate ale universului?

Pusesem pe jos folii de plastic, medicul mi-a zis că substanțele perfuzate o pot face să urineze mai des. Dar nu-și făcea nevoile decât când ieșeam: dimineața, înainte de perfuzie, undeva până în colțul triunghiului în care lăsam mașina, în intersecția mare cu geometrie încurcată în giratoriu, bretele, refugii și alte asemenea, după-amiaza în parcul de dincolo de blocuri, unde dădeau târcoale perechi ca noi, oameni cu câini pe care îi evitam: erau pregătiți să compătimească. Mă urma oriunde, fără cea mai mică ezitare. În campaniile de civilizare pe care le desfășuram în jurul satului o dusesem odată în orășelul vecin. Am coborât din mașină și am plimbat-o pe străzi, în lesă. Dar a fost imposibil să trecem strada mare la zebră, se speriase de mașinile oprite atât de aproape. Am luat-o în brațe, mi se năzărise să-i arăt terasa unde beam cafea. A așteptat să-mi termin ceașca ghemuită sub masă. Dar asta fusese demult, pe vremea inventarului de scene al lui Adrian.

După ce s-au terminat perfuziile ne-am întors în sat. Când apăream dimineața la Dorica venea în trap ușor să mă salute; la plimbare nu mai alerga lângă Fulga, rămânea în urmă și își făcea un drum al ei. Trebuia să fiu atent în două părți acum, Fulga nu renunța nici la tufișuri, nici la câmpurile de peste pârâu.

Apoi iar m-a sunat Dorica.

A venit gemând să mă salute. Porțile între compartimentele curții stăteau deschise, umbla peste tot, dacă ar fi stat locului ar fi năucit-o durerea. Am vorbit cu noul veterinar, avea o substanță care provoca imediat stopul cardiac. Stăteam amândoi de vorbă în grădina din fața casei, așteptând-o. A apărut călcând ca pe ouă, în vârfuri, a ocolit florile Doricăi și s-a așezat la picioarele mele. Știa. Nu ne-am mișcat nici măcar un pas, ne-am aplecat doar. O tresărire.

Gospodăria avea și o curte mare, dreptunghiulară; soțul Doricăi plantase pruni, probabil de sus din ceruri locul se vedea ca o foaie de matematică, la întretăierea liniilor erau copacii. Pe sub ei umblau găinile și bibilicile. Am făcut, Vali și cu mine, o groapă adâncă și am îngropat-o pe Oică într-o pătură. N-o să fie singură aici, a spus Vali, și e și umbră. Am însemnat locul cu un cub de piatră, îi rămăseseră de la niște reparații la magazie.

S-a îmbolnăvit și Fulga. Un timp mă dusesem cu ea pe câmpuri; din datorie parcă, se cufunda printre tufișuri și cobora la pârâu; frenezia din întrecerile cu Oaie se stinsese, înlocuită doar de opriri bruște în iarbă, ca să-și scarpine spinarea de tulpini mai aspre. În unele zile se întorcea singură spre cușcă, nu mă mai aștepta s-o pun în lesă. Deschideam și închideam porțile și o lăsam să stea. Dimineața, o găseam cu botul pe labe; tresărea, se ridica și aștepta să-i deschid drum până la marginea câmpului. Înainte, fremăta de nerăbdare să plecăm de ziceai că bate step.

Drumul până la oraș, operația, perfuziile, foliile de plastic... Împăturisem în hol o cuvertură și mă așezam pe jos, sprijinit de un fotoliu, să stăm la taifas. Stătusem și cu Oică, mă pricepeam la conversații. Fulga urina des, am cumpărat role întregi de hârtie să șterg foliile. Dimineața, în timp ce mânca, inspectam prin casă după bălți. În timpul nopții mă trezea să-mi lingă mâinile.

Spaima ei cea mare era liftul; de câte ori deschideam ușa se lăsa jos și trebuia trasă ca un sac; mă temeam s-o iau în brațe, peste operație, mă temeam să coborâm treptele atâtor etaje. Ei, ne-am întors. Câteva zile ne-am plimbat până la pârâu, o duceam în lesă. Pe Fulga!

Din nou m-a sunat Dorica. Fulga nu se mai ridica, i se blocaseră labele din spate. Pentru eutanasiere am plecat la oraș. Am tras-o pe covorul cedat cândva de maică-mea și am dus-o ca pe targă; am intrat în mașină cu spatele, cu Vali ținând de capătul celălalt. O durea, a zvâcnit de câteva ori să ne muște.

Doctorul i-a făcut pe banchetă un anestezic pregătitor, dar n-a fost suficient. Ce puternică e, a zis, trebuie să-i mai fac unul. Apoi, substanța de eutanasiere. O moarte bună, pe bancheta din spate. Când ne-am întors, Vali săpase groapa, lângă a lui Oaie. Acum, în curtea găinilor, sub un prun, sunt două cuburi de piatră. Să te întorci să le vezi, mi-a spus. Odinioară, te simțeau că vii cu o zi înainte.