Ce şochează la Ileana Mălăncioiu

Citiţi un fragment din această carte.

Ceea ce şochează la Ileana Mălăncioiu este, desigur, chemarea obsesivă a unui tărîm straniu, atracţia celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndîrjire. Deprinderea de a bîntui statornic printre himere într-o nesfîrşită scaldă în apa înlesnitoare de vedenii a morţilor, capacitatea de a găsi mereu - printr-un fel de dezaxare sacră - o poartă de intrare în această lume nălucită presupun iniţierea într-un alt mod de a simţi realitatea, precum şi anumite modificări specifice percepţiei.

Cum s-au produs ele?

Chiar de la volumul de debut, Pasărea tăiată (1967), era evidentă posibilitatea poetei de a da realului palpabil reflexe de irealitate. Calea era adîncirea realismului crud al observaţiei, mai precis, cruzimea realismului reprezentării care, prin insistenţă şi pregnanţă, reverberează de la sine - cum o fac destule picturi - o suprarealitate halucinantă. Predilecţia pentru "subiecte" crude, frisonante, nu e întîmplătoare, pentru că acestea, raportate minuţios, se pot încărca, pe nesimţite, de presimţiri tulburi şi de acea nădejde confuză care anunţă miracolul. "Iminenţa lui" - observă Al. Paleologu (Simţul practic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974), "e resimţită nu fără spaimă, dar o spaimă dinainte asumată, nădăjduind nu se ştie prea bine ce, dar ceva irevocabil despre care poeta presimte că-i va covîrşi fiinţa, dar de care e irezistibil atrasă, ca de singurul lucru cu adevărat vrednic de a fi încercat."

De adăugat că spaima nu e numai asumată, ci şi rîvnită cu o anume bizară ardoare devastatoare, cu o tentaţie a suferinţei şi a autodistrugerii, ce presupune o stare paroxistică, o trăire ardentă, sufocantă, deznădăjduită şi în marginea destrămării.

Sub semnul voluptos al spaimei ori al aşteptării în spaimele voluptăţii se află o mare parte din poemele următorului volum, Către Ieronim (1970), unde gravitatea tonului anunţă faptul că procesul radicalizării poeziei e în curs.

Din ce în ce mai decis se hrăneşte ea din această stare de expectaţie care se conturează acum ca o cutezătoare, mîndră aşteptare a răului şi a pedepsei, forme ale posesiunii sublimate. Aşteptarea devine, în fond, vrere, dor. Desluşim cu uşurinţă dorinţa (e şi numele unei poezii) poetei de a se simţi strivită, sfîşiată, călcată de labele grele ale ursului, muşcată de şarpe, sleită de un plîns teribil, scufundător de case, iubită fioros de zmeu, adică speriată din iubire, pedepsită ca ondină ucigaşă.

Apoi setea aceasta de voinţă, care derivă dintr-o senzualitate năprasnică şi subînţelege Bărbatul, devine, pe negîndite, un jind al morţii. Năluca lui Aurelian împăratul e rîvnită de poetă în pofida inconsistenţei ei înfricoşătoare sau poate tocmai de aceea. Nu mai rămîne decît foarte puţin pînă la a te visa îmbrăţişată de bărbatul cu ochi de sticlă, paralizată de răceala oribilă a pupilei lui (Doarme Ieronim), "vieţuind" alături de trupul transparent al aceluiaşi (prefăcut încet-încet în personaj), prin care se văd oasele frînte (Noapte aproape albă), tîmpla strîmbă, braţele asimetrice. "Către tine am fugit fără să vreau (...) în crucea nopţii pe cîmpie", şopteşte ea vedeniei lui Ieronim dezbrăcat ca pentru scaldă în apa morţilor. Şi este în pasiunea ei devorantă, în dorinţa ei de împreunare cu fantasma acestuia nemişcată pe cîmpia morţii, în dorinţa ei de a-i fi credincioasă şi de a-i obloji oasele zdrobite şi răsfirate cu sînge de urs şi cu apa vie a sufletului - o tînjire cumplită de rusalcă, de ondină, de ştimă nelumită. Un fenomen de identificare psihică stă la originea declanşării spectaculoase a resorturilor imaginative.

Stratul tulbure, mîlos, al vechilor eresuri şi credinţe aproape uitate azi îi este Ilenei Mălăncioiu neînchipuit de familiar. Ea însăşi pare a fi creatoare de eres.

Părtaşă la ritualul magic pe care îl conţine aproape fiecare poem, se simte, într-un fel, menită. Vocea ei, oficiind logodna morţii, este aceea a unei choefore care ne învaţă cît de legat de aceasta este tot ce semnifică triumful erosului, adică viaţa în maxima ei expansiune. Ea nu împlineşte eliberarea orfică a realului, ci îl converteşte în macabru tot timpul, dar mai cu seamă cînd realul se cuprinde de fiorii exaltării vitale.

Concomitent cu configurarea universului, poeta îşi precizează procedura (demersul). Ea descrie, schiţează, închipuie în poem, la început, o mişcare epică sumară sau o suită de gesturi cărora li se stoarce un tîlc tenebros, încenuşat, pentru ca, imediat, cu imaginaţia inflamată, să urmărească neînduplecat consecinţele paradoxale, terifiante ale propriilor interpretări - devenite astfel fapte reale şi reprezentate cu o anume febrilitate halucinantă. Practic, importantă aici e capacitatea de a împinge logica visului foarte departe, adică de a deschide în imaginar mereu o altă verigă a reprezentării, o verigă consecutivă.

Dar nu trecerea de la real (banal, concret, terestru) la planul ireal (oniric, misterios, terifiant) este demnă de interes, ci felul firesc în care comunică cele două planuri.

Poemele din volumul Către Ieronim, precum şi cele din Inima reginei, dovedesc că, dacă la început puteam vorbi doar de o fascinaţie a agonicului şi morbidului, de o chemare thanatică, acum moartea ia în stăpînire imperiul poeziei.

Mult mai domolită ne apare starea de febrilitate paroxistică şi greu mai pot fi remarcate abominabilele impulsuri thanatofile. De la visare s-a ajuns la vis - printr-o uşoară deplasare în direcţia gratuităţii imaginilor, scoase parcă acum din imaginarul suprarealist macabru. Nimeni nu mai cheamă umbrele pentru că atingerea rîvnită a avut loc: "Acum trupul meu cu al tău este/ Din bucăţi făcut..." Umbra hălăduieşte printre alte umbre şi împreună cu ele ia parte la crunte istorii de coşmar. Prin aburul morţilor se zăresc arătări împalidate cu membre pocite, ochi de lumină şi umeri de argint. Bîntuie, prinse în hora lor nebună, fiinţe ce seamănă cu ielele, "sfintele", iezmele credinţelor populare. Dar tot acolo trec şi alte personaje himerice: nimfe cu gesturi misterioase, "moarta-ochi cuminţi", doamna pasăre cu bot de leu şi picioare de copil, îngînată de o maimuţă cu o altă femeie în loc de coadă. Alături de asemenea făpturi înfiorătoare în evanescenţa lor, îşi fac constant apariţia, pentru a compune poveşti de dragoste defunctă, în tradiţia lui Eminescu, regina, Natanael, Ierodesa - personaje ce sînt ivite parcă din preaplinul unor spaime refulate. Ori a unor dorinţe.

Nu poate să nu uimească puterea poetei de a controla pînă la un punct delirul imaginativ. Nu atît aptitudinea de a vedea, de a zămisli năluci surprinde, ci aceea de a izvodi - ajutată de elemente magice - vedenii în acţiune, în mişcare, în relaţie, în conflict, de a intra - ea însăşi - în plin coşmar, vizionînd, parte cu parte, obiectele, ca într-o intoxicaţie cu haşiş sau, de ce nu, cu mătrăgună, cu iarba vrăjitoarelor.

Autoarea încearcă să reproducă - exact cum face cineva cînd îşi povesteşte visul sau îşi împărtăşeşte zguduit vedenia - întîmplările secretate de o închipuire excesivă. Aceste episoade sînt prilejuite de actele aparent fără noimă comise de eul oniric. Ea dă ocol unor porţi cu semn regal, cere să se pună otravă în ziduri, stă în ape murdare (vis prevestitor de rău), îngenunche şi dezleagă sandalele cuiva, ţine mumia păsării ibis în palme şi plînge, îşi alintă în leagăn copilul născut cu trei coaste de argint, se apropie de un loc anume împrejmuit de steaguri negre, coboară o scară frîntă la mijloc, se uită lung la ochiul ce se lasă spre ea ca "un păianjen negru şi nesfîrşit de mare", aşteaptă coborîrea în odaie a unor ochi de gheaţă şi a părţilor unui trup spre a le lega la loc cu un descîntec, cheamă cu farmece, din neant, iubitul "cum prin vorbă prinde trup/fîlfîirea unui duh", priveşte în fîntînă un chip de moartă ce-i întinde mîna, asistă la golirea mormîntului şi la ridicarea unui trup învelit în lumină lină.

Această lume de coşmar capătă pe încetul o anume coerenţă, un început de sistematizare, ce ne înlesneşte dacă nu reconstituirea, cel puţin schiţarea unei mitologii infernale sui-generis. Imaginile au continuitate, unele motive ce par a fi frînturi de realitate şi răsfrîngeri de lectură revin ca o rimă a morţii ori se prelungesc în alt vis.

Astfel, din această lungă relatare de prin "cătunele cu sfinţi", aflăm că la fiecare moarte a unui om se naşte dincolo "un sfînt", că fiecare îşi are un dublu şi că noi nu făptuim ce făptuim, căci prin cei vii acţionează morţii. Prin gura celor vii cîntă şi şopteşte rece ea (singularul de la iele?), iar "cînd m-aplec să beau" în izvor se arată "chipul de moartă din mine". Cînd făptura cea vie dăruie suflarea ei mădularelor risipite ale moartei ("sufletul în ele-mi trece"), înviatul trup de moartă face la fel cu dublul ei, restituindu-i suflarea.

Această reversibilitate - posibilă numai în spaţiul oniric unde viaţa şi moartea îşi pierd graniţele - adevereşte prezenţa absolută a visului în această poezie. Pe de altă parte ea ne iniţiază în deplina irealitate a lumii percepute.

Volumul Crini pentru domnişoara mireasă (1973) prelungeşte investigarea acestui tărîm thanatic şi mai face un pas spre crearea primei noastre mitologii a morţii. El cuprinde, în mare parte, vedenii şi vrăji pentru cei de dincolo, iar accentul cade, de data aceasta, pe actul în sine al magiei.

Cheia porţii spre lumea de vedenii este un obiect antropomorf sau zoomorf (o păpuşă de piatră, statueta vreunei zeiţe, o piatră în formă de cap de femeie, un cal de gresie, cloşca cu pui, un cap de miel de piatră) sau pur şi simplu orice a fost îngropat şi a intrat astfel în atingere cu cei de sub pămînt.

Privite intens, obiectele produc o turmentare a percepţiei, o sminteală imaginativă. Cea care este menită să lase mărturie începe să-şi descrie vedenia cu o anume nesiguranţă, recurgînd la asemuiri (pare... seamănă cu... ca şi cum...), urmate de precizări (dar nu orice... dar mai bine... nu e gresie, e gheaţă). La început aberante, năzăririle devin din ce în ce mai rezonabile, de parcă medium-ului i s-ar permite să vadă mai limpede.

Cu "păpuşile" de gresie sau de cenuşă de morţi în mîini, fermecătoarea (meştera, măiastra) îşi începe "făcătura" îngînînd, cu glas scăzut, formule de sugestionare în care sînt evocate, obsesiv, acele părţi ale trupului de la care asistenţa îndoliată nu-şi poate lua ochii. În acelaşi timp, anumite sunete cad cu o periodicitate hipnotică, ca pentru a desfereca legile grele ale realului.

(Rugăciune)De cele mai multe ori o descoperim în plină transă, delirînd, într-o emisie incontinentă ce sugerează turmentarea, răsucirea buimacă şi legănarea nebună, despre cranii reci, ochi albaştri, urechi de cal, nopţi de carnaval diavolesc, şerpi fauri, oase cuibărite de şerpi, mirese bolnave cerînd de mîncare trupul iubitului etc.

Dacă plecăm urechea, începem să pricepem cîte ceva în bîiguirea sumbră a acestei "preotese a morţii". Distingem, poate, întîi cuvintele ce pentru noi au, oricum şi oricînd, sens simbolic (mielul, şarpele, peştele, lutul, cenuşa, fluierul, laptele), şi mintea noastră, brusc conectată, începe să asocieze discontinuu. Reconstituim, curînd, din cuvintele ce i se trezesc pe buze - istorii stranii în care protagonistul, răsfrînt de oglinda neliniştită a unei fîntîni adînci, nu-şi divulgă identitatea, dar ne lasă să i-o ghicim.

Privind cu intensitate aiuritoare calul de gresie găsit în pămînt, descîntătoarea ne vesteşte vedenia unei cavalcade a duhurilor "pînă la cruce, pînă la soarele, pînă la şarpele/ în gura căruia stă limba ceasului/ Şi îngerul nostru cu harpele". Dar o face ca şi cum ea însăşi ar fi acolo, călărind fără frîie, cu pletele încurcate de vîntul subţire al nopţii.

Aceeaşi senzaţie de implicare, de identificare, de consimilitudine, o trezeşte felul cum întruchipează eroarea comisă într-un ritual de nuntă din aceeaşi lume părelnică (În însuşi cuptorul). "Veşnicul mire" întreabă de căprioară, dar e întîmpinat de "capra de carnaval/cu plisc de cioară" (icoana malefică a rivalei?).

De altfel, în foarte multe asemenea vedenii poematice, sentimentul unei greşeli de neiertat pluteşte jos, ca o ceaţă de noiembrie. Chiar "rugăciunile" sînt vrăjitoreşti, nu au nimic luminos. Ele vorbesc mereu despre o rană a sufletului (Rugăciune) pe care nu ştim prea bine cine cui i-o datorează. Şi cine, ne întrebăm cu fiecare poem, vorbeşte aici? Cel ce are în mîini păpuşa de pămînt străpunsă de ţepuşă, sau păpuşa însăşi? Ori poate grăiesc cei ce se află în lumea de dincolo şi se uită - cum se spune într-un poem, "cu sfială în sus/ Ca şi cum ar intra într-o taină/ A celor care încă nu s-au dus".

O voce şopteşte stins din pămînt, dintre mădularele mortului, alta delirează sumbru despre creşterea treptată a cenuşii care cuprinde "locul de lumină" al propriului corp.

Totul vorbeşte, în fond, în aceste poezii despre existenţa inseparabilă a celor două lumi, uneori confundate, alteori omologate. Instrumentele de turmentare a vizualităţii, adică instrumentele magiei poetice, înlesnesc comunicarea cu umbrele, dar şi transsubstanţierea.

Un asemenea obiect - o statuetă a lui Isis, cu şarpele şi semnul lunii (care a zăbovit de veacuri în pămînt printre cei duşi şi care ne obligă să ne gîndim la un alter ego al meşterei) - este pus să rostească o frază cu tîlc: "Iubitule, lumile noastre sînt tot una".

Excepţionala descoperire artistică a acestei poete este intuirea (presimţirea) acelor locuri, obiecte şi scene care insinuează consubstanţialitatea vieţii şi a morţii.

Subtilitatea tehnică - fiindcă pînă la urmă tot de artă e vorba - constă în felul aluziv cum ni se sugerează omologia.

Astfel, poeta - folosindu-se de resursele amfigurice ale limbajului - descrie în cîteva poeme o nuntă ce pare a aparţine, în acelaşi timp, vieţii şi morţii. "Nuntaşi din altă lume" sînt strînşi "la templul din pămînt", aşteptînd să vadă, şi ei, "aceeaşi cununie".

Însuşi cel ce glăsuieşte se numără printre "nuntaşii din altă lume" şi, din felul cum priveşte "petrecerea", ştie neînchipuit de multe despre moarte, despre moartea cuprinsă în viaţă:

Revenirea motivului miresei moarte în acest volum, recurgerea la un anumit decor şi starea de falsă celebrare a unui eveniment vor putea fi oricînd punctele de plecare ale unei abordări psiho-critice a textelor.

În alte cîteva poeme, crinul devine semnul acestei ambivalenţe: crinul "balaur cu mii de capete".

Sărutate de "domnişoara mireasă", cele trei fire de crin aduse de "un mire tînăr şi neprefăcut" pentru "nunta din poveşti" par a fi trei feţe sfinte. "Miros de crini se simte în aerul fierbinte"... "Toate nunţile şi morţile acelaşi crin"... "Din crin este hora miresei, iubite/ Din crini convoiul de înmormîntare".

O metastază a crinului ameninţă însăşi materia universului:

Voalul subţire "scos din vechea ladă" şi calul alb de nuntă sînt şi ele semnele transparente ale reversibilităţii. Tot ce este aici are un corespondent dincolo, unde se întîmplă aceleaşi drame şi se trăieşte cu aceeaşi intensitate. "Personajele" (care continuă să apară şi în acest volum) şi cuplurile sînt reflectate simetric şi, în cîteva poezii, această echivalenţă a lumilor este aproape explicată (demonstrată) ca pentru o posibilă sistematizare mitică:

(O dacă aş mai putea)sau

(Aştept)Acest sîmbure de mitologie thanatică sperie doar pe cei ce ignoră stratul cel mai vechi şi mai profund al mythosului nostru. Ileana Mălăncioiu nu face o iniţiere mistagogică, ci reactualizează vechile credinţe, săpate adînc în gesturi şi cuvinte, în tot ce făptuia şi cugeta vechea lume ţărănească.

Nu este exclus ca însăşi seninătatea neverosimilă a ciobanului mioritic să decurgă din convingerea lui că o nuntă, chiar o nuntă şi nimic altceva, va avea, totuşi, cu adevărat, loc într-o altă nouă viaţă.

În volumele Ardere de tot (1976) şi Peste zona interzisă (1979), poezia rămîne exclusiv în zona experienţelor greu accesibile, radicale. S-ar zice că Ileana Mălăncioiu iese rareori din transă pentru a pierde contactul cu lumea ei de umbre şi proiecţii onirice. Nu există, după cîte ştim, în literatura noastră o atingere mai amplă cu această lume, o mai lungă "vieţuire" în regatul întunericului. De acolo, de departe, abia răzbate un glas care dezvăluie, care arată.

Imaginile sînt atît de precise, "descripţiile" atît de convingătoare, încît izbutesc să transmită senzaţia temeiniciei acelei lumi, în orice caz mai bine conturate decît cealaltă, adică aceasta. Poeta stăruie "tematic", trecîndu-şi obsesiile nu numai de la o carte la alta, ci şi de la un poem la altul, continuînd să adauge alte verigi imaginarului. E ca şi cum, la trezire, ai închide la loc ochii, îndărătnicindu-te să reiei visul, să-l prelungeşti, să-l îndrepţi spre ceva ce simţi că-ţi prieşte, că te atrage. Cînd ai o structură sufletească precum aceea a Ilenei Mălăncioiu, ademenitoare pot fi şi viziunile terifiante. În volumele amintite, ea continuă să ne relateze coşmare. Unele obsesii devin motive, motive literare. Umbra Salomeii reapare în cîteva poeme ale căror răsuciri bizare sugerează apăsarea unui păcat misterios. Din zăpada imaculată răsare mereu, ca un memento, o dîră de sînge. O teamă de ceva ce se află în trecut sau care poate veni pe neaşteptate face să freamăte arătările visului.

O voce sugrumată relatează că vede cum "spaţiul devoră toate lucrurile din el" pînă la ultima fiinţă vie şi cum aşteptăm "cu spaimă să ne vină rîndul"; că percepe un şarpe ce umblă încet "pe golul din femur" şi că vrea să strige "dintr-un adînc instinct de apărare"; că simte "cum apare singurătatea cea fără de margini/ şi clipa-n care nu mai e nimic de spus/ şi-un gol nesfîrşit peste care şarpele/ se-ncolăceşte liber ca sufletele celor ce s-au dus".

Aceeaşi voce anunţă că lumea i se arată "ca într-o apă limpede", bolnavă toată "de boala grea pe care/ sufletul meu o răspîndeşte-n cer". Tot ea povesteşte cum s-a pomenit căutată de botul unui animal imens, ori uitată sub zidurile prăbuşite ale unei case, aşteptînd să cadă şi ultimele grinzi îndoite, ori în groapa cu lei, strigîndu-şi înspăimîntată părinţii în aşteptarea unui sfîrşit ce nu vine pentru că fiarele o confundă cu cineva, poate cu Daniel.

Lucrurile din vis sînt şi ele psihanalizabile: cimitire, case închise, păduri putrede, tărîmuri subpămîntene, prăpăstii, fîntîni părăsite. Tot aşa cîteva obiecte a căror prezenţă e aluzivă. Orientate simbolic, unele dintre vise se preschimbă pe nesimţite în revelaţii (prevestiri). Astfel, poetei i se năzare că aleargă pe "un cal cu pielea scrisă/ cu vechi cîntece de moarte" şi calul, fără a mai putea fi oprit de ceva, o poartă "peste zona interzisă".

Se visează ridicînd un imens monument funerar, căruia îi mai lipsesc doar "cîteva lucruri neînsemnate/ şi fără îndoială mai trebuie mortul", se vede adormită în drumul furnicilor dintr-un muşuroi cît pămîntul, ori refugiată în adîncuri, într-un loc cu "mari resurse de linişte", unde e urmărită de cineva "printr-un ochi de noroi".

Senzaţia că asistăm la o dezvăluire, la o revelaţie, la o vedenie "profetică" vine de la mimarea sau pur şi simplu de la apariţia întîmplătoare în poemele volumului a însuşi felului bîjbîit în care profeţii se căzneau să fixeze în cuvinte izvodirile visului, obsedaţi de forme şi de cifre repetate năucitor.

Comunicînd viziunea unui trup purtat de patru făpturi, poeta se străduieşte să precizeze că acestea i se păreau cînd patru bărbaţi sub un sicriu, cînd patru boi, cînd patru vulturi, cînd patru fulgere, cînd "toate patru păreau să fii tu/ mort şi împărţit în patru zări/ pe locul în care căzu".

Această neostenită comutare a imaginii, însoţită de o permutare a formelor nu este, din alt punct de vedere, decît un tipic proteism oniric. O confirmă şi vedenia unei divinităţi ubicui, polimorfe, proteice, pe care încearcă să o figureze poemul intitulat Revelaţie:

În perimetrul unor poeme se semnalează metamorfoze curente în imaginarul oniric:

Cazurile de transvazare sînt, în versurile acestor volume, tot atît de frecvente ca în vis. În fond, adoptarea unei situaţii, a stării sufleteşti a unui personaj cunoscut din realitatea reală sau cea artistică, cu alte cuvinte, preluarea altei identităţi şi a altor circumstanţe este - din unghiul poieticii privite lucrurile - chiar procedura prin care este stîrnită gîndirea producătoare. Mersul acesteia ia însă, exact ca în vis, o direcţie imprevizibilă. Sau aparent imprevizibilă, căci lasă totdeauna deducţiilor noastre estetice, ca şi curiozităţii psihanaliştilor, mici fante semnificative.

Recunoscîndu-se, în lumea zămislită de vis, printre membrii echipajului lui Ahab, poeta descoperă, după o vreme, că ţinuse loc "şi de corabie şi de ape şi de echipajul care acceptase nebunia mea/şi de balena care ne înghiţea". Altă dată ea visează că "cineva se uită la capul meu/ ca Hamlet la tidva lui Yorick".

Atmosfera biblică şi destinul unor personaje vechi-testamentare sînt reluate în multe asemenea vedenii poematice. Reluate şi retrăite aidoma sau în răspăr. Se făcea că se află lîngă fîntîna unde - ca-n marea carte - trebuia să-i vină trimisul mirelui menit şi că, în loc să plece cu el prin pustiu, îşi pierde trupul în apa din adînc: "cineva a strigat: nu beţi din această fîntînă/a scăpat o femeie în ea".

Şi iarăşi se făcea că e Salomeia şi că se roagă de toţi să-i fie luat de pe tavă capul sfîntului, care "se învîrtea asemenea unei frunze în bătaia vîntului". (obsesia un păcat misterios)

Se făcea că respiră alene pe pămîntul biblic înflorit peste care pluteşte mirosul de jertfă şi că, dintr-odată, "revelaţia s-a sfîrşit cu un pămînt întunecat/peste care ca un miros dintr-o jertfă de tot pluteam". (vis răuprevestitor)

Se mai făcea că se bucură, împreună cu vietăţile scăpate din urgie, "de pămîntul pe care eşuasem/ şi de cerul sub care aşteptam" şi că alături i se află perechea, "îngerul de pază". (refularea unei stări)

Dacă asemenea versuri conţin o anume doză de lirism, sursa trebuie căutată în factorii ascunşi, în împrejurările şi în cauzele ghicite ale unor atari refulări şi obsesii.

Dacă vedeniile terifiante sublimează o teamă nedefinită de persoane defuncte, visele luminoase, serafice, trădează o nostalgie. Căci apar, pentru prima dată în aceste volume, şi vise ce fac loc unei stări de beatitudine onirică. Scenele se mută în eter, printre sufletele aflate în zbor, departe de chemarea malefică a tenebrelor. Ele se strigă, căutîndu-şi perechea, "în a sufletelor limbă" şi-şi urmează calea lor misterioasă, suind încet, în tăcere, purtate de aripi sfinte. Viziunile de acest fel sînt extraordinare. Imaginile comunicate au puritatea şi conturul de lumină al pînzelor suprarealiste. E o lumină de august, lumina singurătăţii cîmpului.

În Lumină pînă foarte departe, sufletele, plutind peste pămîntul cald, se gătesc de ascensiune, în aşteptarea cuiva care să le treacă peste apa vie, dincolo de lumea aceasta. Ce ştie poporul despre peripeţiile sufletului desprins de trup nu e cu mult diferit de ce se întîmplă cu sufletele în aceste poeme aflate sub regimul atotputernic al văzului, al unui uriaş ochi interior care vizualizează dantesc. Ileana Mălăncioiu vede "regatul frumos" al viitorului unde sufletele vor sta la soare pînă tîrziu, lîngă rîul de miere şi rîul de lapte, unde cei ce s-au iubit se vor alătura.

Din cînd în cînd sufletele se întorc spre locurile lăsate. Într-o poezie ni se comunică viziunea lăsării sufletelor peste ape ca un abur cald.

În alta, poeta se visează descinzînd pe o aripă de fluture să adulmece "lumea din care mă desprinsesem/ odată ca niciodată".

Ceea ce impune în aceste poeme - ca în genere în poezia Ilenei Mălăncioiu - nu este forţa emoţiei - care oricum aparţine unui plan secund, noematic, şi riscă să fie sesizată numai din anumite unghiuri de receptare, - ci forţa închipuirii.

Chiar dacă în fulguranţa imaginilor, din loc în loc se nasc premisele lirismului, izbitoare, în ansamblu, este absenţa - ce poate înfiora - a sentimentelor, a omenescului, a durerii. Uimiţi de calitatea imaginilor, nu ne simţim totuşi sensibilizaţi de ele ca şi cînd ne-ar fi parvenit de pe alt corp ceresc sau ar fi derulate, fără sunet, într-un film mut. De altfel, chiar din modul cum se dezvoltă aceste imagini deducem prezenţa, în spatele lor, a lucidităţii. Respectul pentru coerenţă şi perseverarea tiranică de care dă dovadă autoarea împingîndu-şi gîndul, din aproape în aproape, prin alte inele consecutive, duc, în mod paradoxal, la acest tip de poeticitate complexă.

Cu adevărat copleşitoare este, însă, în aceste cărţi cu vedenii (ce ţin, cum arătam, mai curînd de spectaculosul tenebros sau serafic, de vizualitatea pură, decît de o semnificaţie metafizică sau de lirism) tenacitatea cu care se menţine autoarea în interiorul cosmoidului himeric pe care şi l-a construit printre fantasmele seminţiei ei de năluci rodite cu un efort uriaş de iluzionare.

Consecvenţa aceasta au avut-o întîi marii asceţi şi creatorii populari ai Evului mijlociu. Preocupaţi exclusiv de misterul sufletului, ei considerau că "viziunea şi contemplaţia vieţii celeilalte sînt însăşi datoria credinciosului, sînt perfecţiunea lui" (Francesco de Sanctis).

Viaţa aceasta nu este - credeau ei - decît umbra şi aparenţa vieţii. Veritabila realitate nu este ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Omul - aici "pulvis et umbra" - începe să trăiască cu adevărat după moarte. Se înţelege că viziunea - în asemenea condiţii - devine o specie literară, o formă literară medievală alături de reprezentări, legende, comori, grădini, sonete, canţonete. Izvoarele speciei se află în tradiţiile, în credinţele populare a căror idee comună era misterul sufletului. Viziunea lumii celeilalte era pentru omul plebeu, dar şi pentru cultivatul scriitor, drumul spre mîntuire: "Pentru a se salva din pădurea viciului şi a ignoranţei, el se aruncă în viaţa contemplativă, vede în spirit lumea cealaltă şi povesteşte ceea ce vede", notează Francesco de Sanctis, făcînd aluzie la versurile lui Alighieri, care acceptase şi el baza ascetică foarte populară a contemplării lumii celeilalte ca o cale a salvării. Era aceasta motivaţia tuturor viziunilor. Legăturile lor subterane cu credinţele populare precreştine sînt uşor de dovedit. În aria noastră răsăriteană, credinţele de acest fel, adică cele ce dădeau aripi închipuirii, au generat tot timpul "vedenii", iar unele dintre ele, aparţinînd sfinţilor ortodoxiei, au intrat, oficializate, în Mminee. Neavînd cum să scape înrîuririi acestei spiritualităţi, Ileana Mălăncioiu şi-a consfinţit şi ea "visurile", intuindu-le poeticitatea.

Lăsîndu-se prinşi de lumea poemelor ei, în care e reprezentat mult mai poregnant tărîmul celălalt, nu o dată ne-am pomenit exclamînd, în felul contemporanului lui Dante: "omul acesta pare într-adevăr că a ieşit acum din iad".

Similitudinile de univers artistic şi de mentalitate cu "vizionarii" Evului Mediu sînt uimitoare. Într-un fel, literatura acestora ne ajută să vedem mai limpede şi să jalonăm proiectul nostru interpretativ. Cu cei din trecento, de pildă, are în comun, începînd de la simţul tenebrelor şi de la coloritul amestecat şi crud, numeroase trăsături. Temperamentul le populează mintea cu fantasme şi o constrînge să dea formă, să concretizeze, să închipuie întîmplări şi, mai ales, să le reverse bizar. Lumea creată este totuşi un revers, o alegorie a celei reale. Ce se întîmplă în "lumea cealaltă", în lumea mirajului lor, este doar trecerea în simbol a stărilor de care vizionarii au parte în lumea aceasta. Reactivîndu-şi imprevizibil fermenţii, imaginaţia ţîşneşte spre tărîmuri neomeneşti din falia inobservabilă a unui silogism, iar realitatea ireală (sau irealitatea reală), ivită, are, cînd forme aspre, barbare, discordante, cînd diafane, eterice. Şi tot ca vizionarii trecentişti, viaţa e privită, adeseori, cum am constatat în analizele noastre, şi dinspre lumea de dincolo, natura pămîntească fiind o amintire a celeilalte.

Pretutindeni şi neîntrerupt reversibile, cerul şi pămîntul se amestecă, se încrucişează, se întrepătrund, se explică pe rînd, se distrug şi se contopesc în unitatea conştiinţei.

Am putea contura - dincolo, uneori, de voinţa autoarei - un fel de istorie a sufletului în imaginarul, mai curînd folcloric, al Ilenei Mălăncioiu. Această istorie nu ar avea, desigur, nici pe departe coerenţă ca la creatorii de iluzii ai Evului Mediu. Aceştia aveau în vedere trei ipostaze ("omenescul", "despuierea" şi "reînnoirea") şi vorbeau de trecerea sufletului prin starea de păcat, de pocăinţă şi de graţie.

Sîntem în măsură să identificăm, fără îndoială, şi în vedeniile poetei noastre, sufletul încărcat, întunecat de simţuri. Nu o dată nu s-a părut că o zărim într-o pădure tenebroasă, doborîtă de asaltul patimilor şi pradă forţelor malefice. Întunericul - şi cît întuneric nu există la Ileana Mălăncioiu - este, nu-i aşa, starea de eroare. Sentimentul dureros al unei erori tulbura - ne amintim - imaginaţia lui Dante şi ceva asemănător există şi la Ileana Mălăncioiu, căci fantezia ei sîngerează. Uluiţi de ce zămisleşte ea, nu ne vom osteni să ridicăm marginile vălului şi să descifrăm hieroglifa durerii.

Vom observa doar, în trecere, că prezenţa neîntreruptă, ca şi la Alighieri, a unor raporturi îndepărtate şi subtile, a unui alt sens, a ceva ce se ascunde în spatele reprezentării, perturbă încercarea imaginilor de a se armoniza, dă un mers încurcat, contrariant şi teribil gîndirii producătoare, lasă peste tot umbre mari, mişcătoare.

Aici, în întuneric, totul e neîmblînzit, aici e infernul, haosul, urîtul. Păcatul e încă viu şi sufletul nu este eliberat de pămîntesc. În alegoriile misticilor Europei, în acel loc sînt imobilizate sufletele incapabile de căinţă. Tot astfel, din vreme în vreme, versurile poemelor vizionare ale Ilenei Mălăncioiu ne lasă să întrezărim ceva din ceea ce înseamnă calea sufletului de la omenesc la divin, "despuierea", dezgolirea de trup şi purificare. Uneori ai convingerea că, la ea, "pămîntescul" nu e altceva decît amintirea, obsesia copleşitoare a ceea ce "penitentul" se chinuieşte să uite, iar purificarea este eliberarea spiritului de tot ce ţine de corporalitate, adică deplina posesiune de sine.

Din această perspectivă, nu ne miră splendoarea unor poeme în care ni se comunică starea de beatitudine a sufletului învingător, eliberat, mîntuit, călăuzit de lumină, curat şi uşor. Sînt acele poeme din volumul Peste zona interzisă, în care formele, înălţîndu-se în extaz, par să se topească, pierzîndu-se în lumină.

Literatura vizionară a Ilenei Mălăncioiu este, poate, consecinţa unui fenomen de recuperare. Ea ne confirmă faptul că, într-un fel sau altul, mai curînd sau mai tîrziu, uneori neaşteptat de tîrziu, experienţele spirituale ale speţei noastre au, totuşi, loc.

Nu este exclus, de asemenea, că întreagă această odisee a sufletelor, născocirea însăşi a acestei părelnicii să fie, ca multe alte asemenea lumi poetice, proiecţia unei năzuinţe şi a unei adînci iubiri fraterne. Este refuzul stingerii de tot, al dispariţiei, pe care îl proclamă poemul Şi totuşi cît aş vrea:

Există în volumele amintite (Ardere de tot şi Peste zona interzisă) şi cîteva poeme care reiau drumul gîndirii producătoare dintr-un punct al lui pe care-l socoteam de tranzit. Reapar întîmplările crude ale istoriei sau ale realităţii care consună cu starea şi eliberează furiile imaginarului. Visele redevin visări. Această uşoară pivotare spre real, spre imediat, spre concret, spre biografic, este anunţată simbolic de un poem tulburător, Încă un ceas:

Să te visezi pe drumul de întoarcere din neant şi să doreşti, în vis, să te bucuri că eşti altceva decît "tăcerea aceasta hohotitoare"! Un jind al vieţii, al realului, al terestrului se simte în acest vis care prefigurează o evoluţie. Mai vizibil legate de întîmplări concrete, neînsemnate sau dramatice, autobiografice sau chiar politice, volumele următoare ne lasă să observăm şi punerea în mişcare a mecanismului de halucinare ca şi funcţionarea coerentă a undelor de şoc ale imaginaţiei. Evoluţia aceasta, care reia, pe un alt inel al spiralei, momentul iniţial, este firească, şi am zice previzibilă. Căci setei de real nu i s-au putut împotrivi nici cei mai împătimiţi vizionari în lunga lor zăbovire în zonele eterice.

Cu toate acestea, sîntem convinşi că Ileana Mălăncioiu se numără printre puţinii poeţi români care ar putea duce pînă la capăt un mare proiect spiritual.

Textul de mai sus a apărut prima dată în 1984, ca prefaţă la volumul bilingv Peste zona interzisă - À travers la zone interdite (în traducerea excepţională a doamnei Annie Bentoiu).

Întâlnirile mele cu poezia Ilenei Mălăncioiu fuseseră cu totul sporadice, dar nu am pregetat să răspund, prin acest studiu, rugăminţii lui Mircea Ciobanu, redactor al cărţilor noastre şi prieten comun. În epoca dezgustătoare pe care o trăiam, creditul moral al unui scriitor conta. Între timp, îmi fusese dat să o cunosc şi să fiu surprins de armătura oţelită a caracterului ei.

În sala ticsită cu microfoane şi informatori unde avea loc Congresul Uniunii Scriitorilor din 1981 am văzut-o şi am auzit-o cum demonstrează cu o logică frisonantă, în propoziţii exacte, pronunţate răspicat, caracterul obscurantist al regimului Ceauşescu.

Descoperisem, astfel, că există cineva care îmi răstoarnă convingerea că în portretul scriitorului român lipseşte o dimensiune, aceea a demnităţii. Numeroase alte episoade ale vieţii noastre literare pre şi postrevoluţionare (inclusiv acela legat de titlul inspirat ales pentru această antologie de autor) mi-au consolidat admiraţia. Greu de găsit în lumea literelor o fiinţă care să-şi întemeieze viaţa şi destinul artistic pe adevăr, pe refuzul compromisului, pe veghe, pe curaj civic şi pe curajul estetic, care ţine de autenticitatea trăirii şi nu de nevoia de vizibilitate.

Prin ţinuta ei intelectuală, prin felul ei de a fi, prin biografia ei literară, Ileana Mălăncioiu infirmă deprimanta teorie a supremaţiei absolute a aranjamentului la români.

Ea nu s-a grăbit să intre în iarmarocul literaturii pe furiş, prin târguieli editoriale şi cedări mărunte cu efecte majore. Nu a debutat, precum atâţia scriitori de manual, dând, la începutul anilor '60, cezarului ce nu era al cezarului şi, după câte ştim, nu a publicat nici un vers de care să-i fie azi ruşine. Şi-a urmat cuminte calea, protejându-şi cu o încăpăţânare ce vine din stirpea ei ţărănească numele bun de atingerile soioase şi degradante şi de orice maculare politică.

În vreme ce barzii ţării galopau patetic pe câmpiile mândre şi pline de roade ale patriei socialiste şi literatura oficialilor glorifica viaţa - care era viaţa "Cârmaciului" - Ileana Mălăncioiu aduna în poezia ei suferinţa lumii şi ne propunea, în pofida optimismului de ţambal şi a ţopăielilor autohtone la ordin, o temă prezentă în marea literatură a Europei - tema morţii.

Reactualizând vechile credinţe ale lumii noastre ţărăneşti, ea a izbutit să plăsmuiască, după cum am arătat şi în prefaţă, un regat al umbrelor şi al sufletelor neliniştite. Fiecare nou volum a fost încă un pas spre atingerea unei unice performanţe: crearea primei noastre mitologii a morţii. Pentru această extraordinară tentativă de retrăire a unor experienţe similare cu acelea ale marilor asceţi vizionari ai Evului Mediu - producători de vedenii, Ileana Mălăncioiu se numără printre cei câţiva mari poeţi pe care i-au ivit vremurile întunecate şi tulburi ale Evului Mediu comunist.