Mă urmărește, revine ("freatic") tot mai des, mai insistent dar discret, ca un semnal nezgomotos și noncutremurător (în tălpi: un avertisment), în ultima vreme, ideea de freatic. Mi se pare o minune de exactitate (indirectă) pentru uman, pentru mediul uman (umanizat-dezumanizat, des-dez-umanizat) al omului. Pe verticală, porozitate (solul-membrană): în ambele sensuri (ploaie-deversare-izvor). Pe "orizontală" (dacă se mai poate vorbi de orizontală), ceea ce ne unește subteran, dar nu profund (ascuns, mi[s]tic, transcendent-transcendental, fundamental etc.), nu abisal (fundamentul-hău), ci (pe) sub picioarele noastre, drumurile de sub drumuri, invizibil dar nu insensibil, ascuns ochilor orbi (furați, captați, captivați): suport mobil, indirect la îndemînă. Avertisment-fundament, fundamentul, "temeiul" doar ca avertisment și, deci, reamintire discretă continuă, împotriva uitării, a vederii-vorbire-uitare. Pînză freatică. Care trebuie ținută în mișcare, lăsată să se țeasă continuu, să curgă, drum-mers. Curgerea stabilă, stabilitatea în curs. Freamăt freatic.
(Caut drumul cu limba. Limba e talpa.) (Sau mergi în mîini, ca să simți că "faci drumul".)
Carne freatică.
Totul pare abstract, dar carnea noastră este aici unde se moare prin ucidere, adică prin abstractizare și matematizare. Abstractizarea și matematizarea, decoporalizarea și descărnarea celuilalt, pe care nu-l suportăm nici în lume, nici în noi înșine (în lume nici afară, nici înăuntru).
E nevoie de un scris care să rupă puțin, să zgîrie, să agațe freatic (mîngîiere pe dedesubt). Să percepem carnea freatică, carnea ca fiind freatică.
Freatic, frastic, faptic. Lucrez cu limba.
Simțiți carnea? Vă simțiți carnea (cu limba)? Simțiți că toate astea ni se întîmplă nouă, dar nu numai nouă? Că tocmai ceea ce se întîmplă ne unește freatic, și este carnea noastră?
Și că această carne nu poate fi dată jos de pe oase, curat, decît dacă este mîncată? Și oasele oarecare-aruncate? (Oasele sînt deja oarecare, carnea este a noastră și astfel ne leagă. Pentru că este freatică.)
Și că realitatea e carnea și oasele noastre?
Nu e clar, dar nici nu poate fi clar. E freatic, simți cu talpa, cu limba. Cu mîinile dacă poți/te-ai decis să mergi (ca orbii) în mîini. Dacă vrei să orbești ca să simți și apoi să și vezi. Clară e numai orbirea.
("Scriitorii implicați social n-au îmbrățișat aparatul foto, dar sunt deseori angajați sau chiar se oferă voluntari pentru a clarifica adevărul despre care fotografiile stau mărturie [...] cuvintele vorbesc mai tare decât imaginile [...] Ceea ce moraliștii cer de la o fotografie este ca aceasta să facă ceea ce nicio fotografie nu poate face: să vorbească. Descrierea este vocea lipsă și se așteaptă de la ea să rostească adevărul" [Susan Sontag, Despre fotografie]).
Încep un nou proiect, "încarnarea" pe limbă, cu scrisul. Scriu, scrijelesc pe limbă, cu limba.
Îndepărtează carnea ca să nu simțim. Dar o îndepărtează de (pe) oase.
Carne.
Carne freatică.
Un fel de "whitmanism" invers. Whitman à l'envers.
Exerciții de simțire. Exerciții de resimțire.
Carnea noastră este bolnavă de ceea ce ni se întîmplă, de ceea ce îndurăm și nu simțim, numai carnea simte.
În carnea noastră se face totul.
Carnea e realitatea.
Pentru că trebuie să aibă piele (membrană), carnea este individuală și comună. Pielea este a cărnii. Carne continuă, freatică, întreruptă doar de suprafețe de simțire, de piele de scris unul pe altul, și de transmis. Piele-limbă. Pielea de pe limbă.
Tatuaj și percuție. Tam-tam.
Carnea este aici, aproape, imediat. Duce departe. Planează intern.
(Caut drumul cu limba. Limba e talpa.) (Sau mergi în mîini, ca să simți că "faci drumul".)
Carne freatică.
Totul pare abstract, dar carnea noastră este aici unde se moare prin ucidere, adică prin abstractizare și matematizare. Abstractizarea și matematizarea, decoporalizarea și descărnarea celuilalt, pe care nu-l suportăm nici în lume, nici în noi înșine (în lume nici afară, nici înăuntru).
E nevoie de un scris care să rupă puțin, să zgîrie, să agațe freatic (mîngîiere pe dedesubt). Să percepem carnea freatică, carnea ca fiind freatică.
Freatic, frastic, faptic. Lucrez cu limba.
Simțiți carnea? Vă simțiți carnea (cu limba)? Simțiți că toate astea ni se întîmplă nouă, dar nu numai nouă? Că tocmai ceea ce se întîmplă ne unește freatic, și este carnea noastră?
Și că această carne nu poate fi dată jos de pe oase, curat, decît dacă este mîncată? Și oasele oarecare-aruncate? (Oasele sînt deja oarecare, carnea este a noastră și astfel ne leagă. Pentru că este freatică.)
Și că realitatea e carnea și oasele noastre?
Nu e clar, dar nici nu poate fi clar. E freatic, simți cu talpa, cu limba. Cu mîinile dacă poți/te-ai decis să mergi (ca orbii) în mîini. Dacă vrei să orbești ca să simți și apoi să și vezi. Clară e numai orbirea.
("Scriitorii implicați social n-au îmbrățișat aparatul foto, dar sunt deseori angajați sau chiar se oferă voluntari pentru a clarifica adevărul despre care fotografiile stau mărturie [...] cuvintele vorbesc mai tare decât imaginile [...] Ceea ce moraliștii cer de la o fotografie este ca aceasta să facă ceea ce nicio fotografie nu poate face: să vorbească. Descrierea este vocea lipsă și se așteaptă de la ea să rostească adevărul" [Susan Sontag, Despre fotografie]).
Încep un nou proiect, "încarnarea" pe limbă, cu scrisul. Scriu, scrijelesc pe limbă, cu limba.
Îndepărtează carnea ca să nu simțim. Dar o îndepărtează de (pe) oase.
Carne.
Carne freatică.
Un fel de "whitmanism" invers. Whitman à l'envers.
Exerciții de simțire. Exerciții de resimțire.
Carnea noastră este bolnavă de ceea ce ni se întîmplă, de ceea ce îndurăm și nu simțim, numai carnea simte.
În carnea noastră se face totul.
Carnea e realitatea.
Pentru că trebuie să aibă piele (membrană), carnea este individuală și comună. Pielea este a cărnii. Carne continuă, freatică, întreruptă doar de suprafețe de simțire, de piele de scris unul pe altul, și de transmis. Piele-limbă. Pielea de pe limbă.
Tatuaj și percuție. Tam-tam.
Carnea este aici, aproape, imediat. Duce departe. Planează intern.