Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"
Ochii de sticlă
Andrei Diaconescu
Andrei Diaconescu
Într-o dimineață rece de toamnă, Ilinca își făcea alergarea zilnică, traversând rapid bulevardul gol. Ziua era încă tăcută, doar foșnetul frunzelor uscate și un vuiet îndepărtat al mașinii de gunoi rupeau liniștea.
De data asta schimbă traseul obișnuit și se opri în fața unui bloc vechi, cu tencuiala scorojită, care părea să ascundă o poveste nerostită.
Cu un tremur ușor al mânii, apăsă pe o sonerie. Cineva a răspuns imediat, de parcă aștepta cu mâna pe interfon.
- Urcă. Îți deschid.
Tot corpul i-a strigat să fugă, dar era prea târziu, ușa se deschisese.
Scara blocului era îngustă și întunecată. Mirosul de igrasie se amesteca cu un miros de lac, naftalină și încă ceva... ceva organic? Deși repulsiv, mirosul o purta în copilărie în atelierul bunicului.
Ușa apartamentului era întredeschisă, iar o lumină slabă, hepatică, se lupta cu întunericul de pe hol. Ilinca intră, ceasul pentru alergare îi trimise o atenționare de puls ridicat.
Apartamentul părea neschimbat, aceiași pereți stropiți cu calciu scorojit, mobila masivă, perdelele decolorate, lustre cu țurțuri și o liniște groasă, apăsătoare, care guverna peste toate. În sufragerie, rafturi pline de borcane cu lichide tulburi și etichete scrise de mână, cu cerneală albastră, acopereau un perete întreg. În borcane pluteau forme vagi, niște umbre ale vieții trecute. Lângă, o masă dreptunghiulară lungă pe care se aflau diverse ace de mărimi diferite, pensete, un bisturiu mic și o cutie deschisă, cu fire de ață groasă.
Un colț al camerei era ocupat de un dulap vechi, cu picioare strâmbe și cu uși de sticlă mată. În spatele sticlei se puteau ghici siluete de animale mici, un iepure, o vulpe, parcă și o bufniță. Nemișcate, cu ochi de sticlă fără povești în ei.
Lângă masă, ținând o pensulă mică în mână, cu ochi tulburi, stătea un bătrân slab, parcă mâncat de timp. O privi cu o încercare de zâmbet, ieșind mai degrabă o grimasă.
- Ilinca, draga mea, spuse el, cu o voce răgușită, speriată parcă de propriul sunet. A mai trecut un an. Se va bucura să te vadă de ziua ei.
Ilinca zâmbi slab, punând o mână pe umărul bătrânului. Atingerea oaselor o înfioră, parcă doar hainele i le mai țineau la un loc.
- Uite, i-am pictat o garoafă de ziua ei, spuse bătrânul, așezând-o în mâinile ei. Știi că îi plac garoafele albe, spuse încet, arătând spre un colț întunecat al camerei.
Ilinca încuviință, mângâindu-i ușor fața. În colțul întunecat al camerei se vedea o siluetă așezată pe un fotoliu tapisat cu catifea roșie uzată. Ilinca se apropie, cu ceasul vibrându-i insistent la încheietură. Întunericul dezveli figura familiară, îmbrăcată în rochia de dantelă pe care o purta la ocazii deosebite, cu mâinile încrucișate în poală, pe o biblie deschisă mâncată de timp, având ochii închiși. Părul alb era pieptănat cu grijă, prins cu o agrafă pe care Ilinca și-o amintea din copilărie, având o buburuză desenată pe margine.
"Buburuză, ruză, zboară-n poieniță", murmură Ilinca, zâmbind la amintire.
Nu putu să nu remarce lucirea pielii, în contrast cu pielea mată, bolnăvicioasă, a bătrânului. Nici nu arăta de 80 de ani, poate de 70.
- Timpul i-a fost generos, spuse bătrânul admirativ. E la fel de frumoasă ca în tinerețe, nu-i așa? Știi, continuă acesta, cu o garoafă albă am cucerit-o, spuse el, cu o voce care ascundea o amintire dragă. Eram la balul comunei: eu, un flăcău stângaci, ea, o fată cu ochii mari, care râdea de mine că-mi tot cădea floarea din buzunarul de la piept. Până la urmă, mi-am făcut curaj și i-am prins-o în păr. Acolo, pe loc, i-am spus că o să fie a mea pentru totdeauna.
Ilinca zâmbi, imaginându-i pe bunici tineri și dansând la bal. Luă floarea și o prinse cu atenție în părul bunicii, simțind sub degete o răceală nefirească, o textură fină, ca de ceară, însoțită de o rigiditate a pielii. Când își retrase mâna, cureaua de la ceas se prinse în agrafă, clătinându-i ușor capul. Ochii se deschiseră, relevând privirea de sticlă artificială, la fel ca a animalelor din dulap. Inima Ilincăi luă pauză de o bătaie, tresărind aproape imperceptibil.
"Și făgăduința pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viața veșnică", Ilinca zâmbi ironic la amintirea bunicii citând versetul ei cel mai drag din Biblie.
Rămase câteva secunde sperând la un semn de viață, la orice, apoi se ridică să plece, lăsându-i un sărut uscat pe frunte bătrânului.
Ieși fără să spună un cuvânt, cu garoafa albă mirosindu-i în minte. Afară, frunzele continuau să cadă, iar vuietul mașinii de gunoi se auzea acum mai clar. Alergă înapoi spre bulevardul încă gol, continuându-și alergarea zilnică și lăsând în urmă blocul vechi ca pe un mausoleu personal.