Ne aflăm, din nou, în plin fascism, sîntem din nou contemporani cu fascismul, chiar dacă există, evident, diferențe față de fascismul și nazismul istorice și, deci, mulți se zbat, absolut îndreptățit, să nuanțeze și să specifice, încercînd să departajeze asemănările și deosebirile. E important să numim corect, adecvat, dar nu trebuie să uităm că fascismul și nazismul ca atare s-au numit ele însele pe sine. Și acum se vorbește mai curînd de "suveraniști", cum își spun ei înșiși, dar neapărat între ghilimele, sau despre naționalism creștin (mai exact, evanghelist, în cazul Statelor Unite ale Americii).
În fine, nu contează, numele sînt importante, putem găsi, inventa și da multe (unele tehnice, precum "tehnofeudalism", de exemplu), importantă este amploarea, masivitatea, grozăvia și, deja, banalitatea, normalitatea fenomenului de regresie și de regres care a cuprins lumea, care cu greu poate fi stăvilit, la limită, trăgîndu-ne pe toți spre extreme.
Sîntem trași spre extreme ca să rezistăm. Și s-ar putea ca, în felul acesta, dialectic, să ne reinventăm, să ne aflăm o nouă sănătate, și să pornim din nou la drum (istoria e nomadism) în loc să scurmăm în țărînă dezgropînd oseminte vechi, fosile, și îngropînd altele noi, contemporane.
Sîntem prinși nu doar într-un clește, ci într-o dublă mișcare contradictorie de torsiune, de rupere. Astfel încît trebuie - imposibil - în același timp să rămînem neschimbați și să ne schimbăm, sau să "reziliem" și să rezistăm, altfel spus să ne opunem nelăsîndu-ne afectați, trași, cum spuneam, spre extreme.
Cum să rezistăm extremelor ne-extremizîndu-ne noi înșine, necăzînd în capcana extremizării: aceasta este întrebarea momentului istoric pe care îl trăim. Regresia (tragerea înapoi, ținutul pe loc, dezgropatul și îngropatul) poate fi o șansă de evoluție, dar, vai, nu imediat. Important este ce facem între, și tocmai acest între dintre reacția sau replica inevitabil, mecanic mimetică și invenție este, pe cît de nuanțat subtil și de greu discernabil, pe atît de important: decisiv chiar. Invenție, cum spuneam, pură, dar deopotrivă organică, trebuind să decurgă firesc. Ruptura au produs-o "ei", ca frînare, oprire și tragere/împingere înapoi. "Noi", însă, cum ne vom rupe din stopare pentru a merge mai departe? Este vorba de două rupturi, de două șocuri diferite, și tocmai între ele sîntem acum. Trăim între rupturi: între cea produsă asupra noastră și cea pe care va trebui s-o inventăm și s-o producem noi față de "ei". Cum vom reuși? Vom reuși?
S-ar putea, mă gîndesc, ca răspunsul să vină (din nou) dinspre "natură", mai precis dinspre înțelepciunea natural-animală (fabulistică sau nu: a vulpii, de pildă): așa cum, prinse în capcană, unele animale (se spune că) își leapădă partea prinsă, partea căzută victimă, de care și prin care sînt ținute prinse, captive, rupîndu-se de o parte din ele, și noi, poate, s-ar putea să nu ne putem salva decît renunțînd la partea devenită (sau care era deja) complice cu dușmanul, la partea deja pierdută și deja străină, deja a dușmanului, asemenea lui, să i-o cedăm și, plastic, elastic, să ne rupem de "noi înșine", și să ne salvăm. Să cedăm o parte din noi, parte deja de partea dușmanului, pentru a nu-i cădea cu totul în gheare și colți (animalizez, dez-antropomorfizez, desigur, dar și aceasta este o armă).
Sacrificiu tactic, ofrandă dușmanului: să ne onorăm, tactic, dușmanul cedîndu-i partea captivă din noi, pentru a nu-i cădea integral pradă, și să-i mulțumim că ne ajută să ne curățăm și să ne înnoim re-întregindu-ne.
Regresie contra regresie: la nevoie, ca acum, poet (post)modern inventînd fabule. Cea de față, de pildă, este însă una în care nu animalele interpretează oameni, ci oamenii se dovedește că a venit vremea să învețe de la unele animale și chiar de la unele fiare, și tocmai pentru a se departaja și diferenția, pentru a se putea rupe de bestii.
Contra-purism: să ne despărțim de partea rănită. Fără pierderi, repet, tactice, fără cedări socotite, nu ne vom putea salva. Ofrandă, dar/contra-dar, potlatch: lucruri vechi, antropologie clasică, salvare prin schimb, adică prin sacrificiu, calcul de "economie generală" (Bataille). Regresia mea (intelectuală, desigur). Resurse animale. Etc.
Parte contra întreg, fiară contra bestie, ruptură contra ruptură.
Dar poate fi cedat ceea ce ți-a fost luat? De ce a putut fi luat? De ce tocmai asta țintea dușmanul? Merită recuperat ceea ce este dorit de dușman? Sîntem asemenea dușmanului? Dar pînă unde putem merge cu renunțarea, cu cedarea așa-zis tactică? Nu este aceasta o nouă capcană, o și mai mare capcană?
Întrebări pe care trebuie să ni le punem și la care trebuie să încercăm să răspundem. Poate că toată fantasmagoria asta (trebuie să recunosc: disperată) cu cedarea părții prinse constituie un pericol și mai mare.
Mă cert singur.
Dar lupta trebuie purtată, cu cap.
În fine, nu contează, numele sînt importante, putem găsi, inventa și da multe (unele tehnice, precum "tehnofeudalism", de exemplu), importantă este amploarea, masivitatea, grozăvia și, deja, banalitatea, normalitatea fenomenului de regresie și de regres care a cuprins lumea, care cu greu poate fi stăvilit, la limită, trăgîndu-ne pe toți spre extreme.
Sîntem trași spre extreme ca să rezistăm. Și s-ar putea ca, în felul acesta, dialectic, să ne reinventăm, să ne aflăm o nouă sănătate, și să pornim din nou la drum (istoria e nomadism) în loc să scurmăm în țărînă dezgropînd oseminte vechi, fosile, și îngropînd altele noi, contemporane.
Sîntem prinși nu doar într-un clește, ci într-o dublă mișcare contradictorie de torsiune, de rupere. Astfel încît trebuie - imposibil - în același timp să rămînem neschimbați și să ne schimbăm, sau să "reziliem" și să rezistăm, altfel spus să ne opunem nelăsîndu-ne afectați, trași, cum spuneam, spre extreme.
Cum să rezistăm extremelor ne-extremizîndu-ne noi înșine, necăzînd în capcana extremizării: aceasta este întrebarea momentului istoric pe care îl trăim. Regresia (tragerea înapoi, ținutul pe loc, dezgropatul și îngropatul) poate fi o șansă de evoluție, dar, vai, nu imediat. Important este ce facem între, și tocmai acest între dintre reacția sau replica inevitabil, mecanic mimetică și invenție este, pe cît de nuanțat subtil și de greu discernabil, pe atît de important: decisiv chiar. Invenție, cum spuneam, pură, dar deopotrivă organică, trebuind să decurgă firesc. Ruptura au produs-o "ei", ca frînare, oprire și tragere/împingere înapoi. "Noi", însă, cum ne vom rupe din stopare pentru a merge mai departe? Este vorba de două rupturi, de două șocuri diferite, și tocmai între ele sîntem acum. Trăim între rupturi: între cea produsă asupra noastră și cea pe care va trebui s-o inventăm și s-o producem noi față de "ei". Cum vom reuși? Vom reuși?
S-ar putea, mă gîndesc, ca răspunsul să vină (din nou) dinspre "natură", mai precis dinspre înțelepciunea natural-animală (fabulistică sau nu: a vulpii, de pildă): așa cum, prinse în capcană, unele animale (se spune că) își leapădă partea prinsă, partea căzută victimă, de care și prin care sînt ținute prinse, captive, rupîndu-se de o parte din ele, și noi, poate, s-ar putea să nu ne putem salva decît renunțînd la partea devenită (sau care era deja) complice cu dușmanul, la partea deja pierdută și deja străină, deja a dușmanului, asemenea lui, să i-o cedăm și, plastic, elastic, să ne rupem de "noi înșine", și să ne salvăm. Să cedăm o parte din noi, parte deja de partea dușmanului, pentru a nu-i cădea cu totul în gheare și colți (animalizez, dez-antropomorfizez, desigur, dar și aceasta este o armă).
Sacrificiu tactic, ofrandă dușmanului: să ne onorăm, tactic, dușmanul cedîndu-i partea captivă din noi, pentru a nu-i cădea integral pradă, și să-i mulțumim că ne ajută să ne curățăm și să ne înnoim re-întregindu-ne.
Regresie contra regresie: la nevoie, ca acum, poet (post)modern inventînd fabule. Cea de față, de pildă, este însă una în care nu animalele interpretează oameni, ci oamenii se dovedește că a venit vremea să învețe de la unele animale și chiar de la unele fiare, și tocmai pentru a se departaja și diferenția, pentru a se putea rupe de bestii.
Contra-purism: să ne despărțim de partea rănită. Fără pierderi, repet, tactice, fără cedări socotite, nu ne vom putea salva. Ofrandă, dar/contra-dar, potlatch: lucruri vechi, antropologie clasică, salvare prin schimb, adică prin sacrificiu, calcul de "economie generală" (Bataille). Regresia mea (intelectuală, desigur). Resurse animale. Etc.
Parte contra întreg, fiară contra bestie, ruptură contra ruptură.
Dar poate fi cedat ceea ce ți-a fost luat? De ce a putut fi luat? De ce tocmai asta țintea dușmanul? Merită recuperat ceea ce este dorit de dușman? Sîntem asemenea dușmanului? Dar pînă unde putem merge cu renunțarea, cu cedarea așa-zis tactică? Nu este aceasta o nouă capcană, o și mai mare capcană?
Întrebări pe care trebuie să ni le punem și la care trebuie să încercăm să răspundem. Poate că toată fantasmagoria asta (trebuie să recunosc: disperată) cu cedarea părții prinse constituie un pericol și mai mare.
Mă cert singur.
Dar lupta trebuie purtată, cu cap.