Cum se citește azi literatura din timpul regimului totalitar?

Împreună cu toată societatea românească, lumea literară de după evenimentele din decembrie 1989 (de după căderea regimului totalitar) este animată de un etos al schimbării, dacă se poate revoluționar, din temelii. Unele primeniri chiar s-au petrecut imediat, mai ales de ordin instituțional, fiind schimbați șefii unor reviste și edituri, după cum au fost angajați redactori noi și chiar au fost create câteva reviste. În ceea ce privește literatura, au apărut, credea criticul Al. Cistelecan într-una din multele dezbaterile fierbinți de la începutul anilor '90, alte "exigențe de creație": "Mai mult de atât, ele devin atât de violente încât nu mai recunosc nici un certificat de valoare dat pentru ce s-a scris înainte de 1989. Firește, nu-i nici plăcut și nici ușor pentru un scriitor ce a trăit vertijul propriei clasicități să trebuiască acum nu să confirme că e un «clasic», ci, dimpotrivă, să confirme că e un scriitor"^[1]. Toate revistele culturale ale acelor ani conțin articole și anchete care reexaminează literatura scrisă în timpul dictaturii sau măcar normele după care ea a fost făcută.^[2]

Treptat, această efervescență (proclamată, nu o dată, ca o urgență) a schimbării s-a potolit, luându-i locul construcțiile care examinează acest lung interval literar. S-au publicat studii monografice solide și câteva cărți substanțiale dedicate unor probleme specifice ale fenomenului literar românesc în timpul dictaturii. (Mirarea mea a fost, în cazul unora, de ce n-au reținut - sau n-au făcut-o într-o manieră decisivă - prim-planul receptării). În plus, au apărut câteva istorii literare^[3], în care perioada postbelică din timpul regimului comunist este cantitativ (ca număr de pagini) foarte bine reprezentată: Gheorghe Crăciun (coordonator), Istoria didactică a literaturii române, f. l., Editura Aula și Editura Magister, 1997; Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, București, Editura Saeculum, 2000 (din cele 848 de pagini ale lucrării, 521 sunt consacrate perioadei postbelice sub titlul Perioada contemporană. După 1944); Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, București, Editura Dacoromână, 2009 (Literatura postbelică - în partea ce poartă acest titlu - fiind tratată pe 608 pagini din 1295); Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a, revăzută și revizuită, București, Editura Cartea Românească, 2019 (în care perioadei în discuție îi sunt alocate 526 pagini, din totalul de 1503, care se ocupă - după cum spune subtitlul cărții - cu 5 secole de literatură). De asemenea, au apărut câteva sinteze care îi sunt dedicate: Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941 - 2000, București, Editura Mașina de scris, 2005; Ioan Holban, Istoria literaturii române contemporane^[4], vol. I-III, Iași, Tipo Moldova, 2006 (lucrare inclusă, adăugată și parțial rescrisă în Ioan Holban, Literatura română de azi: poezia, proza, Iași, Tipo Moldova, 2012); Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I - II, 23 august 1944 - 22 decembrie 1989, versiune revizuită și augmentată, Editura Semne, 2009; Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2019. Pentru 30 de ani, rezultatul aritmetic este mulțumitor: 4 istorii literare și 5 tratate (sinteze) consacrate literaturii postbelice.

Cu toate acestea, trebuie spus, cu toată deferența față de munca autorilor (unii dintre ei vorbesc explicit despre efortul depus pentru propășirea literaturii și a nației române), că, în examinarea literaturii române postbelice, se poate vorbi despre un eșec al criticii literare. Scriu aici, de altfel, din interiorul (ca parte a) acestui eșec. Lucrul este dovedit cel mai bine de programele școlare liceale de limba și literatura română. Mai rămânând o clipă la aritmetică, dintre cei 22 de scriitori canonici ai literaturii române, obligatorii de studiat în liceu (recomandați in extenso sau comprimați de fiecare programă în parte), doar 3 fac parte din perioada postbelică: Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Situația i se părea nepotrivită coordonatorului primei istorii (didactice, deci pentru uz școlar) a literaturii române de după căderea regimului totalitar, Gheorghe Crăciun, care în Argument preciza: "Ideea că aproape cinzeci de ani de literatură se reduc doar la trei nume reprezentative (Marin Preda, Marin Sorescu și Nichita Stănescu) e de-a dreptul riscantă. E adevărat că programa școlară oferă și posibilitatea studierii unor autori contemporani la alegere [...], dar aceasta e o situație de provizorat" (p. 14). Astăzi, după 24 de ani, suntem în aceeași "situație de provizorat". În plus, profesorii de română nu sunt pregătiți pentru a alege autori, în general pentru a compara și a discerne. Stagiile lor de formare profesională (pentru definitivat și gradul II incluse) nu-i pregătesc în acest sens, pentru a îndeplini un rol activ, dimpotrivă, îi țin captivi în rolul pasiv de reproducători de informații.

Sigur, există pagini notabile (unele chiar admirabile) în fiecare dintre lucrările critice semnalate mai sus; dar există și atâtea neajunsuri încât pe nici una dintre ele n-aș recomanda-o fără rest. Nu discut aici limitele de gust (transformate în aprecieri eronate), care țin de educația, lecturile (inclusiv literare) și experiențele de viață ale fiecăruia, și care sunt de găsit în cazul oricărui critic, nu numai în cazul autorilor acestor lucrări discutate aici, deși datorită lor apar, în aceste sinteze, capitole consacrate autorilor de haikuuri, epigramiștilor sau unor scriitori de interes în cel mai bun caz zonal, autori de opere obscure, lipsite de orice relief literar. După cum nu discut nici lipsa (uneori afișată cu ostentație bătăioasă) de apetență teoretică; lipsesc, în cele mai multe cazuri, minime criterii de organizare a materiei, care pare dispusă aleatoriu, după memoria (capricioasă) a autorului-demiurg. Mă opresc în a semnala limitele globale și repetitive care pot fi grupate în câteva categorii, ce constituie tot atâtea probleme în receptarea de acum a literaturii române postbelice din timpul regimului totalitar.

Temporalitatea. Las la o parte că cei mai mulți dintre autorii enumerați mai sus au fost și protagoniști ai perioadei cercetate, așa încât unii dintre ei s-au lăsat în seama memoriei (făcând, măcar pe alocuri, o documentare după ureche); drept urmare, în cărțile menționate sunt destule informații temporale greșite. Consider, în schimb, că o problemă majoră (adesea repetată) este aceea de a numi epoca 1944 - 1989 ca fiind contemporană. Poate fi considerată contemporană o perioadă veche de 80 de ani, care cuprinde trei (sau cinci, depinde de numărătoarea exegetului) generații de creație? Este contemporană o literatură care începe cu volumele bunicului (sau străbunicului) literar, născut acum 100 de ani? Faptul că unii autori au învățat (sau chiar predat) în universități că perioada de după 1945 s-ar numi "contemporană" nu înseamnă că termenul mai e potrivit azi, chiar dacă azi ar fi (cum grano salis) de la 2000 încoace. Ceea ce i-a fost contemporan lui D. Micu (născut în 1928) nu îi este contemporan tânărului cititor de azi, căreia aceste cărți, în mare măsură, i se adresează.

Al doilea capitol din masiva perioadă a Contemporanilor - 1948 - 2000 decupată de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, intitulat Supraviețuiri. Vestigii din epoca unei literaturi normale, include, excepție făcând primele două nume (E. Papu și C. Noica), un set de unsprezece autori care, prin naștere și operă - ei ajung la expresie doar după 1940 -, fac parte categoric din ceea ce autorul numește, în capitolul următor, Literatura "nouă". Generația '40: Al. Piru, C. Tonegaru, Al. Paleologu, Cornel Regman, Radu Stanca, Adrian Marino, I. Negoițescu, Ștefan Aug. Doinaș, Monica Lovinescu, I. Caraion, N. Balotă. Aceștia nu pot fi "vestigii" ale unei epoci în care nu apucaseră să publice (excepție face Monica Lovinescu, care a publicat copil fiind), au același statut temporal și scriptural cu congenerii lor M. Preda, P. Dumitriu (grupați în capitolul ulterior) etc. În schimb, da, aceasta este epoca în care au dat deja cărți E. Jebeleanu, M. Beniuc, Z. Stancu, pe care N. Manolescu îi așază, însă, curios, în capitolul următor, la "patruzeciști". Dintre aceștia din urmă, însă, nu pot face parte nici I. Gheorghe și N. Labiș (născuți amândoi în 1935), nici chiar Titus Popovici (n. 1930), care, în anii '40, nu atinseseră vârsta creației și publică doar în deceniul următor, adică doar în anii '50.

Spațialitatea. O sinteză despre literatura română sub totalitarism trebuie să includă literatura română scrisă în orice spațiu: în România, în exil, în Basarabia, în Bucovina etc. Consider că poate fi făcută o distincție între scriitorii de limbă română și cei de imaginar românesc (care, scriind în altă limbă, continuă să aibă subiecte inspirate din lumea românească, precum se întâmplă în literatura scriitorilor germani originari din România, dar și în operele de ficțiune datorate unor scriitori plecați din România, dar care scriu în altă limbă). Tocmai de aceea ideea lui Ion Simuț de a impune Literaturile române postbelice (cu tot efortul neconvingător al Argumentului său, care apelează la "seria geografică", "seria istorică", "seria tipologică" și "seria politică a literaturilor române") mi se pare complet nefericită și perdantă. Cum nu ne raportăm la literaturile franceze sau la literaturile italiene, așa nu cred că putem avansa nici cu literaturile române în vreo direcție bună (ori profitabilă). Sigur, dacă Ion Simuț ține la teza sa, el poate fi citit doar în zona Cluj - Oradea, iar nu la București sau la Iași, unde, intervenind alte serii geografice cartea sa ar putea fi de neînțeles.

La antipod, se situează Dumitru Micu care, în capitolul final al Istoriei...sale (Încheiere), gândit ca un fel de replică la capitolul final al istoriei călinesciene, propune, pe lângă alte teze discutabile, să sustragă literatura română din istorie și s-o mute doar în geografie, dat fiind că "Istoria trece, geografia rămâne" (p. 794). Prin urmare: "E puțin probabil să existe o altă literatură în care, pe o aceeași întindere a imaginarului, să fie cuprins mai mult peisaj și, în genere, mai multă viață națională specifică" (p. 797).

Abordarea. Ceea ce corodează (ba uneori, chiar compromite) sintezele postbelicului literar este atitudinea adoptată de critic și pe care acestea o exprimă. În unele cazuri, această atitudine este pe contrasens cu conținutul, viciindu-l. Exemplul cel mai pregnant (și cel mai flagrant, totodată) în acest sens îl oferă Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, care reprezintă un caz de schizofrenie critică. De ce să dedici perioadei 23 august 1944 - 22 decembrie 1989 din viața literaturii naționale o cercetare atât de amplă (de peste 2200 de pagini) când crezi (sau scrii că ai crede) că scriitorii reprezintă "în mod individual lipsa exacerbată de caracter și în colectiv incapacitatea abjectă de solidaritate indispensabilă facerii binelui public" (volumul II, p. 1131)? Istoria... lui Marian Popa conține, într-o alianță stupefiantă, pagini substanțiale, datorate unui cercetător foarte bine documentat, și pagini angajate în bătălii cu scriitorii, într-o retorică de mahala, grobiană (care n-are de-a face cu pamfletul), care recurg la bârfa literară, colportarea de zvonuri, atacuri la persoană, și, uneori, la denunțarea defectelor ori la caricaturizare.

Un alt exemplu îl furnizează Literatura română sub comunism de Eugen Negrici, de altfel, una dintre cele mai solide sinteze datorate perioadei în discuție (deși, trebuie adăugat, în cazul unor autori, analizele textelor acestora sunt înlocuite de înșiruiri aleatorii de citate critice ori de o eseistică palidă, conținând impresii inconsistente, produse de paginile citite). E, pe fond, o contradicție între masiva construcție critică și textele de escortă care o însoțesc (semnate de autorul însuși), ce exprimă o mizantropie importată, probabil, din Iluziile literaturii române^[5]. Dacă Notă despre noua ediție este numai un text ambiguu sau duplicitar (enunțând, în prima sa pagină, atât urmărirea "eforturilor excepționale ale scriitorilor români de a găsi căile și mijloacele prin care să facă să funcționeze, cu cât mai puține concesii, instituția literaturii", cât și situarea literaturii ca "un produs morbid al istoriei", p. 13), în schimb, în notița finală, Care sunt perspectivele asupra acestei literaturi? Paradoxul ei, citim, cu mirare, că ea e supusă unui "proces rapid de perimare" (p. 682). Asumându-și declarat o perspectivă a tinerilor (am serioase rezerve că ar exista una globală, generaționistă), Eugen Negrici consideră că această literatură se impune prin "peisajul ei bizar" (p. 682, subl. în text), comparabil cu cel de după o catastrofă, de exemplu a "Cernobîlului după dezastru". Tocmai de aceea, crede criticul, cercetarea se poate dispensa de investigarea componentei estetice, pentru a urmări, ca în cazul literaturii vechi (comparația îi aparține), dimensiunea expresivă: "Puține etape ale literaturii române sunt mai ofertante ca expresivitate și își pot înlocui mai ușor componenta estetică" (p. 683, subl. în text).

Esteticul. Se cuvine precizat de la început că, exceptându-l pe Eugen Negrici, ceilalți autori ai studiilor panoramice citate nu renunță la criteriul estetic în cercetarea literaturii din timpul totalitarismului postbelic. Dimpotrivă, explicit sau nu, se revendică de la un asemenea criteriu în abordarea operelor literare în discuție. Mai mult de atât, Nicolae Manolescu se situează chiar pe o poziție militantă (pe alocuri polemică) în apărarea acestei dimensiuni artistice a literarului, până într-acolo încât Istoria critică... are postfața intitulată Nostalgia esteticului, care se încheie cu această vibrantă profesiune de credință: "Închei cu mărturisirea acestei nevindecate, deși nu de tot lipsite de speranță, nostalgii a esteticului, în care văd singura cale de acces, hic et nunc, la sufletul nemuritor al literaturii urbi et orbi" (p. 1443, subl. în text).

În schimb, trebuie spus că, prin mai multe voci, s-a creat în anii '90 o opoziție (când nu chiar o antiteză) între etică și estetică. Cu alte cuvinte, în timpul regimului totalitar, literatura nu și-a îndeplinit funcția etică pentru că s-ar fi ocupat (doar) de estetică^[6]. În ce mă privește, consider această vinovăție atribuită literaturii în totalitarism nefondată și nedreaptă, iar antiteza reducționistă, simplificatoare, emblematică doar pentru tendința de a situa mereu, la noi, dezbaterile pe extreme, ignorând, de dragul adversității ideatice cu orice preț, nuanțele, ba chiar spațiile (ample, uneori) intermediare. Cred că literatura nu-și poate îndeplini etica dacă nu este estetică; cu alte cuvinte, nu-și poate îndeplini funcțiile comunitare și sociale, dacă nu-și îndeplinește statutul de artă. În plus, în epoca totalitară, literatura chiar a fost (e un loc comun) "tubul de trestie prin care un întreg popor a respirat" (Nicolae Manolescu, Istoria critică..., p. 897) sau, cu expresia lui Alex Ștefănescu, ea a continuat să germineze, chiar strivită sub un bolovan (ideologic): "Imaginea ultimă care îmi persistă în minte după această experiență a mea de peste zece ani (a recitirii literaturii române din a doua jumătate a secolului XX) este aceea a unei lespezi mari și grele de sub care plantele au reușit totuși să iasă cu timpul la lumină. N-au reușit să o clintească din loc, dar, cu o impetuozitate lentă, inepuizabilă și cu o ingeniozitate proprie vieții au găsit tot felul de căi de ocolire sau chiar de străpungere. Nu par foarte sănătoase aceste plante: sunt mov-albicioase, poartă urme de strivire și târâre și sunt curios răsucite, dar de crescut au crescut, și au dat în cele din urmă și flori - unele neașteptat de frumoase - care i-au încântat pe privitori. Și-au împlinit menirea" (Istoria literaturii române contemporane, pp. 6 - 7).

Este neadevărat că scriitorul absorbit de arta lui n-a fost atent la lumea în care trăia și la nevoile cititorului. Am să dau doar câteva exemple din epocă. Constant, Marin Preda consideră că scriitorul trebuie "să dea glas neliniștii morale a maselor" și să stea alături nu de partea Istoriei (unul dintre marile principii suverane ale ideologiei comuniste), adică a puterii politice, ci de partea individului, întrebându-se, prin scrierile sale, "care e soarta fiecărui om în parte, știind că omul nu are decât o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare"^[7]. O idee asemănătoare exprimă și Constantin Țoiu: "Scriitorii buni sunt solidari cu bunul-simț și cu acest mers îndărătnic, sigur, al oamenilor ziși de rând, spre mai bine"^[8]. Situându-se alături de mersul îndărătnic al oamenilor de rând (iar nu alături de mersul avântat al oamenilor noi din documentele normative oficiale), scriitorii vorbesc, în cărțile lor, nu despre un trecut glorios, ci despre o memorie ultragiată, nu despre un prezent eroic, ci despre unul cenușiu, vinovat, neliniștitor, nu despre un viitor luminos (sintagma recurentă, dogmatică și clișeistică, din discursurile politice), ci despre spaima de a nu mai avea unul. Vorbesc, de asemenea, despre eșec, ratare, inadaptare, injustiție, frică și nefericire. Ion D. Sîrbu i se adresează epistolar unui prieten, în 1987: "Dar, la noi, există o inflație enormă de suferință, o suferință nespusă și nepovestită, nu avem voie să trecem prin viață ca niște robi nespovediți. Întreaga mea literatură scrisă în acești ani ar intra în formula lui Panait Istrati [...] și anume: «Spovedaniile unor învinși»!"^[9].

Sigur, s-ar putea șterge (măcar ipotetic) esteticul din literatură, orice preocupare pentru formă, s-ar putea realiza reducerea acesteia la un discurs alături de celelalte. Aceasta ar însemna renunțarea la statutul de artă al literaturii (reamintesc: cea mai ieftină dintre arte și cu rolul comunitar cel mai mare, ca una prin care se face educarea fiilor noștri). Care ar fi consecințele? Care ar fi rezultatele benefice pentru noi, consumatorii de literatură? Și-ar îndeplini ea mai bine funcțiile sociale? Am serioase îndoieli. Eu cred, dimpotrivă, că doar fiind și rămânând artă, cu toate eforturile depuse de scriitori, literatura are șanse de a lucra asupra individului (cititorului), care se lasă lucrat, desigur, și de a îndeplini, astfel, roluri sociale, inclusiv pe acela didactic.

Ieșind, însă, din acest joc al reducerii la absurd și revenind la temă, cred că se cuvine făcută o examinare critică serioasă și rapidă a literaturii române postbelice sub totalitarism, ca una care reprezintă, cum bine aprecia Eugen Negrici, "a patra parte din literatura română (în sens modern)" (p. 13). Aceasta înseamnă retezarea iluziilor false, sforăitoare, unele eroice, dar și renunțarea la o atitudine condescendentă. O asemenea examinare nu se poate face decât citind (nu știu altă cale) și scriind ce e de scris, în bine și în rău. Sigur, în intervalul 1947 - 1989 s-a produs, sub numele de literatură, multă maculatură propagandistică, așezată sub egida (mereu oficială) a realismului socialist, a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, sub flamura "Cîntării României". Dar s-a produs și artă adevărată, care nu e drept să fie îngropată sub molozul celei dintâi.

În mereu înfierbântata istorie românească a modernizării, literatura (sau măcar parte a ei) s-a situat mereu în avangardă și a suferit represalii pentru această îndrăzneală. Dar numai în această epocă, a dictaturii comuniste, literatura s-a confruntat constant (pentru aproape jumătate de secol) cu politicul, care i-a trasat norme, prescripții, direcții, care, pe scurt, a vrut explicit (dovadă stau zeci ori sute de documente și de rapoarte politice) s-o îngenuncheze, s-o transforme în instrument al său de propagandă. Sigur, același regim l-au avut toate artele, dar literatura ocupă un loc privilegiat ca una ce - repet - este o artă ieftină și care intră obligatoriu în școli, așadar este întrebuințată la formarea conștiințelor încă din perioada de educare școlară ori chiar preșcolară. Prin urmare, în toată această epocă, mai multă decât în alta, literatura a avut biografie socială, comunitară, primind această investitură (înaltă) atât din partea puterii politice, cât și din partea cetățenilor (cititorilor). De aici, eroismele sale (câte vor fi fost), compromisurile, cedările, eșecurile, duplicitatea. Cred că rolul criticii începe din punctul în care înregistrează această biografie convulsivă, contorsionată. În schimb, nu cred că aceasta (critica) trebuie să spună ce ar fi trebuit să facă literatura ca să-i fi mers societății mai bine (așa cum n-o face nici pentru vreo altă epocă literară, pentru cea pașoptistă - de exemplu), ci doar să o prezinte și să o ierarhizeze. Să-i asigure (cu un rol esențial al criticii de oricând și de pretutindeni) memoria pe termen lung.

*

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.