Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text subsumat noțiunii de Acasă. Model recomandat: proza scurtă Soldier's Home de Ernest Hemingway. Trop: ca figură de stil, aș dori să introduceți în text o litotă. În plus, sugerez ca fiecare dintre voi să strecoare în textul propriu un regionalism sau un arhaism (ce vă vine mai la îndemână). Mult succes!"
Magnolia
Gabriela Marinescu
Gabriela Marinescu
- Bățul ăsta se face copac și-mi umbrește casa!
- Foarte bine, dăm jos draperiile alea grele, aspiratoare de praf, răsună vocea hotărâtă a bunicii. Îți reamintesc că nu e casa ta și nu va fi vreodată. E casa Sidoniei.
- Mama, zău că nu te înțeleg. Unde ai pomenit dumneata casă fără draperii! Și până la majoratul Sidoniei e casa mea. Eu plătesc dările.
- La mine am pomenit. Nu le mai suport. Vreau să văd fereastra și prin geamul ei o bucată de natură. Nu vezi că ne-au înconjurat de betoane? Unde întorci capul dai de-un bloc. Zici că le plantează! Cade o piatră din ciocul ciorii și până-n toamnă e blocul mare și cu oameni în el.
- Mamă, exagerezi ca de obicei. Pe strada noastră nu se demolează.
- Foarte bine. Plantez liniștită. Mă ajuți sau urli de scoli fata? Adă hârlețul. Și în drumul de întoarcere ia și udătoarea.
- Vrei să spui stropitoarea! o apostrofă bărbatul.
- Să vii cu ea plină de apă curată din fântână, nu de la robinet. Aia-i bună doar pentru spălat oarece. Da' să vii azi, oțârică mai repede ca melcul.
Sidonia deschise brusc ochii.
- Magnolia!
Același vis o trezea primăvara în perioada în care bobocii își desfăceau petalele galbene în formă de lalea. Aruncă plapuma spre perete, se repezi la geam și-l deschise larg. Frigul dimineții îi zburli sânii pe care-i acoperi repede cu mâinile împreunate. Trei flori, sărutate de soarele timid de dimineață, se legănau ușor în apropierea ferestrei. Se aplecă peste pervaz, sperând să le poată simți catifelarea.
- Sărut mâna, bunica, mulțumesc pentru darul tău.
Bunica plantase magnolia în "primăvara celor zece ani". Așa spunea mereu musafirilor când intrau și se minunat ce repede și robust crește copacul. Era vârsta de atunci a Sidoniei.
Mai erau și alte soiuri pe strada lor, culorile predominante fiind roz, lila sau mov. Numai în curtea lor soarele părea că-și pusese cu sârg amprenta. Când înflorea, o minge imensă de culoare galbenă se sprijinea cu o parte de casă cu cealaltă de gard.
Lăsă geamul deschis, se reîntoarse în patul ce încă-i păstrase căldura corpului tânăr.
Acoperită până sub bărbie inspiră cu putere aerul rece.
Ce mi-a dat bunica în afară de casa asta? Am eu oare puterea ei lăuntrică? Ce aș putea face măreț? Aș putea eu oare, să conving toți oamenii care locuiesc pe strada asta să-și planteze fiecare un anumit copac în curte? Și, Doamne, cum i-a convins ea pe toți în anul ăla să-și repare gardurile!
Sări din pat, închise geamul, se repezi la dulăpiorul de lângă pat de unde scoase albumul cu poze de familie. Răsfoi paginile până o găsi pe cea în care bunica râdea, lângă meșterii care-i reconstruiseră gardul. Mângâie chipul femeii. O Degețică în halat înflorat, înconjurată de brațe bărbătești puternice.
Strânse pleoapele cu putere. Respiră lung, abia perceptibil, numărând în gând până la cinci. Își ținu respirația încă cinci secunde. Expiră tot pe nas timp de șapte secunde.
Era exercițiul pe care-l repeta ori de câte ori dorea să-și liniștească zbuciumul sufletesc.
Vreau să-mi amintesc ce s-a întâmplat în anul în care bunica a reparat gardul!
Aveam doisprezece ani, ba nu, împlinisem paisprezece, mă pregăteam pentru capacitate. Tata începuse slujba în Italia, venea acasă o dată pe lună, mama avea contracte cu mai multe policlinici. O vedeam doar duminica, când nu pleca la vreo conferință. Într-o dimineață când m-am trezit, am deschis geamul și-am auzit în curte vocea tânguită a bunicii:
- Am încredere că faceți treabă bună, doar n-o să înșelați femeie văduvă, care-și crește singură nepoțica, că părinții-s doar în buletin și câteva minute la telefon.
- Nu, doamna Elena! Am echipă pricepută. Venim cu mâncarea noastră, doar apă rece o să vă rugăm, dacă se poate, a răspuns bărbatul cu accent ardelenesc.
- Se poate dacă sleiți fântâna, a prins bunica imediat oportunitatea. Și beți cât vreți că n-are contor. Am WC în spate și lângă el un duș improvizat, dacă vreți să vă clătiți de praf. Numai să nu vă sprijiniți de pereți, că se clatină, dar ce să fac și eu femeie singură!
Ține minte, mi-a spus bunica atunci, cât ai fi tu de puternică, cu bărbații să pari slabă și neajutorată.
Au început lucrul a doua zi, dar nu mă lăsau să mă apropii de șantier. Când plecam la școală se opreau, până mă îndepărtam suficient.
"Așchia nu sare departe de trunchi, dar tot pișcă când se înfige în piele. Greu de scos chiar și cu acul", îmi zicea cel bătrân.
După ce-au turnat brâul de ciment și-au sudat ramele de fier, au început lucrul la lemne.
Cel bătrân lua fiecare blană o fixa în mașina de rindeluit, apăsa cu piciorul o pedală, și blana pleca dintr-o parte dreaptă și ajungea în partea cealaltă cu margini rotunjite și un capăt în semicerc. Asta-mi plăcea cel mai mult să privesc. Mirosul de lemn proaspăt tăiat mă ducea cu gândul la vacanțele de la munte când tata mă purta pe umeri și-mi spunea să-mi umplu plămânii cu mirosul brazilor.
Bunica era mereu printre muncitori. "Am pielea tăbăcită de vreme, nu mi se înfig așchiile". Pe mine mă gonea la învățat. "Acum e timpul să înveți. După 25 ani, când ți se va îndoi gâtul de la multele diplome pe care le vei câștiga, atunci să-ți faci colier din brațele unui copil. Și-atunci oriunde vei fi, vei fi acasă".
Sidonia deschise ochii.
"Auzi, bunica, mulțam de sfat, dar ca să fac copil îmi trebuie bărbat! De unde?".