Nu cred că există literatură necontaminată de ideologie în epoca 1948 - 1989, după cum e discutabil dacă există în general literatură care să nu se subsumeze, mai mult sau mai puțin deschis, mai mult sau mai puțin tezist, unei concepții ideologice. În epoca vizată, însă, în care politica a stabilit normele după care se scria literatura, intervenind brutal în profesiunea scriitorului, această contaminare e mai mult decât evidentă. E destul de răspândită preconcepția conform căreia doar intervalul 1948 - 1965 și-ar fi pus amprenta asupra felului în care s-a scris literatură în România. Deși e adevărat că, în timpul stalinismului, regulile de producere a literarului erau, prin excelență, prescriptive (în sensul că literaturii nu i se permite să se abată de la niște norme elaborate în cercurile politice cele mai înalte), și după 1965 conformația câmpului literar românesc este profund afectată de dinamica politică. Sigur, nu în sensul că se scrie după rețetar, ci că alegerile scriitorilor sunt determinate de poziționarea față de ce se întâmplase în lungul deceniu stalinist sau în actualitatea politică imediată. Nici nu avea cum să fie altfel, din moment ce cenzura nu dispare până în 1989.
Cred că literatură română a fost afectată de ideologic și după 1965 din cel puțin două puncte de vedere: În primul rând, nevoia de evazionism, de "purism", de recuperare a unor zone ale "spiritului pur", vizibilă în literatura șaizeciștilor (despre care se spune că ar fi rupt total cu ideologia), nu e decât o reacție de apărare la politizarea acerbă din anii '50. Ar fi fost oare poezia Anei Blandiana sau a lui Nichita Stănescu atât de abstractă, dacă ea n-ar fi vizat o polemică de subtext la poezia materială și vulgară de dinainte? Ar fi fost personajele lui Nicolae Breban sau D.R. Popescu atât de contorsionate, iar realismul lor atât de digresiv și de stratificat, dacă aceste simptome n-ar fi răspuns mecanicismului prozei imediat anterioare? În fine: dacă ideologicul n-ar fi fost factorul invizibil care bântuie permanent operele aparent neideologizate ale scriitorilor români, probabil că nu s-ar fi edificat în cultura postbelică acea "religie a esteticului", despre care vorbea Mircea Martin - și care a făcut ca orice reflecție ideologică serioasă să fie eludată deopotrivă în opere și în critică, pe motiv că ea nu face decât să readucă literatura la postulatele dogmatice din anii '50. În al doilea rând, prezența literaturii subversive, care a devenit de foarte multe ori un rețetar, trimite în mod deschis la faptul că o parte deloc neglijabilă a literaturii de după 1965 a avut în vedere, dincolo de consacrarea prin valorile autonomiei esteticului, și o consacrare prin opoziția față de establishment-ul ideologic. Formula romanului "obsedantului deceniu" este cea mai simptomatică din acest punct de vedere: acreditată de Marin Preda prin Moromeții II, ea a devenit - prin ambiguitatea sa fundamentală de a critica situația curentă prin strategia denunțării stalinismului - monedă curentă deopotrivă a scriitorilor care au încercat permanent să extindă limitele permisivității sistemului (Preda, Buzura, Țoiu, Bălăiță) și a celor care au pozat în reformatori (Ion Lăncrănjan, Al. Simion, Paul Anghel, Corneliu Leu, Platon Pardău). Tabloul autonomiei esteticului, compus din scriitori care au întors spatele ideologicului din dezgustul față de marxism-leninism, e nuanțat, așadar, de portretul celor care au încercat să obțină consacrarea simbolică prin rostirea unor adevăruri incomode cu privire la regim. Prima este contaminată de ideologic prin absență și refuz (chiar când ideologicul ar fi fost parte esențială a reflecției literare), cea de a doua îl înglobează într-o formă oblică și prudentă. Niciuna dintre aceste două categorii nu e imună la ideologic.
Înseamnă, însă, acest lucru că epoca socialistă a fost, conform unei sintagme consacrate, "o Siberie a spiritului" sau că prea puțin din literatura produsă în acest interval mai supraviețuiește? Aici aș răspunde cu un decis nu. Iar motivația răspunsului acoperă nu doar perioada liberalizării, ci chiar intervalul stalinismului: deși deceniul al șaselea a produs, per ansamblu, cea mai multă maculatură, nu cred că e exagerat să se spună că, din punctul de vedere al vârfurilor romanului, intervalul e greu de depășit chiar în perioada liberalizării: s-au scris multe romane bune după 1965 (Nicolae Breban, Constantin Țoiu, Gabriela Adameșteanu, George Bălăiță sunt printre cei mai remarcabili autori ai intervalului), însă puține de nivelul Moromeților I, al Cronicii de familie a lui Petru Dumitriu sau al Gropii lui Eugen Barbu. Abia după 1965, de data aceasta, poezia devine și ea un fenomen extrem de viu și de diversificat, a cărei dinamică a fost rescrisă constant după 1990, cu "înlocuirea" lui Nichita Stănescu cu Mircea Ivănescu, a Anei Blandiana cu Angela Marinescu, cu reconsiderarea permanentă a raporturilor dintre formula optzecistă și cea șaizecistă ș.a.m.d. Ceea ce înseamnă că poezia de dinainte de 1990 e încă frecventabilă și poate suscita discuții și reașezări canonice interesante. Critica literară și istoria literară sunt genuri care, chiar dacă afectate și ele de "absența ideologicului" și de pariul total pe autonomia esteticului (fapt care a făcut să nu avem și teorie pe măsură, echivalată greșit cu teoriile dogmatice din anii '50), au excelat la rândul lor. Faptul se vede numaidecât din constatarea că cei peste 30 de ani scurși după Revoluție n-au făcut ca studiile despre literatura română ale unor critici precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Ion Pop ș.a.m.d. să fie invalidate, oricâte completări sau corecții li s-au adus. Ceea ce înseamnă că, în ansamblul ei, literatura română de sub comunism rezistă. Nu știu dacă se poate reitera afirmația lui Mircea Cărtărescu care scria, imediat după 1990, că "Niciunde în estul Europei nu s-a scris atât de bine în condiții atât de grele" (s-a scris bine și în condiții grele și în alte state din blocul comunist), însă e clar că, în România socialistă, literatura a fost una dintre "industriile" sau instituțiile cele mai funcționale. În ciuda problemelor legate de cenzură și de autocenzură, viața literară românească dintre 1965 și 1990 a fost relativ stabilă, ba chiar favorabilă creației. De aceea s-a și vorbit de o anumită normalitate a câmpului literar și de un sistem de consacrare valabil, care a reușit să impună și să stimuleze scriitori de primă mână.
(volum coordonat de Liviu Malița)