Răul cel mai mic

Umbrele copacilor dansau pe ușa șifonierului ca scoase din minți, ca un vechi ritual sălbatic, luminate de felinarul gălbui, anemic. Vântul șuiera turbat prin fereastra deschisă și împingea cu putere în încăpere un aer cald de miez de vară.

În patul recamier, la margine, Mădălina dormea dusă, cu părul negru împrăștiat pe pernă, ca o meduză uriașă. Prin buzele ușor întredeschise se strecura în aerul nopții un sforăit mititel, ca de șoricel. Lângă ea, sfârlează, când pe-o parte, când pe alta, se chinuia să adoarmă sora-sa mai mică, Ancuța. O usturau ochii de nesomn, prin corp îi curgea nestăvilit un râu de agitație pe care nu-l putea domoli de câteva ore deja. Umbrele i se păreau monștrii cu câte trei capete și cozi imense, încolăcite și ochi icterici care o pândeau din întuneric. Din ungherele camerei aștepta să iasă agale vreo siluetă fără chip, gata să-și întindă mâinile subțiri cu gheare lungi și să o prindă, să o arunce într-un puț adânc, negru-smoală, de unde să nu mai iasă nicicând. Închise ochii strâns, doar-doar o face nălucile să dispară, dar întunericul se adâncea încă și mai tare. N-ar fi vrut să o trezească pe Mădălina, știa cât de mult îi plăcea să doarmă și ce morocănoasă devenea dacă o trezea din somn. S-ar fi strecurat în dormitorul de alături, în pat, între mama și tata, dar mama și tata nu erau acasă. Plecaseră la bunica - bunica era bătrână și căzuse la pat, bolnavă. Plecaseră încă de pe la amiază, în grabă, lăsând fetelor scris pe o bucată năclăită de hârtie numere de telefon în caz de urgență și explicându-le unde găsesc de mâncare; în rest vor trebui să se descurce, zise mama, aveau încredere în Mădălina că știe să aibă grijă și de casă și de Ancuța, zise și tata. Și plecaseră și ele rămăseseră singure și fără veste până se înnopta. Se descurcaseră toată ziua - că erau doar fete istețe - dar acum, în întuneric, Ancuța rămăsese singură și-i era frică.

Gata! O învățase mama un truc pe care să-l folosească când nu putea să doarmă: să se gândească la o imagine frumoasă! Dar de unde să ia ea acum, în creierii nopții, printre atâția monștri târându-se pe pereți, o imagine frumoasă? Se gândi la Dumbrava minunată de pe noptieră. Îi veni în minte Lizuca, cu Patrocle al ei la picior. Imaginea era frumoasă iar pe chipul rotofei cu năsuc cârn se schiță ușurel un zâmbet. Dar apoi întrebări se născură în mintea îmbibată de lectură și fără să se mai poată stăpâni o scutură ușor pe sor-sa:
- Mădălina! Dormi?
- Da, Ancuță, dorm. Dormi și tu, e noapte.
- Nu pot să dorm, zise ea, dusă pe gânduri.
- Încearcă. Și lasă-mă și pe mine liniștită, îi răspunse Mădălina, cuibărindu-se mai bine pe partea stângă, cu spatele la sora-sa.

Liniște, 30 de secunde.
- Mădălina!, strigă iar ușor Ancuța, atingându-i umărul.
- Ce-i, Ancuță, vreau să dorm!
- Tu crezi că Lizucăi i-a fost frică tare când s-au pierdut cu Patrocle în pădure?
- Care Liz..., mormăi Mădălina, adormită, despre ce vorbești? Ancuța îi dădu înainte:
- Lizuca, cu Patrocle, din Dumbrava minunată, știi, când s-au rătăcit în pădure. Probabil o fi fost speriată, mă gândesc, n-ai cum să te pierzi în pădure la 6 ani și să fii complet liniștită. Ca și când te pierzi în grădina bunicii. Făcu o pauză adâncă: -Ah, bunica... dar totuși trebuie că Lizuca e o fetiță tare curajoasă. Eu nu știu cum m-aș descurca cu întunericul și umbrele și imaginează-ți câte sunete s-or fi auzit acolo, pe după copaci...

Ancuța vorbea din ce în ce mai precipitat și Mădălina, fată isteață, întorcându-se și proptindu-și capul în mâna dreaptă, o privea prin întuneric cu ochii scânteind de drag.
- Ancuță, ție ți-e frică de întuneric?

Un pic rușinată - n-ar fi vrut că sora-sa să creadă despre ea că e vreo papă-lapte - dădu ușor din cap că da.
- Hai să bem un pahar cu lapte cald și apoi să ne culcăm. Acum vin mama și tata, toate o să fie ca înainte. Hai cu mine.

În jumătate de oră erau amândouă înapoi în cearșafurile mirosind a mamă. Noaptea se scurgea lin în jurul lor, vântul se domolise și acum undeva sub fereastră cântau molcom niște greieri harnici. Peste pleoape se țesea o pânză neclară de moleșeală. Membrele se înmuiau ușor, de la degete înspre pântece, conștiința se diminua puțin câte puțin. Mădălina se lăsă să alunece fără să protesteze, în brațele somnului.

Ancuța, însă, se trezi în pădure, cu Patrocle lângă ea.

Cerul arăta ca și când călimara din ghiozdan s-ar fi vărsat cu furie peste întreaga boltă. Din loc în loc, spuză de stele dădea un aer melancolic imaginii. Ancuța mergea, cu cățelul care o urma cuminte, pe poteca din pădure făcând să trosnească vreascuri uscate. Mirosea a pământ umed și a frunze uscate și din loc în loc îi alinta celulele olfactive parfumul discret al mamei. O bufniță singuratică își cânta dorul în stejarul din dreapta potecii. Ancuța mergea și, surprinzător, frica-i dispăruse. În fața ei se întindeau acum rugi întregi de mure coapte, negre ca smoala, mirosind a sănătate. O cuprinse o poftă nebună și dădu să se apropie de ele, dar deodată picioarele i se ridicară de pe potecă și se înălță ca un balon înspre vârfurile copacilor; Patrocle o urmă îndeaproape. Pe o creangă joasă, la un cot distanță, un corb mai negru decât noaptea prinse a croncăni grav, privind-o fix cu ochii lui chihlimbarii. O mână scheletică, neagră, aproape putrezită se strecura printre frunzele copacilor pe lângă care zbura, să o prindă de picior; dar Ancuța, cu un curaj nebun, prinse mâna sfredelită și o frânse cu hotărâre, lăsând să se împrăștie în aer așchiile ce i se împleteau printre degete. Plutea peste pădure, peste oraș, ca și când ar fi zburat toată viața ei, cu inima ușoară, cu cățelul lângă ea. Închise ochii și lăsă vântul să-i dezmierde chipul, buzele, ochii. Apoi, fără veste, se trezi în cădere, în viteză, spre pământul alintat de rouă. Pupilele i se dilatară într-o încercare disperată de a se agăța de ceva, de a-și atenua căderea iar corpul îi zvâcni scurt, din toate membrele. Se scutură ușor de praf și se ridică în picioare încet, uimită că nu o doare nimic, în mijlocul unei poienițe înconjurate de mesteceni găunoși, cu forme ciudate de creaturi fantastice, iar de după unul dintre ei o privea curios un cerb cu o coroană imensă de coarne sidefii. Se ridică agale și merse încet către cerb, care la rândul lui se apropia precaut. Chiar în clipa în care urma să-i atingă boticul umed cu degețelul ei grăsun, cerbul o rupse la fugă printre copaci. Ancuța nu stătu pe gânduri și o luă la fugă după el. Simțea că i se taie respirația de atâta alergat dar știa că trebuie să-l urmeze. Când o aduse acolo unde voia, cerbul dispăru - se prefăcu într-un praf fin, multicolor și se împrăștie în văzduh. Ancuța privea atentă imaginea ca de spectacol de teatru ce i se înfățișa, fără să respire. Înlemnise în spatele unei pietre mari cu margini ascuțite peste care căzuse un trunchi gros de brad. Sudoarea îi împresura fața rotundă, proaspătă. La vreo cincizeci de metri în fața ei, bunica Maia îi conducea de mână pe mama și pe tata spre o deschizătură între arbuști, ca o bortă în decorul unei scene de teatru. La stânga, înfiptă într-un copac, pesemne cu o izbitură zdravănă, zăcea fără viață mașina familiei, un Ford de un albastru azuriu pe care o avuseseră dintotdeauna - acum un morman de fiare reci, fără suflet. Cei trei ai ei pășeau încet, fără să știe că Ancuța îi privește, fără să privească înapoi, spre acea deschizătură din care răzbătea afară o lumină puternică, caldă ca de miere topită. Ancuța vru să le strige să se întoarcă din drum - deschise gura larg, trase adânc aer în piept, dar dintre corzile ei vocale nu se născu niciun sunet. - nici ea nu știa de ce pe obraji, ca niște nestemate, i se prelingeau lacrimi mari, grele, rotunde. În inima ei simțea că dacă ai ei trec prin scorbura luminoasă nu avea să îi mai vadă niciodată și inima i se strânse ca într-o gheară puternică, enormă. Nicio creatură a nopții, cu ghearele-i scheletice și cu fața înspăimântătoare nu o îngroziseră mai tare decât această imagine calmă, serenă, cu ai ei trecând împreună pragul dintre lumi. Prinse a plânge crunt, sfâșietor, dar din nou niciun sunet nu răzbătea vidul imaginii înghețate.

Ochii se deschideau încet, clipind puțin câte puțin. Ceața din jur se risipea ca de un zefir, camera prindea contururi din ce în ce mai definite.

Când clinchetul metalic de cheie ce pătrunde în broască răsună în holul lung, cu cale albe în vază pe măsuța din fața oglinzii, Ancuța sări din pat ca un arc, direct în picioare. Tălpile goale îi erau gâdilate de covorul pufos de lângă pat. Nu-și mai puse papucii, o atinse scurt pe Mădălina pe umăr și îi strigă: "sus, sus, au venit mami și tati" după care o luă la fugă - din trei pași de uriaș era în brațele părinților ei. Mama o îmbrățișă strâns, apoi o îndepărtă ușor, ca să-i vorbească. Avea chipul plâns și o tristețe ca de copil părăsit în priviri: "- fetelor, a murit bunica...". Și se îmbrățișară toți patru în lumina caldă a răsăritului ce răzbătea pe fereastra bucătăriei, printre blocurile scorojite.

Ancuța, cu inima tristă de moartea bunicii, zâmbea înghesuită la pieptul iubitor al mamei, în brațele puternice ale tatei, cu respirația caldă a soră-sii pe obrazul dolofan, fericită că-s cu toții acasă.