Și mai e ceva (mi-am notat) care ar trebui spus, curajos, despre Dan Perjovschi. Este vorba despre ceva, de un "rest" extrem de puternic și de provocator, insuportabil chiar. Este vorba despre curajul și chiar insolența lui de a fi (considerat) minor. Adică de a reuni, de a angaja toată arta în intervenții rapide, pe cît de economice și de spectaculoase, de spectacular-performative, prin care artistul se arată pe el însuși lucrînd mural, vertical, pe atît de efemere, de evanescente, de programat obsolete (asemenea tuturor produselor economiei de consum fast, economie de forme de unică folosință), de destinate ștergerii: în marea sa expoziție retrospectivă care se încheie astăzi la Timișoara (și pe care cine a ratat-o, și-a ratat epoca) există o serie de cîteva filme, discret plasate, deloc scoase în evidență, în perfectă continuitate imanentă cu celelalte, în care se arată cum sînt acoperite cu alb, vopsite și văruite, pe acolo pe unde le realizează, desenele lui Dan Perjovschi. Deci nu propriu-zis șterse, ci acoperite: adevărul se acoperă, scandalul descoperirii și dezvăluirii adevărului se acoperă, se mușamalizează, iar desenele lui Dan Perjovschi tocmai asta sînt: descoperiri despre noi înșine și lumea în care trăim, unanim insuportabile, deci inevitabil de acoperit.
Atîta doar că Dan Perjovschi - ha ha ha, rîsul artistului - le reia și le reciclează, năravurile unei epoci nu trec așa ușor și nu sînt niciodată uni-locale, ca să mă exprim astfel, nu se lasă vindecate, Dan Perjovschi a învățat de la istoria artei și mai cu seamă a avangardelor că arta trebuie permanent să revină, să își reia atacul (doar așa se apără democrația: prin luptă continuă): relele unei epoci transpiră prin ziduri cînd și unde nu te aștepți. Periodic acoperite, ele sînt ritualic des-coperite de către Dan Perjovschi, care, în toate deplasările sale, de fapt nu le desenează, nu le aplică (uneori din nou, adaptat) pe zidurile lumii, ci le re-arată, le dezgroapă de sub straturile de aparent alb, de aparentă virginitate și nevinovăție care nu încetează să le acopere. Dan Perjovschi nu desenează, ci el, abia, șterge: acoperirea, mușamalizarea cu alb.
Curajul de a părea minor, deci. Pentru a rămîne viu, în mișcare, reluînd permanent de la capăt, sisific, dez-acoperirea de sub falsul alb a ceea ce am numit dispozitivul optic corectiv care sînt desenele sale. Dispozitiv optico-etic.
A avea curajul de fi (considerat) minor și, sub acest acoperămînt, a rămîne ne-captiv și ne-captivat de propriile forme-monument-funerar - cum sîntem, mai mult sau mai puțin, cu toții. Formele trebuie să fie ușoare și eficiente, portabile.
Plasîndu-se și menținîndu-se (aparent) în afară, Dan Perjovschi o face tocmai pentru a putea să rămînă critic, pentru a putea să reia la nesfîrșit același gest critic neîncetat acoperit, mai ales la nivel instituțional și de cutume (moravuri), față de "lumea" artei și de lumea propriu-zisă, tot mai "artistică".
Dan Perjovschi scrie (pardon, desenează) un capitol decisiv despre funcția desenului.
Pentru că alături și în combinație cu dispozitivul optico-etic despre care vorbeam, și tocmai pentru ca acesta să poată să funcționeze, Dan Perjovschi dezvoltă, înțelept și viclean, aproape zen, o adevărată strategie a reluării atacului, a luptei invizibile cu "sistemul" invizibilizant.
Mult le-ar mai fi plăcut lui Deleuze și Guattari arta "minoră", de linii și cuvinte, a lui Dan Perjovschi, cu inevitabila (dar încă neobservata) ei insistență.
Atîta doar că Dan Perjovschi - ha ha ha, rîsul artistului - le reia și le reciclează, năravurile unei epoci nu trec așa ușor și nu sînt niciodată uni-locale, ca să mă exprim astfel, nu se lasă vindecate, Dan Perjovschi a învățat de la istoria artei și mai cu seamă a avangardelor că arta trebuie permanent să revină, să își reia atacul (doar așa se apără democrația: prin luptă continuă): relele unei epoci transpiră prin ziduri cînd și unde nu te aștepți. Periodic acoperite, ele sînt ritualic des-coperite de către Dan Perjovschi, care, în toate deplasările sale, de fapt nu le desenează, nu le aplică (uneori din nou, adaptat) pe zidurile lumii, ci le re-arată, le dezgroapă de sub straturile de aparent alb, de aparentă virginitate și nevinovăție care nu încetează să le acopere. Dan Perjovschi nu desenează, ci el, abia, șterge: acoperirea, mușamalizarea cu alb.
Curajul de a părea minor, deci. Pentru a rămîne viu, în mișcare, reluînd permanent de la capăt, sisific, dez-acoperirea de sub falsul alb a ceea ce am numit dispozitivul optic corectiv care sînt desenele sale. Dispozitiv optico-etic.
A avea curajul de fi (considerat) minor și, sub acest acoperămînt, a rămîne ne-captiv și ne-captivat de propriile forme-monument-funerar - cum sîntem, mai mult sau mai puțin, cu toții. Formele trebuie să fie ușoare și eficiente, portabile.
Plasîndu-se și menținîndu-se (aparent) în afară, Dan Perjovschi o face tocmai pentru a putea să rămînă critic, pentru a putea să reia la nesfîrșit același gest critic neîncetat acoperit, mai ales la nivel instituțional și de cutume (moravuri), față de "lumea" artei și de lumea propriu-zisă, tot mai "artistică".
Dan Perjovschi scrie (pardon, desenează) un capitol decisiv despre funcția desenului.
Pentru că alături și în combinație cu dispozitivul optico-etic despre care vorbeam, și tocmai pentru ca acesta să poată să funcționeze, Dan Perjovschi dezvoltă, înțelept și viclean, aproape zen, o adevărată strategie a reluării atacului, a luptei invizibile cu "sistemul" invizibilizant.
Mult le-ar mai fi plăcut lui Deleuze și Guattari arta "minoră", de linii și cuvinte, a lui Dan Perjovschi, cu inevitabila (dar încă neobservata) ei insistență.