Ruptura s-a produs - evident - între două regimuri politice fundamental diferite: comunismul monopartit și totalitar de până în 1989 și capitalismul pluripartit și democratic de după 1990 (și anume în variantă postmodernă, căci cea de dinainte rămăsese în urmă, în epoca respectivă). De la unul la celălalt s-a trecut printr-un cataclism istoric, printr-o revoluție.
Nu înseamnă că n-au existat și la acest nivel social, al organizării politice, forme de continuitate, oricât de radical diferite ar fi cele două etape, teoretic incompatibile. Însă... populația a rămas la începuturile postcomunismului aceeași, cu micile diferențe datorate unor "mișcări de trupe": s-au repatriat - de pildă - și s-au implicat pe scena publică grupuri de români din exil; și s-au "reactivat" și colegii lor care supraviețuiseră în țară, neștiuți, "ascunși" până-n 1989 în underground-ul comunitar. În rest, aceiași oameni, câteva generații trăitoare sub comunism, influențate de el mai mult ori mai puțin, de la "alinierea" voluntară ori de la obediența instinctivă la "rezistență", emancipare, opoziție, contestație, dizidență.
S-a dezintegrat, așadar, regimul vechi și s-a construit cel nou, însă s-au prelungit dintr-unul într-altul tipare mentale, psihologii, reflexe. Ruptura a fost brutală, spectaculoasă, radicală, ca la o revoluție, însă... nu chiar totală. Au completat-o evoluțiile identitare ulterioare ale oamenilor, mai rapide ori mai lente, după cum au fost și încă sunt și cazuri, nu puține, de incapacitate de avans în ritmul vremurilor, chiar de refuz însoțit de contestarea răsturnării politice și de "nostalgii" față de vechiul regim. Și au apărut și generațiile noi, cu propriile lor viziuni asupra societății, a țării, a lumii, a vremurilor. Modul / modurile în care înțeleg contemporaneitatea tinerii care s-au integrat între timp majorității adulte și adolescenții sau studenții de azi schimbă de asemenea situația generală.
Și au existat multe alte forme de "comunism rezidual" strident, ideologizate și afișate sfidător, sau de continuitate mai discretă, la toate nivelele, de la funcționarea instituțiilor statului, refondate cu profiluri noi, dar grevate de moduri de funcționare vechi, la viața de familie, în case și-n gospodării în care s-au păstrat obiectele și obiceiurile de altădată.
Continuitatea culturală prin anticiparea rupturii politice
Precedată de o serie de gesturi de pionierat din partea a doua a deceniului al 7-lea de secol XX, apoi de-a lungul celui de-al 8-lea, inaugurată ca vastă paradigmă culturală în anii '80, postmodernitatea s-a prelungit peste revoluția din decembrie 1989, peste pragul dintre regimurile politice, într-o aparentă ignorare a rupturii dintre ele.
N-a fost vorba, de fapt, decât despre o devansare, despre o anticipare: pluralismul programatic al noii epoci literar-artistice s-a impus cu o clipă istorică înaintea policromiei societății post-'89. Două împrejurări au făcut posibilă anticiparea literar-artistică și intelectual-conceptuală a evoluțiilor socio-politice: epuizarea combinatoriei moderniste autohtone și influența occidentală asupra unei lumi care nu încetase să aparțină civilizației europene, elitele intelectuale românești rămânând conectate la cultura postbelică a Vestului. În consecință, postmodernitatea abia instalată în ultimul deceniu al vechiului regim a continuat în anii postcomuniști, după cum n-au încetat să reverbereze ecourile întârziate ale modernității extincte. Nu mai reiau aici descrierea detaliată a acestui scenariu de evoluție, am făcut-o în repetate ocazii.
O observație necesară: în întreaga istorie a culturii universale s-a înregistrat un singur tip de ruptură totală în evoluția așa-zisă "naturală" a curentelor artistice (și nu dintr-o perspectivă "puristă", "autonomistă", dimpotrivă, ținând cont de toate "heteronomiile", dar și de influența în genere limitată a contextelor socio-politice asupra produselor creative, oricât de importantă, uneori indispensabilă interpretării, de pildă atunci când tematicile narative sunt istorice, totuși, mai-niciodată decisivă). Unicitatea la care fac referire aparține perioadelor de instalare și de consolidare a regimurilor comuniste, în anii de după cel de-al doilea război mondial, când s-au produs rupturi integrale, difuzarea produselor creativității moderniste în circuitele publice fiind suspendată. În schimb, s-au comandat, manufacturat și promovat (pseudo-)discursuri artistice de propagandă proletcultistă, simplist-"accesibile", în retorici revolute, folclorizante sau de secol XIX, cu valoare estetică nulă. "Retezare" cu ghilotină politică: dinamica internă a evoluțiilor creativității a fost suspendată prin dictat. Autorii care și-au respectat vocațiile și au continuat să ilustreze modernitatea târzie au fost nevoiți să se retragă în afara spațiului public, în anonimatul privat, depozitându-și noile opere în "sertarele" din care aveau să iasă ulterior la suprafață ca adevărate produse culturale ale unei epoci care nu etalase în cărți, în expoziții, în spectacole și-n proiecții cinematografice decât discursurile oficiale. Nimic intern, ținând de logica evoluțiilor artistice, nu poate explica asemenea schimbări totale de macaz, simultane cu instalarea noilor decidenți politici. Acțiunile acestora din urmă, abuzivi ca nimeni până atunci în istorie, au zdrobit scurt structurile societăților în care s-au înscăunat, inclusiv continuitățile culturale. Abia către mijlocul deceniului al 7-lea, când s-au simțit definitiv stăpâni pe situație, comuniștii au renunțat la înlocuirea culturii "naturale", generate de mediile artistice, cu cea artificial-propagandistică, impusă din afara lor. Paranteza s-a putut atunci închide și artiștii din țările respective s-au reîntors la modernism, la un "nou modernism" reluat, adică la... "neomodernism".
La noi, ca și-n întreaga Europă Centrală. Rămânând la situația locală: va urma, în jurul lui 1980, tranziția spre paradigma postmodernă activă de-atunci încoace.
Discontinuități: reorganizări instituționale postcomuniste, libertăți și noutăți tematice, contribuții culturale recente
Dacă, însă, coborâm de la nivelul descrierii paradigmatice, macro-istorice, acolo unde se scrie scenariul mare de succesiune a curentelor artistice, la cel al vieții culturale "mundane", cotidiene, marcate de împrejurările concrete în care "breslele" creatoare funcționează și-n care autorii trăiesc, subzistă, muncesc și sunt plătiți, avansează în cariere, beneficiază de recunoaștere și recompense, îmbătrânesc și se pensionează, sfârșitul lui 1989 apare ca un punct de cotitură radicală, între două lumi foarte diferite. Analiștii sistemelor instituționale din domeniu și sociologii culturii au putut avansa diagnostice clare de totală discontinuitate, de... ruptură.
În democrația recâștigată, au avut loc rapide reorganizări instituționale, deopotrivă sub jurisdicția noului stat democratic și în zonele inițiativelor culturale independente: noi manageri și noi reguli de funcționare a teatrelor dramatice și lirice, a filarmonicilor, a muzeelor și tuturor structurilor finanțate de la bugetul național sau de la cele locale; relansări ale uniunilor de creatori și fondare de noi asocieri, grupări, nuclee de artiști; edituri de stat refondate și-apoi privatizate, într-un cîmp profesional în care au proliferat inițiativele libere, comerciale sau susținute prin modalități diverse; noi modalități de promovare a produselor creative pe piața culturală, multiplicate și grație colosalelor progrese tehnologice ale perioadei.
Democrația a însemnat și o gamă largă de libertăți și noutăți tematice, repertoriale și de gestionare a carierelor. Au fost recuperate produselor artistice marginalizate sau interzise în vechiul regim din cauză că erau prea nonconformiste sau subversive sau exprimau direct atitudini dizidente. A fost reintegrat exilul cultural românesc. S-a scris literatură pe subiecte care n-ar fi trecut de cenzura de dinainte de 1989 ori generate de realitățile postcomuniste. S-au montat, pe scenele teatrale, piese blocate în trecut și dramaturgie de după ruptura dintre epocile politice. Dansul numit "contemporan", marginal până-n 1990, abia tolerat, a devenit un complement impetuos al coregrafiei clasice. Plasticienii de toate generațiile s-au îndreptat către proiectele curatoriale novatoare și către galeriile private, care au început să apară pe piață. Cineaștii, și nu doar ei, au recurs la combinații de finanțări locale și internaționale și au lansat un "nou val" de mare vizibilitate. Iar genurile exegetice din toate domeniile au putut cerceta liber trecutul și prezentul cultural, fără limitările sau interdicțiile anterioare.
Alte contribuții recente sau de ultimă oră, mai ales din artele spectacolului și din cele vizuale, au profitat de noile aparaturi foto-video sau scenice, de apariția computerelor personale, apoi a Internetului, de expansiunea tehnologiei informațiilor, de multitudinea de ramificații și ipostaze ale "universului virtual".
Fără a uita vreo clipă că, prin toate aceste isprăvi și prin ce se mai poate adăuga, cultura română a avansat în postmodernitate, în omologie cu întreaga nouă societate...
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)