Cinema-ul nu reia partituri scrise din trecut, precum o face teatrul. Deci, nu se poate vorbi despre o reluare a unor scenarii similar felului în care se vorbește despre o nouă montare a unei piese. Un scenariu se scrie pentru o ecranizare, iar viața lui se încheie o dată cu cea a peliculei. Ca echivalent filmic al re-montăriis-ar putea indica fenomenul remake-urilor (un film este produs din nou), dar acesta e foarte rar în cazul cinema-ului românesc. Într-un sens mai larg, pot fi considerate remake-uri documentarul Marele jaf comunist (Alexandru Solomon, 2004) și lungmetrajul de ficțiune Closer to the Moon (Nae Caranfil, 2014), ambele dezvoltând conținutul unui film din anii 1950. Tot o specie de remake este re-ecranizarea în 1994 a piesei de mare notorietate în vremea socialismului de stat Titanic vals de Tudor Mușatescu (regia Dinu Cernescu) care relua o adaptare din 1965. Lista însă se cam oprește aici.
Nici fenomenul de sequeling postsocialist nu se dovedește a fi prea răspândit și nici nu a beneficiat de succes în rândul producătorilor de film. Această carență se explică prin orientarea postdecembristă către cinema de autor și de artă. Acest tip de cinema pune accent pe aura și unicitatea produsului artistic și se distanțează de practicile comerciale de reluare și reproducere de conținut precum cel de sequling sau cel de serializare. Încercările de a recicla conținut filmic predecembrist nu au făcut valuri. Un exemplu este continuarea cu titlurile Liceenii Rock'n'Roll (1991) și Liceenii în alertă (1993) a popularelor comedii romantice de tineret Declarație de dragoste (1985) și Liceenii (1986). După 1989, critica și publicul așteptau poate noi valori și forme de expresie ale culturii adulților în devenire și au evaluat atât tematica, cât și coolness-ul acestor continuări ca fiind tributare regimului răposat.
Ca atare, în absența remake-urilor și reluărilor, s-ar putea lua în calcul ecranizările postdecembriste ale unor opere aparținând patrimoniului literar al socialismului de stat. Astfel de proiecte sunt mai numeroase. Înainte de a mă referi la unele, e necesar însă să subliniez că procesul de adaptare este creativ. Implică o interpretare a textului sursă, iar o interpretare are puterea de a evidenția, accentua, șterge sau resemnifica anumite specificități ale materialului originar, în special de a-l realinia priorităților artistice și ideologice ale prezentului. Nu surprinde, deci, că adeseori adaptarea circulă în spațiul public cu un nou titlu (chiar cu mai multe, dacă filmul e distribuit internațional) și cu numele regizorului și anul premierei atașate titlului și nu evidențiind semnatarul textului sursă.
Iată câteva dintre încercările postdecembriste de a transpune pe ecran și în prezentul postdecembrist opere de notorietate ale perioadei 1945-1989.[1] Romanul Fețele tăcerii de Augustin Buzura (1974) este adaptat, în 1991, cu titlul Undeva în est de Nicolae Mărgineanu. Patimile după Pitești (1981) de Paul Goma se transpune pe ecran în 1991 cu titlul A unsprezecea poruncă de Mircea Daneliuc. Nuvela Ningea în Bărăgan de Fănuș Neagu (1960) devine, în 1991, Casa din vis, în regia lui Ioan Cărmăzan. Romanul Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici (1985) se metamorfozează, în 1993, în Somnul insulei de Mircea Veroiu, iar Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda este transpus pe ecran, în 1993, cu același titlu, de Șerban Marinescu. Tot omonim sunt ecranizate Moartea unui artist (1964) de Horia Lovinescu, în 1991, de către Horea Popescu, Atac în bibliotecă (1985) de George Arion, în 1993, de către Mircea Drăgan, precum și nuvela Caravana cinematografică (1985) de Ioan Groșan, în 2009, de către Titus Muntean. Probabil cea mai aclamată adaptare postdecembristă o constituie Balanța de Lucian Pintilie (1992) după textul omonim de Ion Băieșu (1985), iar cea mai recentă și cu un consistent succes de public (la standarde românești) este Moromeții 2 de către Stere Gulea, în 2018 - tot omonim după volumul II al clasicului lui Marin Preda (1967) și al cărții Viața ca o pradă (1977). Tot aici se mai poate adăuga ecranizarea cu titlul Binecuvântată fii, închisoare (Nicolae Mărgineanu, 2002) a unui text literar publicat în afara granițelor. E vorba de adaptarea textului omonim publicat de Nicole(ta) Valéry-Grossu, în 1976.
Exemplele de mai sus relevă un trend. Majoritatea ecranizărilor operelor predecembriste s-a realizat în prima jumătate a anilor '90. Există câteva explicații. Una este temporală. Creatorii de film abordează opere literare dintr-un trecut apropiat pentru că sunt considerate de actualitate. Ca atare, anii '90 adaptau texte ale anilor '70 și '80, tot așa cum, spre exemplu, producătorul și regizorul Tudor Giurgiu adapta, cu titlul Legături bolnăvicioase (2006), romanul omonim al Ceciliei Ștefănescu din 2002, iar Cristian Mungiu, cu După dealuri (2012), romanele nonficționale din 2006 ale Tatianei Niculescu Bran (Spovedanie la Tanacu și Cartea judecătorilor). O altă explicație e că regizorii adaptărilor anilor '90, Daneliuc, Veroiu, Mărgineanu ș.a. își consolidaseră deja cariera înainte de 1989. Se simțeau legați de operele literare predecembriste și confortabili cu tematica și viziunea lor. Nu este exclus nici că unele dintre aceste proiecte ale anilor '90 fuseseră deja plănuite înainte de 1989, că acumulaseră viață de sertar sau că, din motive de birocrație, buget și negociere a conținutului, fuseseră surprinse de schimbările politice ale lui 1989 în diverse stadii ale preproducției sau chiar producției.
Exceptând Balanța și Moromeții 2, aceste ecranizări ale anilor '90 au avut priză limitată la public și critică. Majoritatea reprezintă transpunerea pe ecran a literaturii "obsedantului deceniu" - parcă un produs al unui obsedat deceniu (anii '90), obsesia devenind denunțarea comunismului. Modestul succes al acestor filme sugerează fie că conținutul adaptat își pierduse relevanța în epoca post-1989 (vezi dezbaterile în cultura română despre lipsa de consistență a literaturii de sertar), fie că adaptarea lor fusese neinspirată. În opinia mea, cea de-a doua explicație se impune nu doar ca mai plauzibilă, ci și ca mai demnă de detaliere. E necesar, însă, să se facă distincția între "neinspirat" din punct de vedere estetic - de la scenariu și imagine până la interpretarea actoricească și calitatea sunetului; "neinspirat" din punct de vedere al timing-ului - în sensul că publicul anilor '90 își pierduse rapid apetitul pentru propunerile artistice ale unor autori literari și regizori din trecut; și "neinspirat" din punct de vedere ideologic.
Lipsă de inspirație estetică și ideologică se poate observa în faptul că, după 1989, operele literare predecembriste au servit drept vehicul al articulării unui comentariu istoric. Din scrieri ale epocii socialismului de stat, aceste texte au devenit, prin adaptare, intervenții audiovizuale într-o dezbatere asupra memoriei acestei epoci. Contribuția acestor voci s-a dovedit, desigur, critică, la loc de frunte pe ordinea de zi a adaptării aflându-se incriminarea socialismului de stat și a practicilor sale de guvernare, precum și dezidentificarea autorilor incriminărilor de epoca în cauză. Posibila critică șoptită a textului-sursă împotriva regimului, atât cât se putea cârti în epoca articulării ei, ia formă vehementă, iar adaptarea își asumă un rol de a spune pe nume ceea ce, până în 1989, se putea doar sugera.
Critica și istoria de film de limbă română au sancționat asumarea pripită a acestui rol de portavoce al adaptării. A spune răspicat și revoltat pe nume și a arăta cu degetul, în locul aluziei și al sugestiei, nu încalcă doar numeroase protocoale estetice ale artei - dar și contribuie insistent la o criză identitară, cauzată de schimbarea adusă de 1989, o schimbare de regim, moduri de viață și priorități individuale și colective. Astfel, se poate observa și carența de timing al esteticii adaptării. La începutul lui 1989, publicul românesc trecea printr-un proces complex de regăsire de sine, iar violența simbolică cu scop exorcizant propusă pe ecran de filme precum A unsprezecea poruncă sau chiar Balanța putea oferi doar un limitat serviciu terapeutic. În procesul de vindecare a unor răni produse de despărțirea de o lume, replica șoptită, aluzia și respectul față de nereprezentabilitatea traumei joacă un rol important. Din păcate, actualizările filmice ale anilor 1990 nu le-au dat atenția cuvenită.
În contrast, cinema-ul anilor 2000 și al generației acestei decade nu a mai adaptat scrieri din trecutul pre-1989, ci doar folclor urban socialist. Un exemplu e filmul omnibus Amintiri din epoca de aur (diverși regizori, 2009). Atunci când a comentat vizual momentul 1989 și s-a implicat în dezbaterea despre memoria perioadei care l-a precedat, acest cinema al unei noi generații a ales o altă retorică. Proiecte precum Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (Cătălin Mitulescu, 2006) sau 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Cristian Mungiu, 2007) au dat dovadă că au înțeles că memoria lui 1989 trebuie tratată cu delicatețe. Poetica lor a scos la iveală că demnitatea umană a celor mulți și anonimi, cetățeni care au trăit în dictatură, trebuie respectată, în special la nivelul vieții de zi cu zi. Chiar când a apelat la registrul comic, acest cinema s-a abținut să facă uz de adaptare pentru a spori contrastele și a genera satiră. Ca reflecție și comentariu asupra memoriei epocii textului-sursă, adaptarea s-a pronunțat, după cum au formulat diverși istorici de film, minimalist, ezitant, sau estompat, din spatele unei vitrine reci menite să împiedice pe cât posibil proiecția dilemelor prezentului asupra a ceea ce este adus la viață din trecut.
In ceea ce privește substratul ideologic al adaptărilor anilor '90, registrul în care s-a procesat patrimoniul literar predecembrist a fost anticomunismul. Astfel, Undeva în est, A unsprezecea poruncă sau Binecuvântată fii, închisoare, profită de localizarea în trecut pentru a denunța barbaria non-europeană (și non-creștină) a socialismului de stat. Analiza acestor producții a arătat că predomină personaje stereotip precum securistul sadic, activistul fanatic sau, după caz, cinic; și victima inocentă, hiperdemnă și violată. În decor predomină noroiul, barăcile, locuințele în ruină, subsolurile clarobscure, masa de interogatoriu și sârma ghimpată. Balanța mizează pe denunțarea anarhiei și corupției din centrul guvernării comuniste, pentru a evidenția periculoasele tradiții ale unui Orient european incapabil de civilizație. A unsprezecea poruncă recurge la parabolă: lagărul socialist e o pădure minată, iar izolarea ei de restul lumii generează forme de comportament monstruoase. Binecuvântată, fii închisoare propovăduiește un nou crez, fundamentalismul creștin ortodox, servind drept contradiscurs celui bolșevic.
Chiar dacă, mai degrabă, o meta-adaptare, adică doar în parte o prelucrare a textului-sursă și mai mult o reconstituire a procesului creării acestuia și a unor fapte conexe, efortul lui Nae Caranfil, în Closer to the Moon (2014), merită menționat aici. Virtutea filmului nu constă doar în a propune, prin adaptare, un mod de abordare original al "obsedantului deceniu," ci și în confruntarea anticomunismului ca perspectivă a adaptării. În contextul a mii de kilometri de peliculă angajate în discreditarea en-gros a anilor '50, proiectul lui Caranfil este relevant pentru că evidențiază poate mai îndrăzneț decât cele menționate mai sus dependența ideologică a adaptării și înrădăcinarea sa în prezent. Având ca obiectiv premiere în SUA și în cinematografele Europei și fiind, ca atare, mai puțin preocupat de participarea în bătăliile domestice privind rememorarea socialismului de stat, filmul face uz de comic, o distribuție străină și de pârghiile estetice ale cinema-ului comercial pentru a propune nu doar activiști comuniști buni și rezonabilitatea aspirației de a trăi într-o lume fără clase sociale, ci de a demonstra că, atâta vreme cât se găsește o perspectivă convingătoare de prezentare, o adaptare își poate impune propria ideologie culturală și estetică.
Exemplele de mai sus relevă că adaptarea are o contribuție artistică și ideologică determinantă. Ele îmi susțin, de asemenea, opinia că obstacolul principal cu care se confruntă adaptarea unor texte din trecutul socialist nu îl constituie, în principal, faptul că operele socialismului de stat sunt "datate", sau "contaminate" ideologic. Aceste calificative sunt la fel de apte pentru a descrie perspectiva artistică și ideologică a adaptării, adică datarea anticomunismului și efectul său toxic. În acest sens, o provocare o constituie depășirea habitus-ului intelectual și artistic de a recurge la acest registru. Cred că mulți oameni de film evită să abordeze producția literară a epocii socialismului de stat nu din lipsă de curiozitate, ci pentru că nu au în dotare instrumentele analitice sau consideră că cultura contemporană nu le oferă contextul propice apropierii de aceste texte, altele decât perspectiva deja uzată a anticomunismului împreună cu umbrele sale jungiene, de asemenea ironizabile, nostalgia și parodia.
În concluzie, consider că tributul plătit de patrimoniul literar românesc al perioadei socialismului de stat discursurilor hegemonice ale vremii nu constituie un impediment în transpunerea acestui patrimoniu pe ecran, în prezent. Eventuale omagii mai profunde sau mai superficiale aduse ideologiei de stat socialiste, precum și alte stângăcii ce țin de tinerețea culturii scrise românești și de recenta urbanizare a societății românești, pot fi decupate sau cizelate în procesul de adaptare în cazul în care textul-sursă propune o poveste de calitate, personaje complexe și un univers artistic original. Mai mult, particularitățile socialismului de stat, adică aceste plecăciuni ideologice menționate adeseori de cei ce ridică sprânceana, pot chiar servi drept atu artistic și intelectual în contextul omogenității ideologice a prezentului marcat de capitalismul globalizat. Prin adaptare, se pot recupera perspective originale asupra vieții ale acestor vremuri, de la tematizarea iubirii și a problemelor de familie, la viață civică și consum. Alte cinema-uri ale fostului lagăr sovietic, precum cel polonez (vezi, spre exemplu, filmele lui Pawel Pawlikowski), au descoperit deja perspective originale care să permită exploatarea mai în adâncime a patrimoniului cultural al epocii socialismului de stat. Există semne că și în România un astfel de demers e posibil, poate inspirat de filmele lui Mungiu și Caranfil, precum și de un film precum Hawaii (Jesús del Cerro, 2017), chiar dacă nu vorbim încă de adaptări.
Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate (volum coordonat de Liviu Malița)
[1] Există și adaptări posdedembriste ale unor opere de dinainte de 1945 - în special literatură din perioada interbelică. Spre exemplu, nuvela Domnisoara Christina de Mircea Eliade a beneficiat de două ecranizări cu același titlu, una în 1992, în regia lui Viorel Sergovici; o a doua în 2013, în regia lui Alexandru Maftei.
