Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"
Babele se îmbracă în roșu
Eliana Castor
Eliana Castor
Bărbatul îi deschise portiera.
- Hai, du-te, du-te, îl grăbi ea, cu ochii țintă la perdeaua de la geam care se mișca ușor.
Nu voia să vadă Magda cum Vlad o extrage din mașină ca pe o păstaie uscată și nici cum o sprijină până își recapătă echilibrul.
- Te descurci, mamaie?
- Da, puiule, n-avea grijă!, îi răspunse cu un oftat ușor, în timp ce el dădu ocol mașinii, ridică portbagajul și scoase de acolo o geantă de mână pe care o depuse pe trotuar.
- Sigur nu vrei să ți-o duc în casă? E destul de grea.
Ochii bătrânei se opriră asupra distanței pe care avea s-o parcurgă până înăuntru. În loc de răspuns, își îndreptă spatele.
- Vin să te iau peste două ore, mamaie!
-... două ore, mamaie, îl îngână.
Îi convenea apelativul cu care ginerele său i se adresa, de când apăruse pe lume Jessica, apoi aia mică. Bun băiat, Vlad, îi mulțumi, încă o dată, lui Dumnezeu că i l-a scos fiică-sii în cale.
Se opri în fața porții. Gardul viu ascundea aproape jumătate din ea. Voia să-și tragă sufletul înainte să intre. Se uită după sonerie, lăcașul din perete era gol și se vedeau niște firișoare înnodate. Niște chit cenușiu acoperea grosolan fantele. Nici ușa nu arăta prea bine. Părea că lemnul s-a tuflit ca un pandișpan scos brusc din cuptor. Pe alocuri se înnegrise. Parcă anul trecut nu era așa sau nu o fi observat?
Niculina Iacobescu își duse mâna la piept, ceva se aduna acolo, o grămăjoară de nisip care se pietrifica în forme neregulate.
Nu apucă să bată, că ușa se deschise în fața ei, semn că, înăuntru, cineva o aștepta.
- Nichi! Te-am văzut pe geam! Te-a adus cu mașina bărbatu' tău, nu-i așa? Trebuia să-i zici să intre și el.
Niculina o îmbrățișă fără să ia în seamă potopul de vorbe, mulțumită că i s-a confirmat bănuiala că e spionată, dar și amuzată de confuzia făcută, pe care nu se grăbi s-o deslușească. O puse pe seama faptului că Magda nu văzuse prea bine, așa cum stătea pitită după draperie și nu îndrăznise să tragă de ea, ca să nu se trezească, așa cum se mai întâmplase, cu ea în cap.
- Nu te-ai schimbat deloc, Măgduțo, tot nebunatică ai rămas și cu ochii după bărbați!
Magda chicoti și deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi, iar Niculina n-o întrebă nimic. Observase la prietena ei, de ceva vreme, că nu se mai obosea să-și ducă o idee la capăt. Oricum, ele două se înțelegeau din priviri și din gesturi. În verandă toate lucrurile erau la locul lor, se vedea că gazda a făcut ordine puțin înainte, a șters praful de pe fotolii și a ordonat lucrurile care își duceau veacul pe măsuța rotundă. Anul trecut, Niculina găsise casa într-o dezordine în formă continuată, cum ziceau ăia la televiziune despre infracțiuni, se vedea că nimeni nu se ocupase de ea multă vreme. Nici Magda nu era într-o stare mai bună, căldura îi topea orice elan de-a face ceva, se simțea ca o bucată imensă de slănină râncedă. Suferea după Diabet, motanul care, după 15 ani de conviețuire pașnică, o părăsise, lăsând-o fără al doilea scop în viață. L-a căutat, i-a strigat numele pe toate tonurile, ca la vocalize. Nimeni, pe o rază de doi kilometri nu știa nimic, nu-i văzuse lungul cozii. Măcar să fi avut certitudinea că a murit, l-ar fi bocit și s-ar fi consolat. Așa, orice râcâit, orice fâșâit o făcea să sară de pe scaun, i se părea că-l simte cum se strecura printre picioarele ei.
- Sunt tare bucuroasă c-ai venit! Aproape că nu mi-am găsit liniștea de ieri, când m-ai sunat, te așteptam, colo peste o lună.
- Și tu crezi că eu am mai avut liniște de când mi-ai zis că ai o surpriză pentru mine? C-ai găsit în pod o cutie și n-ai vrut să-mi spui ce-i în ea.
- Fată, chicoti, Magda, nici nu mi-am imaginat că treaba asta o să-ți dea insomnie!
Niculina nu zâmbi, ca altădată, încântată că Măgduța a rămas o adolescentă consecventă cu ea însăși și la 70 de ani. Acum o văzu cu ochii adevărului, biata de ea trăgea un picior și nu putea să se scoale de pe scaun decât dacă se proptea în baston. Din spate părea că seamănă tot mai mult cu o întrebare, acea întrebare care o chinuia și îi secera liniștea Niculinei, de când apăruseră problemele cu banii.
Oglinda din hol îi întoarse imaginea unei femei înalte, bine proptite pe picioarele ei. Arăta cu zece ani mai tânără decât prietena ei. Poate pentru că "fetele" au ținut-o în formă și de aceea nu s-a lipit de ea fir de grăsime.
- Nu ziceai că veniți cu toți? Ca de obicei, de Sfânta Maria? În vacanța din august? o întrebă Magda, încă nedezmeticită. Ce s-a întâmplat, e cineva bolnav, au pățit fetele ceva?
- Nu s-a întâmplat nimic, negă energic Niculina, în august am luat bilet în Canare.
Doar nu era să-i spună că a venit hotărâtă s-o anunțe că trebuie să vândă casa. Casa aceea pe care a părăsit-o, când s-a măritat și a plecat în Londra, dar a vrut cu tot dinadinsul să o păstreze. Casa asta pe care Magda a îngrijit-o, a locuit-o și a iubit-o, ca și când ar fi fost a ei. Avea o idee fixă, că dacă nu mergea căsnicia, ar fi avut un locșor unde să se întoarcă. Iar dacă lucrurile erau în ordine, cu atât mai bine, se adăuga la zestrea familiei. Bineînțeles, după ce Măgduța n-ar mai fi făcut umbră pe pământul acesta.
- În loc să mă descoși, mai bine ți-ai aminti să scoți din geantă ce ți-am adus și să le pui în frigider.
- N-am uitat, dar nu se cădea să te întreb dacă n-ai cărat iar tot Sainsbury-ul.
Magda rămăsese cu nostalgia unei vizite de trei zile în capitala britanică, așa că, atunci când veneau cu toții în România, în august, îi aduceau întotdeauna cheesecake original, tot felul de plăcinte cu carne și ouă băgate în chiftele.
Niculina o urmărea cum le făcea loc bunătăților în frigider. Dacă n-ar fi fost prietene, îi trecu deodată prin cap, viețile lor, a ei și a Magdei ar fi fost diferite. Cum s-o lase deodată pe drumuri?
- M-ai făcut o babă curioasă, unde era cutia aia?
- În pod, acolo am găsit-o. M-am suit că am auzit niște zgomote, mă gândeam să nu fie niște șoareci și când am deschis comoda cea veche, am dat de ea.
- Bine, bine, "mamaie", răspunse Niculina, pe același ton cu care vorbeau nepoatele ei, Sofia și Jessica, și când ai de gând să mi-o arăți?
- E în verandă pe masă, credeam că ai văzut-o.
Când dădu ochii cu ea, Niculina o recunoscu imediat. Ieșea în evidență prin forma pătrățoasă, ceva mai mare ca o cutie de ciocolată și mult mai înaltă. Înăuntru, împăturită cu grijă se află o rochie din voal roșu.
- Rochia mea de la banchetul din clasa a XII-a! nu se putu abține să nu exclame. Pe care n-am purtat-o niciodată!
- Nichi, îți amintești că ne-am certat pentru ea? Magda nu-și mai aducea aminte foarte bine cum s-au desfășurat lucrurile, doar că au pus amândouă ochii pe aceeași rochie.
- Certat? Ne-am bătut, de-a dreptul, ne-am tras de păr.
Niculina o despături, voalul roșu se revărsă în cameră și odată cu el, amintirile. Preț de o secundă retrăi sentimentul acela amestecat de vinovăție și triumf. Chiar în seara zilei când s-a holbat la rochia expusă în vitrină, cu câteva minute ca magazinul să se închidă, a venit împreună cu mama și a cumpărat-o. Nu s-a gândit că e un exponat unic și nici că Magda se va supăra atât de tare, luând totul ca pe o trădare. La puțin timp s-a întâmplat accidentul de mașină în care părinții ei au murit. Niculina n-a mai mers la banchet. A împachetat rochia, ascunzând-o în pod. Și nici în casă nu i-a mai plăcut să stea, îi amintea de-ai ei...
După atâția ani, rochia rămăsese neschimbată, cele trei rânduri de voaluri se unduiau la picioare.
- Îmbrac-o, Nichi, îi șopti Magda, măcar o dată, să ne amuzăm. Eu pun de o cafea, cât te schimbi tu.
Deodată, casa îi păru Niculinei sufocantă. Îmbâcsită. O va vinde și afacerile vor merge din nou bine. Carina și Vlad vor plăti ipoteca. Se uită la ceas, mai erau patruzeci de minute până să se-ntoarcă Vlad să o ducă la aeroport.
Își trase rochia pe ea, peste hainele pe care le avea. Stătea groaznic. O scoase repede.
- Nu-mi vine, minți ea când Magda aduse cafeaua.
O dădu pe gât. Uită să plescăie din buze, semn că i-a plăcut. Își privi ostentativ ceasul.
- Mai e puțin și vine Vlad să mă ia. Magda își termină și ea cafeaua, lua ceștile și le duse în bucătărie. Se auzi clinchetul lor când le puse în chiuvetă.
- Știi ce, dacă nu-ți vine ție, poate mie mi-e bună, spuse foarte serioasă Magda. Mie mi-a plăcut întotdeauna să mă îmbrac în roșu. După ce o încerc, bem o cafea și povestim, apoi poți să inspectezi casa, să vezi că e în ordine și c-am avut grijă de ea. Sau mai bine, bem întâi cafeaua, apoi probez rochia, să nu o pătez.
Magda se grăbi spre bucătărie. Niculina oftă.
- Bine, mai fă o cafea! Trebuie să-ți spun ceva... despre casă.
- Ce zici?, strigă din bucătărie femeia, că nu aud de aici, stai să aprind blestemata asta de butelie, că a înțepenit-o mama dracului și se închide tot timpul invers.
Magda reveni în sufragerie, ținea într-o mână punga de Jacobs și lingurița cu coada lungă în cealaltă.
- Despre casă? Păi încă n-ai făcut inspecția, cum faci tu de obicei, dintr-un capăt în altul.
- Nu-i vorba de asta... fă cafeaua aia odată!
Magda se întoarse în bucătărie. Din stradă se auzi claxonul unei mașini. Ca la un semnal, o undă de foc rupse ferestrele, spulberă ușa, aruncă rochia roșie în aer.
Niculina apucă să o vadă atârnată de oglinda crăpată, ieși de-a berbeleacul din clădire, murmurând:
- Trebuie să pleci din casă, trebuie...