Bertalan-Andrész Timar: Documentarul Tata este debutul regizoral al Linei, în timp ce pentru Radu este deja al doilea lungmetraj (după Acasă). Dar amândoi sunteți la bază jurnaliști. Pe ce fond a venit această migrare dinspre jurnalism înspre industria cinematografică? Întreb fiindcă au mai fost filme care combină cumva documentarul cu anchetă jurnalistică, un exemplu ar fi Deceniul Iohannis (un proiect marca Recorder), dar voi ați ales totuși o structură mult mai apropiată de filmul de artă. Astfel Tata are două fire narative (povestea tatălui și povestea Linei), nu e doar o documentare succintă a unor evenimente, el are ca scop final creionarea unei povești, în care amândoi, tată și fiică, deveniți personaje. Filmul a căpătat structura respectivă fiindcă ați simțit că e mai adecvat poveștii sau pentru că astfel ar ajunge la mai multă lume? Ori este doar o explorare a unui domeniu adiacent jurnalismului?
Lina Vdovîi: Ca să răspund, cred că trebuie să plecăm de la ideea noastră inițială. În primă fază, ne-am propus să ne concentrăm pe tata și să spunem doar povestea lui. Evident asta a pornit de la un mesaj al lui pe care l-am primit pe whatsapp, din care ne-am dat seama că ce se întâmplă acolo nu era tocmai ok. Atât eu cât și Radu avem experiență în zona de jurnalism de investigație și în comunitățile de muncitori imigranți din Europa de Est în Europa de Vest, lucru care ne-a ajutat să identificăm aproape de la bun început problema cu care se confrunta tata, și să știm ce avem de făcut în această situație.
La început totul era o discuție, și drept dovadă, lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Inițial, atunci când am plecat la el, vorbeam despre un posibil film despre tata ca muncitor imigrant, viața lui în Italia, ce înseamnă să fii la distanță de familia ta timp de 20 de ani - care în prezent au ajuns 25 - comunitatea din jurul lui, toate lucrurile acestea. Adică să explorăm cumva în jurul ideii de plecare, migrare în scop de muncă, cum e să-ți lași familia în spate, ce fel de viață duce un om care este separat de familia lui timp de, iată, cel puțin două decenii; și bineînțeles, cum este tratat în țara gazdă.
Atunci, în acel context, genul ăsta de structură, investigația, această căutare a motivelor, a cauzelor și descrierea întregului context în care el își ducea viața acolo, aveau sens. Aveau, cumva, cel mai mult sens. Se potrivea felului în care vedeam această poveste, a realității și a ceea ce puteam să facem noi, nu doar în calitatea noastră de regizori, ci și de fiică - a mea și de partener al meu - a lui Radu. Ulterior, lucrurile au evoluat, povestea a evoluat, am decis să integrăm partea de familie, de background personal, după care toată discuția asta despre violența în sânul familiei, violența împotriva femeilor a devenit cumva principalul firul narativ. Și așa am ajuns la ceea ce vedem astăzi.
Nu ne-am gândit niciodată că dacă alegem să folosim investigația ca instrument de storytelling, atunci o să ajungem la mai mult public, sub nicio formă. Pur și simplu era felul în care puteam noi să spunem povestea tatălui meu. Aici a fost cea mai mare provocare, să îmbinăm cele două fire narative și cele două modalități de a spune aceste povești, fără ca ele să se încalece unele pe altele și fără ca ele să-și piardă din forță și din putere. Deci probabil ne-ar fi fost mai simplu dacă mergeam doar pe structura unui film despre tata ca personaj principal, dar, până la urmă, nu a fost ceea ce ne-am dorit noi să spunem și a trebuit să găsim și alte modalități.
Radu Ciorniciuc: Nu ne-am uitat niciodată la film ca la un mediu complet separat de ce făceam și ce-am făcut în jurnalism. Mai degrabă l-am privit ca pe mediu complementar, mediu care să ne permită să arătăm ceea ce vedem și simțim, de multe ori atunci când trebuie să spunem o poveste urgentă, o poveste cu miză jurnalistică. Ne-am găsit cumva casa în spațiul ăsta cinematografic și ne bucurăm întocmai pentru că în toată cariera noastră am simțit că e o profunzime acolo, care poate fi uneori chiar mai relevantă decât subiectul urgent. Asta ne-a făcut să ne îndreptăm aici eforturile, o nevoie de a atinge o profunzime mai complexă, de a oferi cumva perspective universale, atemporale subiectelor curente (urgente), care de fapt privite din acest unghi, sunt dinamice; și, cel puțin cele care gravitează în jurul unor evenimente specifice, sunt ciclice.
B.-A.T.: Filmul a avut deja un parcurs festivalier de succes, zic eu, trecând pe la festivaluri locale ca TIFF-ul și Astra, dar și externe precum cele de la Toronto, Zürich, Cracovia, Sarajevo, Trieste și Tel Aviv - unde a luat multiple premii. Care a fost feedback-ul de la oamenii din industrie și cum vi se pare că a fost receptat filmul de cei din sală?
R.C.: De la noi din industrie sau din industria globală?
B.-A.T.: Și, și.
R.C.: Nu aș putea să spun că nu am avut sprijin, adică înseși aceste premii, aceste invitații în festivaluri sunt date de oameni din industrie, până la urmă, sunt oferite de oameni piloni ai industriei. Noi ne bucurăm că de multe ori am găsit generozitate și o îmbrățișare caldă a poveștilor pe care le spunem, de la oameni care nu vin neapărat din mediul profesional din care venim noi, dar care înțeleg importanța apropierii, dacă vrei, a acestui unghi jurnalistic și a acestui mod de a face lucrurile în film. Mod care e oricum destul de diferit de felul în care înveți la școală de film. Trebuie să recunosc că nu am primit sprijin de peste tot, fiindcă dacă vrei să faci un film ai nevoie de un parcurs în industrie destul de complex. Nouă ne-a luat șase ani să facem filmul ăsta, să-l producem, să-l finanțăm și să-l promovăm în industrie. Aș zice că este la fel ca în toate țările, cu cât apropii lupa de mușuroi, cu atât o să ți se pară furnica mai înfricoșătoare, dar de la o distanță rezonabilă lucrurile pot fi foarte ok, poți găsi parteneri care să-ți sprijine ideile și viziunea, și generozitate de la finanțatori. O generozitate care este evident bazată pe încredere, pe track record-ul pe care-l avem și pe calitatea pe care o propunem prin proiectele noastre.
L.V.: Publicul a reacționat foarte bine de fiecare dată. Începând cu premiera mondială de la Toronto, până la fiecare proiecție pe care o avem prin țară, întotdeauna suntem întâmpinați cu foarte multă căldură. Eu simt, de fiecare dată, că e foarte apropiat publicul de noi, asta poate și datorită faptului că avem un film personal și atunci se creează cumva această legătură invizibilă sau această impresie a omului care vede filmul, că știe totul despre noi, că ne cunoaște foarte bine. Asta e firesc și e normal, e un sentiment cu care m-am confruntat și eu atunci când am urmărit alte filme personale. Apoi a fost interesant să port discuții cu regizorii și să le mărturisesc același lucru: am impresia că te știu, deși știu că nu te știu, pentru că și eu lucrez la un film personal și sunt conștientă că există niște granițe și lucruri care rămân în spatele camerei de filmat.
Dar ce m-a surprins e că indiferent de țara și de continentul pe care am ajuns cu filmul, reacțiile au fost întotdeauna la fel de puternice și emoționante. Ceea ce e un semn pentru noi că indiferent de spațiul cultural sau religios din care provii, cu toții avem traumele noastre și avem un trecut cu care ne confruntăm și cu care trebuie să facem pace. Asta e legătura care se creează între noi și public, și ăsta e modul în care filmul le vorbește oamenilor, felul în care ne putem vindeca de trauma pe care am trăit-o în viețile noastre, în familiile noastre.
B.-A.T.: Într-un interviu dat pentru Cultura la dubă ai spus, Lina, că aveți în plan și o campanie socială în care veți merge cu filmul în diaspora ca să le vorbiți oamenilor despre instrumentele și platformele de care se pot folosi ca să nu mai ajungă în situații de abuz. Mai este vorba despre așa ceva, iar dacă da, atunci în ce stadiu e campania respectivă?
R.C.: Noi întotdeauna am avut în minte o campanie de impact și suntem în discuții cu niște producători care se ocupă de chestiile astea. Așa cum știi, e o industrie complet diferită față de cea de distribuție de film. La Acasă, de exemplu, la filmul nostru precedent ne-a reușit, am avut un partener extraordinar de fain, de receptiv și care înțelegea cumva cultura campaniilor globale de impact. Pentru acest film avem deja discuții, destul de avansate, cu niște ONG-uri specializate pe violență domestică și pe violență împotriva femeilor. Mai puțin receptive au fost asociațiile care se ocupă cu drepturile muncitorilor în străinătate, dar sunt niște conversații, sunt deja niște fillere aruncate în locuri strategice, și încă așteptăm. De obicei nu e foarte simplu să convingi un partener să aloce resurse substanțiale pentru genul ăsta de distribuție, dar nu e nici imposibil. Experiența cu filmul nostru trecut ne spune că există un potențial foarte fain de distribuție targetată, cu o valoare adăugată, care apare tocmai prin aceste discuții despre care spunea Lina în interviul respectiv. Ele sunt discuții legate de drepturile omului, de consultanța pe care o putem aduce în aceste comunități. E un gen de impact, pe care ne dorim să-l avem cu toată munca noastră, nu doar cu acest film.
B.-A.T.: Atunci, de regulă, trebuie să treacă un pic de timp după lansarea filmul?
R.C.: E nevoie să adune un capital, să adune un record care să vorbească și despre calitatea lui artistică, despre felul în care a fost primit, validarea de la public. Asta cu siguranță îi face pe parteneri măcar un pic mai receptivi la o potențială colaborare.
B.-A.T.: În momentul în care filmul va intra în distribuție normală în cinematografe aveți în plan să faceți un fel de turneu local, în care să mergeți prin țară, să organizați conferințe sau Q&A-uri?
R.C.: Aceste turnee se întâmplă deja prin caravanele Serile Filmului Românesc organizate de TIFF. Filmul se plimbă în țară destul de mult și în locuri în care în mod normal nu ajung filme, darămite un film independent cu un subiect atât de complicat și dureros, până la urmă, pentru societatea noastră actuală. Se întâmplă acest lucru deja, lansare în cinematografe nu va fi doar în București sau în orașele mari, va fi și în orașe mai mici și urmează să venim cu programul de proiecții din toată țara. Da, vom fi prezenți la cât de multe posibil, cât de multe ne permite timpul și cât de mult ne permit...
L.V.: Cei mici - zâmbește.
R.C.: Timpul și copiii - râde copios -, noi de obicei călătorim cu toată trupa după noi și mai mult de două călătorii într-o lună e aproape imposibil.
B.-A.T.: Lina, cum a fost pentru tatăl tău să devină personaj în film?
L.V.: Păi tata și-a asumat destul de repede acest rol. În momentul în care ne-a trimis mesajul, el nu era încă familiarizat cu tipul de muncă pe care o facem. Noi am început filmările la Tata în 2018, iar în 2020 am lansat Acasă. Atunci el a văzut cam ce tip de produs ar putea să iasă de pe urma colaborării noastre și cred că lucrul ăsta l-a făcut să înțeleagă cumva, și să se obișnuiască mai repede cu această idee. Noi am avut întotdeauna discuții cu el și pe tot parcursul filmărilor l-am ghidat și am explicat ce facem, în măsura în care ne era și nouă clar bineînțeles, care este forma pe care o tot căutăm și ce vrem să spunem cu acest film. A fost foarte deschis la această idee de la bun început, cred că, pe de o parte, pentru că dorea să ajungă și el la o rezoluție cu fostul lui angajator și, pe de altă parte, pentru că a văzut acest parteneriat al nostru, această colaborare, ca pe o modalitate de a se apropia de noi și de a ne reconstrui relația. Eu cred că i-a plăcut destul de mult să facă parte din povestea asta.
Chiar de curând am avut o discuție cu el. Ne-a sunat să ne întrebe ce facem și îmi spunea că îi e dor de discuțiile noastre, de conversațiile alea lungi pe care le aveam înainte, când nu vorbeam doar despre vreme, copii și sănătate ci și despre film și altele. Noi, pe partea noastră, îi împărtășeam tot felul de lucruri, în timp ce el era foarte implicat și foarte hands-on pe ceea ce avea el de făcut. Deci da, cred că îi lipsește să avem și această relație profesională. El a fost destul de implicat și entuziasmat de la bun început. Pe parcurs, ți-am zis, pe măsură ce ne veneau idei noi, am avut grijă să-i explicăm și să-l ținem la curent cu chestiile pe care voiam să le facem, tocmai ca să nu ajungem într-o situație în care nu mai știe el ce face și se trezește cu filmul la premieră.
B.-A.T.: Cum i s-a părut produsul final? Mă gândesc că l-a văzut chiar atunci când ați văzut premiera.
L.V.: L-a văzut înainte de premiera mondială, i l-am arătat cu câteva luni înainte, și lui și mamei mele. Le-am organizat o proiecție privată acasă, în sufrageria noastră, iar după ce a vizionat filmul ne-a mutat în bucătărie ca să continuăm cu cina. A fost clar afectat de ce a văzut pe ecran, pe proiector. Prima lui reacție a fost citez: "Atâta vreme cât putem să stăm la aceeași masă și să luăm cina împreună, eu sunt fericit", apoi la puțin timp s-a întors în Italia.
După ce s-a încheiat procesul cu fostul lui angajator a stat o perioadă acasă, apoi s-a întors în Italia pentru că mai avea câțiva ani până la pensie și și-a dorit să muncească cât de mult poate ca să-și crească contribuțiile, și respectiv pensia. După ce s-a întors în Italia l-am simțit o perioadă, așa, mai îngândurat, și am simțit că abia după ce a plecat a început să se gândească mai mult, să înțeleagă poate mai multe lucruri, mai bine, și să internalizeze cumva toată experiența de vizionare. O perioadă a fost puțin mai distant, dar după aceea și-a revenit și a fost ok. N-am mai discutat despre film niciodată, nu ne-a mai zis nimic. Am simțit că până la urmă a înțeles ceva din toată povestea asta, dar că a avut nevoie de timp ca să-și poată formula, probabil lui însuși, ce a văzut acolo și ce poate scoate din această experiență, din această poveste.
B.-A.T.: Îmi imaginez că nu i-a fost ușor să se uite la film, mai ales că îți descrii gândurile și sentimentele pe care le-ai avut în perioada copilăriei. Mă gândesc că are un impact mare, pentru un părinte să afle că poate nu s-a comportat foarte adecvat în relația cu copilul său.
L.V.: Nu știu dacă, pentru el, cea mai mare surpriză a venit de la film sau de la discuția pe care am avut-o în 2018, de la acea confruntare care apare în film, de fapt. Cred că șocul inițial a fost acolo, realizarea că uite, niște lucruri pe care le-ai făcut în trecut și care ți s-au părut inofensive, ba mai mult, din punctul tău de vedere ca părinte au contribuit la educația și la creșterea copiilor tăi, lasă urme atât de adânci și îi afectează pe termen lung. Adică astea sunt niște lucruri la care el nu cred că s-a gândit niciodată înainte de această discuție, și acela a fost momentul adevărului, ca să zic așa. După aceea tot ce s-a petrecut ulterior n-a fost decât să vină cu mai multe layer-e de informație, cu o contextualizare, cu o înțelegere mai profundă a fenomenului. Confruntarea inițială a fost fundamentală nu doar pentru film, ci mai degrabă pentru relația noastră, pentru relația mea cu el.
Dar oricât de dureroase ar fi aceste discuții și oricât de inconfortabile pot să fie pentru părinți, eu cred că sunt extrem de importante și de necesare. Asta este credința mea profundă. Dacă fugim de conflicte, dacă fugim de probleme, dacă fugim de lucrurile care ne dor, sau ne deranjează, sau ne fac să nu ne simțim la locul nostru, ele nu se rezolvă. Nu dispar și nu le poți îngropa, nu le poți băga sub preș. E foarte important, din punctul meu de vedere, să le confrunți, să le adresezi și abia de acolo poate să înceapă o potențială călătorie de vindecare, dacă vrei. De asta am considerat că e important să avem această discuție, și de asta considerăm în continuare că e important ca noi ca societate să purtăm discuții despre noi ca indivizi, despre noi ca societate, ca popor; doar în felul ăsta putem să evoluăm și să schimbăm acele lucruri la noi pe care le recunoaștem ca fiind greșite.
B.-A.T.: În cadrul unui interviu luat de Ionuț Mareș la TIFF Lounge ai spus că filmarea a fost acompaniată de sesiunile tale de terapie. Care a fost experiența ta, cum a afectat mersul la terapie dinamica relației tale cu tatăl tău? Este terapia motivul pentru care ai reușit să-l confrunți, să-l înțelegi și de ce nu să-l ierți? Care a fost rolul terapiei în acei 6 ani?
L.V.: Terapia a avut un rol foarte important în toată această poveste și în viața mea personală, adică, în ceea ce nu se vede pe cameră. Am început terapia într-un moment în care eram la pământ și nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă și de ce mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă. Cred că asemenea fiecărui om care se află la începutul procesului de descoperire și de înțelegere prin terapie, mi s-a deschis un univers întreg, ceva la care nu avusesem acces anterior. Acest lucru mi-a dat o cheie de lectură asupra întregii mele vieți, asupra felului în care îmi trăiesc viața, asupra felului în care iau anumite decizii, sau reacționezi la anumite evenimente, până și la felul în care îmi alegeam prietenii, partenerul sau joburile. Toate lucrurile astea au început să capete, dintr-odată, un alt sens.
Terapia îți conferă un soi de sentiment de putere asupra propriei tale vieți, un fel de iluzie că ești pe poziție de putere și că îți poți controla mai bine mediul și felul în care reacționezi. Ceea ce este parțial adevărat, dar indiferent dacă este adevărat sau nu, sentimentul pe care-l ai în momentul în care mergi la terapie și reușești să descifrezi niște lucruri la care nu ai avut acces anterior, este ceva foarte satisfăcător. Asta bineînțeles că vine la capătul unui proces care de multe ori este extrem de dureros, o etapă pe care trebuie să-ți-o asumi, fără ea nu cred că o să ajungi foarte departe, însă odată ce ai depășit-o și ai găsit cheia lucrului cu tine însuți, procesul devine mai ușor de dus și de tolerat.
Terapia mi-a dat instrumentele de care aveam eu nevoie ca să pot purta această discuție cu tata, ca să pot fi prezentă în această relație cu el și în această poveste într-un fel în care să fiu cât mai puțin afectată, că afectată am fost oricum, dar într-o măsură mai mică decât aș fi fost. Sau, poate că eram complet incapabilă să fac acest lucru fără ședințele de terapie. Ideea e că terapia m-a ajutat cumva să-mi păstrez un soi de distanță emoțională necesară și sănătoasă față de tata, față de trecutul meu, și să mă pot raporta la această poveste ca fiind ceva care-mi era exterioară, o poveste care trăia în afara interiorului meu. N-aș fi putut face filmul și n-aș fi putut avea eu această relație cu tata dacă nu făceam terapie.
B.-A.T: Tot la TIFF Lounge ați spus că erau scene sau secvențe pe care nu le voiați neapărat în film, dar le-ați introdus pentru că erau importante pentru personajul Linei. Au fost scene pe care ați fi vrut să le introduceți în film, dar din anumite motive au căzut la montajul final?
R.C.: Pentru că noi ne dorim un sentiment de autenticitate, de apropiere, de acces într-un spațiu intim, ne trezim la un moment dat cu niște sute de ore de material de film. Navigarea în interiorul acestui material se face, sau noi o facem cel puțin, cu o direcție în minte, cu textul în față, cum s-ar zice. Rafinarea poveștii e strâns legată de procesul nostru de a decide care e cea mai importantă poveste pe care vrem să o spunem, legată de această experiență ilustrată de sute de ore de material, sau documentată extensiv. N-am folosit material care nu servea scopului poveștii finale, n-am folosit material care încurca traiectoria narativă dramaturgică a personajelor noastre.
L.V.: Și ce-a rămas pe din afară...
R.C.: Și ce-a rămas pe din afară, na, deși material de multe ori valoros și important, cred că și asta face parte din proces, renunțarea la material de care te-ai atașat, pe care timp de un an l-ai văzut în interiorul filmului și în ultima lună de montaj te-ai decis că ar fi mai bine fără, pentru că nu ajută de fapt scopului poveștii pe care vrem noi să o spunem. Asta cred că este cel mai important aspect atunci când faci genul ăsta de proiect, să fii pregătit să renunți la material. În schimb, pe cât de dureros este, pe atât de multă bucurie îți aduce când vezi că ceva extrem de complicat capătă fluiditate. Când ești la finalul unui proces atât de complex, ai acest sentiment că munca este mai mult de simplificare, decât de aglomerare. Te uiți știind că ai trecut printr-un proces enorm, apoi îți spui "vai, dar atât de simplu e" - începe să râdă.
L.V.: Era atât de simplu de fapt. De ce n-am știut de la bun început? Am stat atâția ani să filmăm... - se amuză.
R.C.: Da, o parte crucială din proces este și renunțarea la scene și material care nu ajută neapărat povestea.
B.-A.T: Pe viitor vreți să vă axați tot pe genul acesta de proiecte tip documentar, sau ați vrea să explorați și zona unei povești ficționale, care necesită o muncă cu actorul, o echipă de filmarea mai mare și, implicit, și costuri mai mari?
R.C.: Da, probabil că da, nu suntem radicalizați neapărat în stilul jurnalistic. Probabil că da, oricum, și povestea în sine îți indică felul în care ar trebui spusă. Uneori mai apar povești care nu pot fi spuse altfel decât, iată, cu mijloace de ficționalizare. Suntem deschiși. Există adevăr și în ficțiune, așa cum există și în documentar. Desigur, documentarul vine cu această valoare adăugată a adevărului documentat și documentabil, dar dacă în genul ăsta de documentar pe care facem noi miza e să adăugăm pe lângă adevărul documentabil și un adevăr uman, un adevăr universal, atunci pot vedea valoare și în poveștile spuse cu altfel de instrumente.
B.-A.T.: Aveți cumva un proiect în lucru, sau intenționați să începeți să lucrați la un proiect în viitorul apropiat? Dacă da, care ar fi tema lui și cam pe când preconizați că o să-l putem vedea pe marele ecran?
L.V.: Da, fiecare dintre noi lucrează la ceva. Eu cel puțin sunt într-o perioadă de research și de dezvoltare a unor idei, deci într-o etapă super incipientă, în care mi-e foarte greu să vorbesc despre teme, subiecte, sau cu atât mai mult despre poveste în general. Ce pot să zic cu certitudine este că nu o să mai fie un film personal, nu cred că mai facem unul foarte curând. Ne întoarcem din nou în zona de explorat realități din jurul nostru, cel puțin în cazul meu, tema o să vină din zona politicii, culturii, dar asta e tot ce pot să zic. Mi-e foarte greu să spun acum mai multe, pentru că anul ăsta, 2025, a fost foarte intens. Deși am avut posibilitatea, ca timp de doi ani, să lucrăm în același timp la Acasă și la Tata, acum nu prea mai e posibil. Am nevoie de o perioadă în care să mă liniștesc și să-mi creez, de fapt, spațiu mental pentru alte proiecte.
R.C.: Și eu dezvolt tot felul de proiecte. Noi nu ne prea oprim din lucrat, chiar și atunci când lucrăm la proiecte mari. Tot timpul ne ducem, vedem, filmăm, ne întoarcem, scriem, rescriem, dar în stadii avansate de producție nu avem acum niciun proiect. Și, pe de o parte suntem recunoscători, pentru că sunt un milion de alte chestii de făcut și e important pentru noi anul acesta 2025, cât a mai rămas din el, să ne asigurăm că distribuția filmului Tata e exploatată la potențial maxim. Evident, asta secundar vieții de familie, cu noul născut și cu copilul de cinci ani.
B.-A.T.: Mulțumesc frumos pentru timpul acordat, mult succes în următoarele proiecte.
L.V. și R.C.: Mulțumim și noi foarte mult.
Filmul Tata poate fi văzut în cinematografe începând cu 12 septembrie 2025.