dupacecaestidinileamaiestisigagiuadinileazurbagiu"
Țigănește stricat de la mama (româncuță, cu vocabularul colorat)
Până în februarie bolesc. Cred că bolesc de fapt durerea lumii, o durere de profundă confuzie și pierdere de sens.
La întreprindere se vorbește o limbă nouă pe care nu o mai înțeleg, parcă și soarele este sfâșietor de galben și penetrant, ca un ceas de aur pe o mână de țigan, care ți-l bagă cu opulență în ochi.
Ultimul slogan se răspândește cu rapiditate, prin gurile unor roboți, la care motorul de diseminare e defect. Suntem toți așa de "thrilled", că începem să turăm în gol cu viteză maximă. Un coleg german îmi spune "E timpul să zburăm pe sub radar", observație care îmi răsună în cap la fel ca sfatul lui Hitler: "se vor rostogoli multe capete; s-avem grijă să nu fie ale noastre"... Mă uit la perechea mea de aripi și pare uzată, căci pasărea a stat în colivia de aur, îmbuibată cu grăunțe și, umflată cum e, pare că nu poate să mai iasă printre gratii.
Nopțile în vis cobor cu bicicleta pe pante derutante, în viteză, printre copaci, sărind peste mormane de frunze, dar ce folos, totul duce mai jos, tot mai jos. Business continuity, să fim productivi în pofida incertitudinii se cere, ca și cum ai cere unui mort să-și plătească conștiincios impozitul până când statul reușește să iasă din datorii. Aplauze, inimioare, entuziasm plutesc în ședințe interminabile peste ecran, de la un public obedient de dobitoace în lanțuri, care-și iubesc lanțurile mai presus de orice.
Dar ce este o viață de om pentru o firmă, ce este firma pentru o viață de om? Domnul Rheinberger se retrăgea după douăzeci și cinci de ani de la o companie unde eram pe vremea aia doctorandă. Doi ani plecasem cu el în fiecare dimineață la 6:00 de la München până în apropiere de Alpi și acum era timpul să iasă la pensie. Purtam niște pantofi maron cu talpă ortopedică de 10 cm și o fustă maron cu danteluri, și ieșisem din mașină să validez la poarta întreprinderii permisurile noastre de intrare. "Am să-mi aduc aminte", spuse el, când am revenit în mașină, "de băieții ăștia de la poartă, cum s-au uitat la tine toți anii ăștia". Și văzând că sunt intimidată, adăugă mustrător: "Hai, nu se poate să nu-i fi observat". Am dat din umeri, nu fără încântare. "Ce nu o să-mi aduc aminte", continuă el îngândurat, pe când parca mașina, "este ce am făcut eu în ăștia douăzeci și cinci de ani... Știu precis ce am făcut înainte, atunci când schimbam joburi, aveam o viață neliniștită de holtei, zig-zag-uri palpitante. Atunci știu că am trăit. N-aveam așa mulți bani, dar am trăit. Apoi am prins jobul ăsta bun, am făcut naveta în fiecare zi, cincizeci de km dus, cincizeci întors, și timpul a trecut într-un bloc." mai spuse el, în timp ce ne dădeam jos din mașină. "Să nu faci ca mine", mă avertiză el. "Nu sta prea mult în același loc, toți vor să te stoarcă precum o lămâie. Viața e mai mult decât atât".
Nu știu dacă Domnul Rheinberger mai trăiește, dar știu că a venit timpul să iau în mâini blocul amorf și să dau cu el de pământ. Numai așa probabil voi gusta în sfârșit amintirile din cioburi, sorbind cu nesaț una după alta.
Eu vin de lângă mahalalele Ploieștiului. Și la început de an 2024, mă prinde un dor amarnic sa înjur peste grăsimea supremă de slogane woke-iste și alte cânticele de adormit adulții: "Dini laptele gârgeaua dijască-se măgarul gulegârgeaua. După ce că ești dinilea mai ești și gargiu? Adinilea zurbagiu!"
***
"Porni Luceafărul... Creșteau pe cer a lui aripe, și Universu-mbătrânea în tot atâtea clipe" - Mihai Eminescu.
În aprilie îmi aranjez casa. Lămpi, panouri acustice, scaune, birou, comodă, tablouri. Cu bidineaua îmi colorez câțiva pereți în "cosy"-beige. E ca și cum mi-aș vărui interiorul, ca să aibă sufletul loc să se odihnească de haosul lumii. Toată copilăria am crezut că sunt dezordonată. Poate pentru că era prea multă constrângere în jur aveam nevoie de un gram de haos ca să creez. Calculele matematice erau juxtapuse pe aceeași foaie de hârtie, și totuși le urmăream fără efort, chiar dacă foaia era deja plină. În vrafurile interminabile de hârtii și cărți, ți-aș fi spus imediat cu precizie unde se găsea caietul X sau formula Y. Știam că acel haos pe care cei din afară îl luau drept dezordine, era în sine ordonat, precis.
Azi însă mi se pare că nu mai văd printre lucruri. Mormane interminabile de carton rămase din orgia consumistă, încăierare de suveniruri, caiete, cărți, relicve, amintiri și kitsch formează împreună un zid amorf în care gândurile se pierd ca într-o gaură neagră. Caut continuu și nu găsesc. Mă trec frisoanele unei neliniști care pare să fie șoaptă de lucruri amestecate care nu-și mai înțeleg rostul.
Pe când alerg cu bidineaua peste netezimea pereților așternând acel mat care încălzește camera de lucru, sunt de fapt pe baricade: în război cu mine. Pentru recucerirea unor teritorii cedate cândva haosului general - unei lumi în derivă, cu alienare și fake-uri, cu puzderie de excitații și contradicții, cu logici contrafăcute, amalgamuri de ignoranță și putere. Prea multă mass-media unilaterală, prea mult entertainment de clasă mijlocie cu isteria de weekenduri, restaurante, aniversări, burți pline și whatsapp, prea multă politică incongruentă cu starea nației, prea multă anestezie în venele noastre, ca să rămânem prizonierii unei stări aparente de bunăstare și confort.
În cele din urmă casa se ordonează: pereți, panouri, tablouri, covoare, scaune și alte mici detalii se aliniază, ca niște cărți amestecate pe care le grupezi pregătindu-te să le joci cât mai bine. Talazurile înspumate ale lumii se retrag și gândurile se limpezesc ca niște geamuri spălate de ploaie. Încep să-mi aud vocea interioară. Mai sunt. O poezie scrisă în adolescență răsună în mine.
"Mai sunt încă stele
În care debarcă ochiul înfrigurat,
Mai sunt zăpezile grele și păsările albe
În care m-am risipit.
Oglindă în trunchi mai sunt,"
De care mă izbesc sângerând..." - Ralu-Ilinca Pepene, "Alter Ego" - Calende, 1996.
***
Obligațiile sunt un fel de otravă pe care o bei conștient că te omoară. Din mai până în august calendarul meu e umplut de alții până la refuz. E ca și cum viața mea ar fi o găleată din care prieteni și rude se servesc în voie, iar eu mă uit la apa care se împuținează vizibil și încerc să strig Nu, dar fără voce.
O comuniune, două botezuri, o nuntă în Suedia și o înmormântare în România, vin toate deodată, descălecate dintr-un univers pus pe șotii. Ordinea mea interioară atât de greu câștigată cu bidineaua pe pereții realității contingente e amânată. În mai mâncăm pate de foie gras și paste cu trufe la o comuniune la restaurantul hotelului Casa de Medici în Düsseldorf. O săptămână mai târziu sprintez în haine albe cu cruciulițe și lănțișoare la un botez. Părintele are o voce aproape duioasă, și oficiază cu conștiinciozitate moldovenească, așa că slujba durează o veșnicie purificatoare. Ies din biserică ușoară ca un fulg și copilele botezate aleargă cu fiica mea prin verdeață, albe și senine ca niște îngeri.
În cele din urmă zbor ca un Superman la etajul 14 în Tak la Stockholm, apoi la Norrköping, două ore la sud de capitală, să reprezint familia la o nuntă. După o noapte dansată pe catalige mă prăbușesc într-un scaun de autobuz spre aeroportul Aralandia, cu sentimentul că am salvat lumea și în sfârșit am dreptul să dorm. Arabului tuciuriu care mă colectase cu taxiul de la petrecere și mă dusese la autogară la ora 4 dimineața îi spusesem între vis și realitate: "Te urmăresc pe googlemaps, să nu îndrăznești să mă duci în altă parte... am citit că aici în Suedia aveți probleme cu criminalitatea", continuasem eu impertinentă, la care mi se păru că zâmbise amuzat. Mă duse cu mașina exact la peronul de unde urma să iau autobuzul, apoi îmi spuse "nu te da jos. Aici să vii în circa o oră, dar până atunci" și pornise mașina din nou, "te las la un imbiss la trei sute de metri de stație, e mai cald și acolo ești în siguranță." Atunci îmi păru rău de cum îi vorbisem.
Casa lui Munthe mă așteaptă la San Michele în insula Capri. Pentru ea am venit. Plecăm în zori din Ischia și ajungem pe insulă cu o armată de turiști. Suntem direct îmbarcați în autobuze speciale care par mai degrabă niște transportatoare de vite, ghizi în trei limbi se schimbă unul după altul cu voci de stentor încercând să-și satisfacă publicul cu cât mai multe detalii exotice, în timp ce ambarcațiunea urcă hurducăit la înălțimi amețitoare, pe lângă versanții abrupți, și marea rămâne în urmă cu albastrul ei profund înțesat de albul corăbiilor cu vele.
Acolo sus intrăm în casa din carte.
***
"I want my house open to sun and wind and the voice of the sea - like a Greek temple - and light, light, light everywhere!" - Axel Munthe, Cartea de la San Michele
Printr-o fereastră deschisă și trei brațe de chiparos ca niște degete răsfirate spre cer, se vede marea. Un cap roman pare că doarme sub pervaz iar din peretele camerei de lucru a lui Axel Munthe ne scrutează ochii goi de marmoră ai Medusei. Dacă îndrăznești să te uiți în ei, aluneci într-un vid de piatră în care se șterge orice trecut și viitor. Ești aici și numai aici, în acest moment, printre pietrele vechi de milenii, care te îmbrățișează cu veșnicia lor și te fac atotputernic. Aici aproape de cer, la capătul scărilor feniciene care încep în portul Marina Grande, cu muntele Barbarossa și sanctuarul păsărilor libere în spate, cu marea la picioare torcând liniștită o poveste albastră fără început și sfârșit, cu Vezuviu și Sorrento estompate în zare, stai tu deasupra tuturor lucrurilor și conștientizezi fiecare secundă drept prețioasă și unică. Ieșim în logia de marmură și mă așez la masa cosmată din mozaic în tovărășia statuilor romane. Capurile lui Dyonisos și Odysseus, statuia împăratului Tiberius și în mijlocul lor Hermes odihnindu-și corpul musculos pe o piatră, cu gleznele lui înaripate așteptând să zboare între lumi, par că stau la masă cu mine, la un sfat, la o poveste. Aici se termină casa, lumescul, realul și începe pergola lui Munthe, cu joc de lumini și umbre pe sub iederă și rozmarin, ciprese și caprifoi sălbatic, cu albastrul intens al mării apărând și dispărând printre snopuri de verdeață și colonade antice, și verdele incandescent din ferigi, lauri, palmieri și cactuși înțesat de roșul și galbenul strident din margarete, petunii și garofițe ca un brocart bătut în pietre prețioase.
La capăt strălucește albeața capelei în arșița amiezii cu coloane răsucite ca cele brâncovenești sau ca niște colaci proaspeți moldovenești și pe brațul ei, deasupra scărilor feniciene, deasupra mării și chiar deasupra lumii, tronează sfinxul egiptean, cu ochii lui de piatră veghind orizontul și corpul de felină întins maiestuos la conjuncția dintre munte, orizont și mare.
Din Anacapri luăm autobuzul spre Grota Albastră. Acolo ne așteaptă un spectacol atât de mundan că îmi taie orice chef de a mai vizita alt obiectiv din insulă. Așteptăm la coadă o oră și jumătate pe niște trepte lângă mare să fim preluați de un luntraș din puzderia care comercializează intrarea în Grota Albastră... când ne vine rândul, alunecăm printr-o gaură strâmtă cu barca subțire și capetele plecate cu grijă în burta versantului ca să privim pentru câteva minute din întunericul catacombic spre bula de lumină prin care am intrat. E ca și cum am sta să ne naștem din nou. Un eveniment aproape inițiatic, dacă nu te-ar îngrețoșa rapiditatea și mercantilismul execuției. Cârmaciul începe să cânte Torna Sorriente ca să ne demonstreze acustica impecabilă a grotei. Eu aștept doar absolvirea celor câteva minute de captivitate în burta ihtiozaurului, ca un Iona disperat de iminența întunericului veșnic. "Mamă, mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit" (Iona, Marin Sorescu).
Atunci când ieșim, mă grăbesc să părăsesc insula cât mai repede, pentru a mă întoarce pe Ischia cea sălbatică și frumoasă, cu uriașul ei adormit cu tâmplele în mare.
Vă rog, nu vă duceți în Ischia.
***
Revenind la Viena mănânc fondante cu dichisuri la Julius Meinl și beau un Illy Cafe original de ziua mea. Zi neagră la bursă și în comunicații, companii aeriene, mass-media și bănci sunt afectate la nivel global de o actualizare defectuoasă de software din domeniul securității cibernetice. Cum tot sistemul colapsează la o mică adiere de vânt? Zi încinsă pe străzile Vienei, în care alerg pe gazonul impecabil din fața Conservatorului în bătaia sistemului de irigare. Intrăm la expoziția de fluturi, așteptându-ne la insectare. Dar fluturii sunt vii și par că dansează pe mâinile noastre. Pete albastre de frumusețe și evanescență. În muzeul Leopold contemplăm jumătate de oră numai pictura lui Klimt Viața și moartea. Îmi aduce aminte de o statuie din Vigiland Park in Oslo, o încolăcire de corpuri tinere și bătrâne, îmbrățișare și predare de ștafetă între generații. La finele zilei mă învârtesc în caruseluri delirante la Prater, întinzând voit coarda sensibilă dintre conștient și inconștient, ca un șpagat între pasiunea unui sărut, înălțarea unui arc spre soare și alunecarea în vid, repetat ritmic până la extenuare. Cu arma ochesc la fix și câștig pentru copil un maimuțoi de pluș - declic! și trag cu sentimentul că ucid războiul în sine, că port în mine un bărbat pregătit să împuște în jur cu flori și pace.
O săptămână trece de la întoarcerea acasă și trebuie să zbor din nou. La București, la... înmormântare.
***
Ajung seara târziu în București. Nu am bani, cardul german nu funcționează. Controlorul mă lasă extenuată cum sunt să călătoresc fără bilet în trenul de la Henri Coandă până în Gara de Nord. În sfârșit mă înghite metroul ca un șarpe gigantic, unduindu-se amețitor până în Calea Victoriei, are burta lată și șuieră amenințător, în timp ce-și relaxează și contractă corpul ritmic. Acolo, în subteran, am timp să ascult și să privesc prin fereastră în vidul mișcător din afară. Vine dintr-un timp trecut acest balaur, cu un ton familiar care îmi îmbracă sufletul în bucurie și durere deopotrivă.
Mai bine de douăzeci și cinci de ani au trecut de când luam același metrou în fiecare duminică de la Gara de Nord spre Victoriei, de la Victoriei spre Universitate. Urâte duminici. Urât era Bucureștiul, urât era căminul studențesc cu fereastra spartă, în care iarna lipisem un ziar, urât era mirosul de insecticid, în care era îmbibată toată camera, și tot îi vedeai - gândacii ăia roșii, albi, zombici, translucizi, mutanți, orbecăind prin colțuri, forfotind prin întuneric ca o armată dezorientată. Urâte erau toaletele, cu mormanele de fecale dând pe dinafară, în care căutai un loc de pus piciorul, asfixiat și convins de futilitatea întregii existențe. Urâtă era toată săptămâna, în care mă refugiam la facultatea de drept și filozofie, și stăteam să citesc în amfiteatru până când vreun paznic venea să închidă. Fata care nu vrea să meargă acasă. Mă cunoșteau toți.
Și totuși frumoase erau serile când mergeam la operă și mă strecuram cu un coleg de cămin prin spatele scenei, ca să nu plătesc bilet. Așa le-am văzut pe toate. Singura la care nu am rezistat până la capăt, eu fiind un mare fan Wagner, Verdi, Puccini, dar niciodată Mozart, a fost Flautul fermecat. Frumoase erau teatrele și actorii noștri mari, pe care i-am văzut atât de aproape. Valeria Seciu și Leopoldina Bălănuță în Livada cu vișini la Teatrul Mic, Mircea Albulescu în Azilul de noapte la Național sau Radu Beligan în Băieții de aur la Teatrul Evreiesc. Frumoasă era Lăptăria lui Enache, cu publicul ei spilcuit, unde te fermeca Johnny jazzmanul cu improvizațiile lui fără pereche. Poate altădată să fie timp și de această poveste.
***
Până la hotelul Moxa merg pe jos. Mă simt acasă. Toată strada e o uriașă sufragerie, toate fețele sunt de-ale casei, cerul strălucește în întuneric bătut cu stelele cunoscute, acele stele care aici și numai aici sunt adevărate și calde. Strâng florile la piept și sorb din ochi detaliile arhitectonice ale clădirilor din drum, bijuterii, dantelării dăltuite în piatră și martorele unui timp de glorie apus.
"Privește cerul...", stă scris pe o pancartă albă. Și mă opresc. La ora 21:00, contemplu mâzgăleala ca pe o inscripție sfântă. Se deschide în mine o poartă avidă de cer, de albastru și alb imaculat. Urc pe treptele acoperite de covoare roșii în odaia somptuoasă dar întunecată a hotelului, cu oglinzi venețiene și tablouri masive care amintesc mai degrabă de un muzeu. Pun florile în apă și evadez imediat în noapte. Bat Calea Victoriei până aproape de Universitate, zăbovesc pe o băncuță la Biserica Albă, înghit înfometată o pizza în mijlocul străzii, ca toți ceilalți, și frântă mă întorc la hotel, unde nu adorm, ci scriu o poezie în germană unchiului mort. Acolo sus, în camera cu patul lat și dulapul masiv și negru gen mahagoni mă trec frisoane în noaptea caniculară. Adorm chinuită spre dimineață.
De la praznic plec cu un Uber spre hotel, dar pe Kiseleff văd statuia regelui Mihai, pe care e musai să o salut. Mă hotărăsc așadar spontan să iau bulevardul la picior, e nevoie de mers și de uitat. Mult, multe.
Deunăzi îi spuneam prietenului H. E riscant să fii prieten cu un poet, pentru că poți să devii materie primă pentru creație. Un poet uită greu și niciodată definitiv. Din orice om își face loc o poveste.
***
"Zischen und Krachen, Thrillen und Hacken" (în traducere din germană "Șuiere și trosnete, tresăriri și rupturi") - Ilinca Schmitt, Magnetopoem, spitalul Alfried-Krupp, septembrie 2024, Essen.
La mijlocul lui septembrie ajung în spital suspectată de iminența unui AVC. Acolo la etajul IV, sunt singura cu laptop în poală, încercând în disperare să termin un curs pe care trebuie să-l dau în Spania săptămâna următoare. Insist să ies miercuri, trebuie să zbor duminică, ați înțeles?, îl întreb eu pe doctorul șef vădind aproape răutate. El îmi răspunde: sunteți la Stroke Unit, supraveghere intensivă, ați înțeles? Lucrez în continuare cu perseverență maniacă, cu toate că mâna dreaptă este cablată la instrumentul de monitorizare din care la răstimpuri ies semnale terifiante (înțeleg mai târziu că proveneau de la alte persoane aflate în stare critică).
H. aduce flori și stăm de vorbă în bucătăria stației. Îmi spune "Tu știi unde ești? Când am intrat, tocmai ieșeau cu un ins acoperit pe o targă. O femeie plângea pe lângă ei." Este deja miercuri și am înțeles că trebuie să anulez cursurile din Spania. Un email politicos și compasiunea se revarsă în valuri. Urăsc compasiunea. E o formă de superioritate a celor care se simt intangibili în fața sorții. Poate greșesc. Dar sub compasiune se găsește câteodată o formă disimulată de cruzime, de bucurie că a fost lovit un altul. Arunc computerul, trec absență în sistem și evadez între pereții albi într-o formă de libertate profundă. J. îmi aduce ca orice turcoaică care se respectă 1 kg de roșii, 1 kg de castraveți, 1 kg de mere, 1 litru de iaurt, börek și 1 pungă de 500 de grame de semințe prăjite: ia și mănâncă, ai slăbit, îmi spune cicălitoare. Iar eu înfulec cu plăcere și încep să dăruiesc prin secție, de cum văd că cineva este mai nemâncat decât mine. Singurele care rămân sfinte sunt semințele, cu ele navighez într-o stare de solemnă relaxare și uitare de sine meditativă.
În tubul de MRT devin creativă, mi se derulează momente de viață ca într-un film prin fața ochilor și mi se pare că sunt atât de fericită, încât mă apucă plânsul. Să fi trăit eu atât de mult? Să fi gustat eu din atâtea frumuseți și plăceri? Șuiere și trosnete, tresăriri și rupturi, MRTul mă bombardează cu sunete când mai profunde când mai pițigăiate, dar nu mai ascult de mult - sunt într-un cufăr și răscolesc tot mai adânc, călătoresc prin corp și simt, viața curgând prin vene ca un miracol, ca o poveste.
***
Casa de la San Michelle: Fereastră din camera de lucru și Sfinxul
Ies din spital lecuită de cotidian. Știu precis ce nu mai vreau. Să satisfac pretențiile altora. Să accept invitațiile altora. Să mă ridic la așteptările altora. Să cheltuiesc banul greu câștigat pe chefurile altora. Să ascult lamentările altora. În fața spitalului scuip în scârbă câteva semințe (nici o grijă, le culeg din nou). Dinilaptili gârgeaua.
La o ferestră deasupra mării, printre chiparoși cu scoarța groasă și colonade albe poleite de soarele arzător, stă sufletul meu și privește corăbiile albe alunecând printr-un vis albastru. 1 kg de frumusețe, 1 kg de bucurie, 1 kg de pasiune, 1 kg de libertate, 1 kg de prietenie adevărată, toate cară kilograme întregi de minune dumnezeiască pe suprafețele incredibil de netede, prin care noi orbecăim o viață în căutarea celor mai evidente bijuterii. Noi simțim asprime, asperitate, denivelări, gropi și obstacole, ca niște bolnavi închipuiți. Dar suprafața e netedă și bronzată de soare. Dacă ți-ai lua o secundă să privești marea, să privești cerul, probabil toate aceste kilograme de privilegiu pământesc ar cădea peste tine și te-ar umple cu har și noroc fără margini. Dar tu nu ai o secundă pentru Dumnezeire, în care să lași laptopul deoparte. Vecinii, prietenii, telefoanele, mașina, petrecerile și weekend-urile, finanțele și friptura. Tu nu ai o secundă într-o viață de om, să te așezi la o fereastră deasupra marii și să privești.
(31 mai 2025, Düsseldorf)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)