Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"
O viață nouă
Alexandru Ghearasămescu
Alexandru Ghearasămescu
Lemnul uscat al punții gemea ușor, dar vântul dinspre apus nu avea destulă viață cât să umple cele trei vele mari. De paisprezece zile hotărâseră să le lase întinse pe vergi, fără să le mai coboare. Chiar și noaptea, când nu mai era nimeni de cart, căci lăsaseră ancora în apă, le țineau sus pe catarg. De tot atâta timp acestea erau mute, nici o tresărire sau un foșnet, se auzea doar plescăitul apei ce încerca să se înalțe leneș pe coca vasului în ruliu. Ziua, cele trei pete negre erau singurele petice de răcoare de pe punte, mutând ocupanții velierului în opoziție cu mișcarea discului solar. Căldura sufocantă și absența brizei îi țintuia locului în majoritatea timpului. Douăsprezece suflete pluteau în derivă pe suprafața netedă a mării, prizonieri neputincioși, rămași doar cu speranța și cu rugăciunile pentru ai lor Dumnezei.
Nici un loc în care să se ascundă de aerul pârjolit. Trupurile goale de la brâu în sus deveniseră de un maroniu închis, lustruit, ca niște curmale coapte. Au plecat pentru zece zile, îndreptându-se către un alt țărm, o altă viață. Dar puntea îngustă și cerul liber le deveniseră casă de mai bine de o lună. Simțeau pământul fiind aproape, dar acesta refuza să se arate, rămânând mereu ascuns în spatele liniei orizontului. Și poate era mai bine așa, căci fără îndurarea vântului nu s-ar fi putut oricum apropia de el.
Douăsprezece suflete, unsprezece bărbați și un asin. Ăștia erau toți. Apă mai aveau destulă, chiar dacă prinsese un gust stătut-sălciu cu iz de iarba mării. Foamea, în schimb, îi însoțea de ceva vreme, ca un prieten bun. Împărțeau mâncarea uscată și puținul pește pe care reușeau să îl prindă, dar lipsa hranei îndestulătoarea le adâncise găvanele și le dezvelise osăturile, lăsând să se vadă încheieturi muncite, unele rupte și prinse de aiurea.
Cinci erau adunați sub umbra centrală, în jurul butoiului cu apă. Trupuri ostoite, prinse în nemișcare. Din când în când, câte o mână scărpina o barbă încâlcită sau vreun piept, de vreo muscă închipuită. Câțiva metrii mai spre proră, captivi în țarcul lor de umbră, erau alți cinci. Renunțaseră de mult la cămăși și le preschimbaseră în turbane. Stăteau unul lângă celălalt sprijinind câțiva baloți de paie, cu picioarele întinse către centrul navei. Doar pielea tălpilor, uscată și crăpată cum era, mai aducea aminte de culoarea lor firească.
Aproape de timonă, acum lăsată liberă, în ultimul țarc de umbră dormea Khalid, ultimul bărbat, având drept căpătâi pântecul animalului ce îl însoțea de mai bine de treizeci de ani. Purta șalvari subțiri, iar în picioare o pereche de sandale ușoare de piele ce păreau să facă parte din corpul său. Urmele fine ale tovărășiei soarelui erau prezente pe fața sa, mai ales în jurul ochilor și al pomeților neacoperiți de barbă. La fel ca ceilalți încerca să-și cruțe suflul și energia, așteptând răcoarea serii.
"Arabule! Spune-ne despre viața ta! Auzi?!", răsună o voce ce se afla aproape de catargul principal. "Spune-ne! Să mai treacă timpul, auzi!". Nici tonul și nici vocea gâjâită nu îi erau pe plac. O evitase cu succes în ultimele zile, dar știa că nu o va mai putea face pentru mult timp. "Hai, spune-ne! Ce cauți tu așa în nord?" se alătură o alta. La drept vorbind, nici lui nu îi era clar. Își suflecă șalvarii până sub genunchi, lăsând să i se vadă gambele subțiri. Se ridică în capul oaselor și rosti ca pentru sine "Facă-se voia Ta, Prea-iubitule", apoi, lăsă povestea vieții sale să se facă cunoscută.
Din gândurile lui izvorî imaginea unui soare arzător deasupra unei mări cu valuri de nisip. Satul, cele câteva case scunde ridicate din lut și argilă arsă, părea ca un recif pierdut printre nesfârșitele dune. Construcții joase cu acoperișul plat menținute în viață cu fiecare generație. Văzu peretele scorojit de vânt și arșiță și apoi cadrul întunecat al unei intrări. Cu ochii închiși părea că poate simți mirosul familiar și aerul răcoros ce se scurgea în afară. În ușă, este tatăl lui. Așa cum îl știa de o viață și cum, deși nu îi era încă cunoscut, nu avea să îl mai vadă vreodată. Fața brăzdată de vânt și de nisip, kufiya[1] albastru închis și ochii săi pătrunzători, toate se întipăriră în amintire. Aceea a fost ziua când a împlinit cincisprezece ani, ziua în care l-a primit tovarăș pe Omar și ziua în care a părăsit satul pentru totdeauna. Nu avea de unde să știe toate acestea, căci voia lui Allah e necunoscută, iar pe atunci nici atâta lucru nu cunoștea încă.
"Adică... porți mârțoaga asta cu tine de peste treizeci de ani?". Sună o voce ascuțită și cu un ton iscoditor. Nu îl luă în seamă, ci își lăsă amintirile să curgă mai departe pe dinaintea ochilor săi.
Nisip, soare, lut ars, mâini muncind și transpirație, apoi noapte. Și iar nisip, soare, lut ars, mâini și transpirație, apoi noapte. Și iar, și iar. Până când totul se opri și privirea lui se legă de cei mai frumoși ochi, verzi și adânci precum marea. Văzu apoi ochii călărind domol, sprijiniți de grumazul asinului. Apoi o casă. Lut și argilă arsă, scundă cu acoperișul plat. Un cadru de ușă ce păstra răcoarea și viața înăuntru. Se văzu pe sine, complet, cu cei doi ochi alături sub cerul înstelat. Privea și nu știa care minune a lui Allah e mai frumoasă. Se stânjenea la gândul că ochii iubitei ar întrece în frumusețe întregul univers creat, dar așa era. Căci inima lui nu mințea, cum nu putuse vreodată să o facă.
Se opri pentru o clipă cât să împingă mai aproape o mână de paie pentru cel care îl însoțise de o viață.
"Copii nu ai? Auzi? Copii, ai?"
"Am". Și se lăsă din nou cuprins de cele mai vii și frumoase imagini. Acum nu mai erau doi ochi, ci patru. Patru ochi verzi, mai luminoși decât stelele. Și un zâmbet prin care se revărsa bunătatea și binecuvântarea lui Allah.
Tariq îl chema pe fiul său, cel cu pielea mai albă decât a oricui din neamul său. "Zece ani m-am bucurat de el", șopti ca pentru sine. Se văzu apoi mergând alături de asin, pe a cărui spinare, mândru, era al său fiu. Îl dădea la școală. Vise mărețe, poate înfumurate, îi sălășluiau atunci în minte. Avea să-l ducă până la ultima casă, la marginea dunelor, iar de acolo urmând să aibă alți copii alături. Până în celălalt sat, acolo unde venea sheikh-ul, nu era mult. Mergeau adesea pentru lapte.
Seara, la marginea dunelor văzu cârdul de copii venind, mai puțin unul. Află că o stâncă de pe drum se prăbuși. Din patru ochi verzi și un zâmbet rămăseseră din nou doar doi. Plecă în întuneric, cu Omar alături, să găsească trupul viselor sale. Ar fi vrut atunci pe loc să scape de inima din piept, să o dea celui ce o puse acolo, să simtă și el durerea ce lăsase în om.
"Dumnezeu să-l odihnească, arabule! Mare durere să pierzi un fiu". Vocea era sinceră și părea să cunoască cum e să ai un spin înfipt într-o inimă ce continuă să bată.
"Pe asin i-am adus trupul. Cu Omar, cu el l-am adus acasă", continuă cu capul plecat. "Pe asin l-am dus la groapă". Mângâie cu drag grumazul animalului. "Nu a trecut mult și Allah și-a luat toate stelele înapoi la el. Ochii iubitei mele au căzut în nebunie și nu și-au mai găsit drumul înapoi". Parcă și cele mai mici valuri se opriră în acea clipă. Era liniște în fiecare suflet, cum numai moartea poate aduce. "La groapă, tot cu el am dus-o".
"Of, ce soartă ai avut pusă deoparte de al tău Mult-prea-iubit! Cum se schimbă viața...Vezi tu? Până la urmă totul este așa cum spune vorba eclesiastului, dar tu nu ai de unde știi. Deci poate la voi e altfel".
"Așadar, mergi în nord pentru o viață nouă?". Nu apucă însă să răspundă că aceeași voce gâjâită, cu ton iscoditor se auzi din nou. "Dar ce îi plângi de milă arabului? Ce? Soarta noastră e mai bună? Pământul e aproape, îl simt, dar noi o să ne stingem cu toții de foame până să-l avem din nou sub tălpi".
În sufletul său știa că momentul de care se temuse venise. Allah își voia întotdeauna darurile înapoi. O viață pentru o viață. Sânge pentru lacrimile inimii.
Își șopti ca pentru sine "Al hamdu li-llah[2]". Se ridică în capul oaselor și scoase lama scurtă în formă de semilună, ce se afla în familia sa de generații. Era liniște. Se întoarse către tovarășul de suflet și îi spuse mângâindu-l blând pe grumaz: "O viață, pentru o viață nouă". Apoi, privindu-l în ochi îi lăsă sângele să curgă peste lama căzută la picioare.