Dar bărbatul și-a lăsat capul pe umărul drept al femeii. Nu se sprijină de spătarul scaunului propriu, ci de tovarășa lui. Îi trebuie o susținere mai puternică decât aceea pe care și-ar putea-o da singur. Dacă nu ar ține ochii închiși, ar privi probabil în jos. Femeia însă privește spre stânga, parcă încercând să se rupă de semnificațiile gestului făcut de tovarășul ei, să respingă ceea ce poate să însemne acest gest. Dacă, așa cum se zice, în artele vizuale răspunzătoare de semnificațiile afective și morale sunt alcătuirea formelor și organizarea lor spațială, aș risca să spun că bărbatul își acceptă înfrângerea; femeia, încă nu. Capetele lor sunt atât de apropiate și spun lucruri atât de diferite. Cei doi sunt pe cale să piardă lupta cea mare, dar femeia nu s-a împăcat cu gândul.
Nu o spune numai privirea ei. Să le privim brațele. Ale femeii sunt pe cotierele scaunului. Palma dreaptă se sprijină pe curba de metal a cotierei, ca să poată susține greutatea palmelor bărbatului. Brațul lui stâng e trecut pe sub brațul femeii - dar cine ar spune că cei doi sunt braț la braț? Palmele lui se întâlnesc una peste alta peste încheietura dreaptă a femeii. Femeia îi oferă umărul și brațul. Nu și privirea, care încă păstrează o urmă de semeție.
Între palmele lor, un baston. Cui îi trebuie primul acest sprijin, când se vor ridica de pe bancă?
Luminile și umbrele lăsate peste bancă de copac le-aș vedea ca alarme. Nu mai e vreun mister în ele, e un pericol încă tăcut, dar nemilos.
