CONCURS cu premii în BERE !!!!

Luni, 7 iulie 2003

Unchii Ralucăi au plecat în Italia şi i-au lăsat în grijă:
a) un un cîine de rasă, la apartament;
b) un cîine prăpădit şi două pisici relativ prăpădite, într-o grădină din Copou;
c) un cîine de-a dreptul disperat, într-o grădină dintr-un sat aflat la zece kilometri de Iaşi.

Pisicile relativ prăpădite s-ar descurca şi singure, prin vecini. Cu cei trei cîini e mai greu. Cocker-ul de la apartament abia vede. Trebuie plimbat şi hrănit zilnic. Cîinele din afara oraşului e pe cît de disperat, pe atît de resemnat. La el ajunge Ralu o dată la trei zile. Pofta lui de mîncare nu poate fi comparată decît cu cea a unei specii conştiente că e pe cale de dispariţie. Oricîtă mîncare îi laşi, o termină pe loc. Nici nu l-am văzut, dar e uşor să mi-l închipui. Am avut şi eu odată unul asemănător care a mîncat într-o singură noapte zece pîini şi trei kilograme de peşte (cel puţin aşa pretinde vecinul meu păgubit).

De două ori am fost şi eu cu Ralu să hrănim cîinele prăpădit. Dacă în privinţa mîncării mai poate să se plîngă, îl invidiez sincer pentru peisajul de care are parte. După ce intri pe poartă, există o boltă cu viţă de vie lungă de vreo douăzeci de metri, vişini, zmeuriş etc. etc. M-am înfipt din prima într-o tufă de zmeură şi am avut deodată senzaţia că cineva mă priveşte insistent, mă soarbe din ochi. Pofta mea de zmeură (ceva mai potolită decît a unei specii pe cale de dispariţie, dar demnă de un urs conştient că are parte de ultimele boabe pe anul curent) nu m-a făcut să scap de acea senzaţie (dacă nu metafizică, măcar explicabilă prin faptul că, în copilărie, am fost prins la furat diverse fructe prin curţile oamenilor). Am ridicat, cu încetinitorul, ochii. La nici trei metri de gard, din curtea vecină, mă priveau doi struţi. Probabil că păream o creatură extrem de bizară. La urma urmei, struţ fiind, nu ţi se întîmplă să vezi zilnic un om într-un zmeuriş. Le-am înţeles perplexitatea şi doza de suspiciune cu care mă urmăreau. Ce n-am înţeles pe moment a fost de unde naiba au apărut doi struţi în curtea vecinului. Ca-ntr-o oglindă a senzaţiilor tari, apariţia mea în faţa struţilor sau a struţilor în faţa mea era totuna, uimire care te lasă mut, pendulînd între curiozitate şi dorinţa de a o rupe la fugă. N-am fugit nici eu, şi nici struţii. Ne-am admirat în tăcere, pînă cînd eu au cedat şi am strigat: "Ralu, vino să vezi doi struţi!" Ralu părea mai surprinsă de reacţia mea decît de apariţia struţilor. De parcă eu nu-mi găseam locul în peisaj. Zice: "Aaa, vecinii cresc struţi. Vezi, să nu le dai de mîncare, că se supără".

Acestea fiind zise, mi-e şi frică să povestesc o altă fază care mi s-a întîmplat în studenţie. O spun totuşi, în ciuda faptului că deja am început să primesc mesaje prin care cititorii acestui jurnal îmi transmit că-s dus cu pluta:

După un curs plicticos despre apariţia africatelor în limba română, îndoit de foame, leşinat de căldură, cu capul în pămînt, mergeam pe jos acasă (pe-atunci "acasă" însemna o cameră prin Podu-Roş). În faţa Palatului Culturii, chiar la răscruce, cînd să dau colţul spre Podu-Roş, ce-mi văd ochii? ...

Dau o bere celui care-mi spune numele animalului şi explicaţia prezenţei lui prin acele locuri.

Acum mă duc acasă. Deşi e aproape opt, Florin se străduieşte să finalizele ultimele corecturi ale unei traduceri din limba coptă: Evanghelia după Toma. O chestie super. Mi-a rămas înfipt în creier un verset de-acolo: "Iisus a zis: Fiţi trecători..."