Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text subsumat noțiunii de Acasă. Model recomandat: proza scurtă Soldier's Home de Ernest Hemingway. Trop: ca figură de stil, aș dori să introduceți în text o litotă. În plus, sugerez ca fiecare dintre voi să strecoare în textul propriu un regionalism sau un arhaism (ce vă vine mai la îndemână). Mult succes!"
Note proaste
Dragoș Marcean
Dragoș Marcean
Mâine se împlinesc șapte ani de când îi spun acestui loc "acasă". Și este tot al meu. Niciun contract cu vreo bancă, niciun proprietar căruia să-i dau chirie lună de lună. Nu-i sunt dator nimănui. Și chiar dac-aș fi, tot n-ar conta. Ce ți se mai poate cere atunci când nu mai ai nimic?
Este rost de aniversare. Un "vinuleț". Un "croasențel". Un "fursecuț", barem. Ceva să placă la inima oricui. Este uimitor ce se poate găsi prin tomberoanele din "Nu-știu-cum Residence" sau "Așa-și-pe-dincolo Park". De când cu ghenele astea subterane mă simt ca un speolog. Cred ei că foamea poate fi oprită cu niște gropi în pământ? Am devenit imun la mirosurile de mucegai mucegăit, brânză veche sau haine îmbibate în zeama cadaverică a cocktailului de alimente expirate. Parfumul copacilor sau al florilor primăvăratice este un inconvenient. Îmi aduce aminte că există și frumos în lumea asta. Dar frumosul s-a ferit de mine ca săpunul de unii dintre foștii mei vecini.
De bine de rău, mai mergeam la râu să fac o baie, mai cumpăram un săpun din banii de pomană - mai abitir primești un leu sau doi când nu miroși de parcă ai stat cinci săptămâni în balon. Dar am avut - să le zicem colegi-de-sub-pod - care se spălau doar când îi prindea ploaia. Avantajul situației mele este că pot să-mi strâng catrafusele și să plec oricând doresc - atâta timp cât și găsesc un loc unde să nu fiu alungat, lucru deloc ușor. Uneori mă simt ca un melc, dar prefer să-mi spun nomad involuntar.
Mușc dintr-un biscuit vechi și cu un zâmbet amar privesc peste întreaga mea zestre: un cort improvizat din bețe și haine, o pătură doldora de găuri cât capul meu, o pereche de blugi care nici ei nu-și mai aduc aminte culoarea originală, vreo patru bluze ciordite din ghenele pentru săraci (se consideră ciordeală dacă și eu sunt sărac?), o geacă să-mi țină de frig iarna - că de cald n-are cum să reușească - și niște oale și tigăi să fac naiba știe ce cu ele. Între mutările mele mai mult sau mai puțin obligatorii și ciondănelile cu alți "colocatari" am pierdut cel mai de preț obiect pe care îl dețin de când sunt pe străzi: fotografia cu nevasta și Paul. Adormeam cu ea în brațe în fiecare seară și-o priveam printre lacrimi de nervi, frică și frustrare.
N-o blamez pe nevastă-mea pentru ce-a făcut. Mi-am dat silința să-mi bat joc de mine și de familia mea. Nu era zi în care să nu vin acasă cu "note proaste".
Mai întâi s-a dus jumătate din salariu. Nota 6.
Apoi a fost un salariu întreg. Nota 5.
Economiile, banii pentru ratele la bancă, bijuteriile. Verigheta. Toate pierdute pe cireșe sau lămâi care nu s-au aliniat cum trebuie.
Nota 2. Corigență.
Am avut o ocazie să mă redresez, să învăț, să vin toamna la examen să-l iau și să recapăt încrederea familiei. Dar când în drumurile mele spre cabinetul psihologului m-am împiedicat de fiecare dată și am căzut în alt cazino, era evident că voi rămâne repetent.
Soția l-a luat pe Paul și au plecat, iar eu am ținut cât am putut de departe de ei coșmarul care devenisem. Am rămas cu restanțe peste restanțe până ce s-a produs inevitabilul și banca și-a recuperat apartamentul în care stăteam.
Îmi mușc buza și las libere firișoarele de lacrimi să-mi spele obrazul. Acum trei ani, băiatul meu și-a sărbătorit majoratul, iar eu stăteam pitit după un copac peste drum de restaurant și priveam cum el dansa cu o fată strașnic de frumoasă și cum ea l-a sărutat când a venit tortul cu lumânările în formă de "18".
Acum doi ani a ținut discursul de absolvire a liceului în calitate de șef al promoției, iar eu am auzit fiecare cuvințel rostit de el până ce paznicul m-a alungat din curtea școlii.
Iar anul trecut a plecat la facultate, iar eu am fost la marginea gării să-i fac din mână când maică-sa l-a urcat în tren. Dar când m-am întors acasă sub pod, am găsit o scrisoare în cort:
O asociație pentru ajutorarea persoanelor fără adăpost construiește case sociale în Comuna Sfânta Margareta de lângă oraș. Am făcut un dosar în numele tău și l-am trimis. Sper să te accepte și să-ți ofere o cameră.
Paul.
Rămăsesem fără aer, iar în stomac simțisem un gol uriaș. Cu toate încercările mele de a mă îndepărta de ei, Paul mă găsise. Dacă m-a iertat sau a fost doar un gest de milă, nu știu, dar atunci m-am simțit ca ultima lepădătură de om. O rușine viscerală mă cotropise și mi-am vărsat nervii pe "casa" mea. Când ajungi la fundul gropii, fie sapi și te afunzi mai mult, fie încerci să ieși din ea.
Privesc ultima dată spre cortul meu căruia i-am spus "acasă" timp de șapte ani grei, pentru că de mâine voi avea propria mea cameră într-una dintre casele din Sfânta Margareta. O nouă casă, o nouă șansă și o promisiune că la festivitatea de absolvire a facultății, voi fi acolo pentru Paul și nu mă voi ascunde.