Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"
Epistolar
Mihai Buzea
Mihai Buzea
Stimată doamnă,
vă rescriu în urma celei de-a treia lecturi a romanului. Înțeleg că pot părea agasant, dar pentru mine înțelegerea este esențială. Atât a romanului, cât mai ales a rațiunilor pentru care a devenit o carte-cult pentru italieni - aici am cele mai mari dificultăți, admit cinstit. Îmi vine să spun exact ce spun italienii după ce citesc versiunea italiană a capodoperei Craii de Curtea-Veche: "Da, este un roman OK, dar atât". Cu alte cuvinte, lumea zugrăvită de Di Lampedusa este fascinantă în mic: zbateri provinciale ale unei nobilimi întârziate, care ar fi trebuit demult să dispară, așa ca în Olanda, în America sau în Franța, dar care acolo, în acea Sicilie arsă de soare, a supraviețuit în mod explicabil, dar deloc spectaculos. Pentru a nu lungi nepermis această misivă, iată întrebarea concretă pe care v-o adresez: de ce a devenit o carte-cult în Italia?
Cu respect,
Mihai Buzea
*
Dragă domnule Buzea,
neașteptata dumneavoastră "misivă" (ce cuvânt uitat!), mi-a produs o reală surpriză și, de ce să nu spun direct, o și mai mare neplăcere. Am citit cele câteva, cum să le zic, considerațiuni personale pe care ați avut bunătatea de a le publica în revista lui Mircea Pricăjan (prietenul dumneavoastră de pahar, bănuiesc), sub foarte tupeistul titlu Craiul de Curtea-Veche, și trebuie să vă spun că nu ați înțeles absolut nimic. Atât din romanul lui Tomasi (nu "Tomaso"!) Di Lampedusa, cât și din întreaga cultură italiană, una dintre cele mai mari și mai vechi culturi europene, deși pentru dumneavoastră acesta pare un detaliu irelevant. A alătura Ghepardul, o capodoperă universală, cu mica tentativă de a fi scriitor a bastardului Matei "Jean" Caragiale, reprezintă - în ochii mei cel puțin - o jalnică reinterpretare a vechii anecdote cu puricele și elefantul. În consecință, timpul meu ar fi pur și simplu irosit dacă m-aș apuca să vă explic de ce Ghepardul este un roman uriaș. Pentru nivelul literar la care vă situați în prezent, când vă izbiți de astfel de probleme, vă recomand a consulta Wikipedia. Vă va prinde bine, din toate punctele de vedere.
A dumneavoastră,
T.
*
Stimată doamnă,
probabil vă imaginați că m-ați pus la punct, dar vă înșelați. Dacă nu ați fi atât de fascinată de cultura dumneavoastră de adopțiune - uitând-o și disprețuind-o pe cea nativă - ați ști că Mihai Buzea nu poate fi impresionat cu astfel de fițe. Adoratul dumneavoastră Giuseppe Tomasi (!), baron della Torretta și di Montechiaro, al doisprezecelea duce di Palma și al nouălea principe di Lampedusa (dacă nu sunt eu nebun sau țicnit, individul era de profesiune prinț, duce și baron. Frumos, doamnă! Foarte frumos, bravo!) a scris o carte, iar eu am scris zece. Impactul operei lui față de cel al operei mele este desigur diferit, dar asta doar pentru moment, chiar dacă eu sunt de profesiune muncitor, nu prinț, duce, baron sau alte jucărele; dar timpul e un judecător mai bun decât mine și îndrăznesc să spun, stimată doamnă, chiar decât dumneavoastră. Așa că, în măsura în care programul foarte încărcat vă va permite, vă rog respectuos să reflectați la următoarele chestiuni legate de roman: este adevărat că autorul s-a îndrăgostit de personaj, așa cum fac toți începătorii într-ale scrisului? Este adevărat că lumea romanescă a lui Di Lampedusa este o lume foarte mică, redusă la câteva sate prăfuite ale prăfuitei Sicilii, cea mai nenorocită provincie a Italiei, care este una dintre cele mai prost administrate țări din Uniunea Europeană? Este adevărat că replica lui Tancredi, deși memorabilă în sine (Se vogliamo che tutto rimanga com'è, bisogna che tutto cambi[i]) nu îl face pe Principe să schimbe absolut nimic, deși era în puterea lui să facă schimbările necesare pentru ca neamul său să nu se stingă așa cum s-a stins, în ridicul și uitare? Este adevărat că, fără legendara ecranizare din 1963 - în care Claudia Cardinale și Alain Delon i-au dat replica lui Burt Lancaster - numai și numai italienii ar fi văzut în Ghepardul un roman uriaș, nu și miriadele de profesori universitari din toate colțurile lumii, printre care aveți discutabila cinste de a vă număra?
Cu respect,
Mihai Buzea
*
Dragă domnule Buzea,
am senzația că vorbesc la pereți. Nu știu nimic despre cele zece (?!) romane cu care vă lăudați, și de altfel nici nu vreau să știu. Vă pot doar informa că aici, în Universitatea în care am cinstea ("discutabilă") de a preda, n-a auzit nimeni de ele. Și nici de dumneavoastră, în paranteză fie spus. În consecință, încă n-am înțeles ce vreți de la sărmana de mine. Puteți fi ceva mai clar în exprimare? Mulțumesc!
A dumneavoastră,
T.
*
Stimată doamnă,
am avut o mătușă. Toată lumea îi spunea Tușa Jeni; ardeleancă! După moartea mamei mele, Tușa Jeni a devenit șefa clanului, iar din această poziție de putere și-a petrecut un sfert de secol zbierând: "Să faceți ce vreți când eu n-oi mai fi!". Așa că a refuzat în tot acest timp să-și dea acordul pentru întocmirea actelor de proprietate asupra întregii "averi" de acolo, din satul meu de baștină: terenurile agricole și cele trei case. A murit abia după 25 de ani - de la moartea maică-mii, adică - și atunci ne-am putut ocupa, verii mei și cu mine, de munca sisifică de a întocmi acele acte, fără de care proprietățile nu existau în sens legal. Costurile și alergătura au fost inimaginabile, iar pe mine m-au săturat de România până peste cap: după ce am reușit să vând partea mea, am fugit mâncând pământul, cât mai departe de țara în care oamenii își iau refuzul schimbării ca program de viață ("Să faceți ce vreți când eu n-oi mai fi!"). Problema mea cu Principele este că el procedează, la nivelul său princiar, exact la fel ca Tușa Jeni. Nu face absolut nimic pentru cei care-i urmează. Singurul său efort - dacă pot să-i spun așa și iată că pot - este să-l însoare pe Tancredi cu Angelica, sau mai degrabă să nu se opună căsătoriei. În rest, Principele nu face nimic pentru propria sa familie, spre exemplu pentru cele trei proaste de fiice ale sale. Putea să pună biciul pe ele și să le mărite - măcar atât! Mă rog, treaba lui ce face, ca personaj literar. Problema mea este admirația dumneavoastră pentru acest personaj. Până și Tândală din folclor era mai harnic decât principele Fabrizio Corbera! Ergo[ii]: ce-ați găsit la el, doamnă, de v-ați înamorat așa?
Cu stimă,
Mihai Buzea
*
Dragă domnule Buzea,
infructuosul nostru schimb epistolar încetează aici și acum. Iubirile mele, literare sau nu, mă privesc personal și exclusiv. Nu mă mai căutați, vă rog.
Mulțumesc,
T.