Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"
Planurile Catiei
Viorel Prodan
Viorel Prodan
Catia a intrat în salon ca o adiere nervoasă, urmată de un alai mut. Nu silueta ei zveltă i-a surprins pe locatarii amorțiți, ci gesturile - tăioase, ferme - care spintecau aerul stătut al după-amiezii.
Cei care o urmau păstrau o distanță calculată, cu tăcerea sobră a unor martori care notează detalii invizibile. Niciunul nu părea doar un însoțitor.
Într-o clipă, Catia a inventariat totul: pereții cu căptușeala scorojită, cupola brăzdată de crăpături, firele atârnând, ferestrele înalte, cu ochiuri sparte, podeaua ternă. Băncile ruginite risipite printre mesele acoperite cu mușama.
Vocea ei limpede, cu inflexiuni de cristal, a spart tăcerea grea a încăperii.
- Dragilor... aici e nevoie de o intervenție. Una decisivă. O schimbare totală. Pacientul va renaște sau va muri cu desăvârșire.
S-a oprit în fața Antreprenorului - deținătorul lanțului internațional de cafenele. El își rotea compulsiv un nasture, ca pe o piuliță defectă. Evita privirea luminoasă a Catiei, studiind cu seriozitate o pată de pe podea.
- Dar dacă voi fi ascultată, va renaște. Aceasta este umila mea misiune.
Catia a înaintat prin aerul umed, până în dreptul unui perete atât de înalt, încât părea și mai gol. Și-a ridicat palmele la ochi, de parcă ar fi vrut să-l fotografieze.
- Aici aș instala o bibliotecă. Stil minimalist reinterpretat. Compile - designeri italieni, tineri, dar cu o viziune aproape matematică.
S-a întors spre grupul din spate. Cele patru figuri grave, care o urmăreau ca într-un studiu atent, s-au oprit în același timp. Catia s-a adresat celui mai apropiat - un bărbat cu o mapă burdușită de hârtii.
- Nu notăm, dragule?
Bărbatul a rămas nemișcat. Deși el condusese grupul în salon, acum părea redus la tăcere - ca un elev prins fără temă.
Catia i-a luat stiloul din buzunarul de la piept, cu un gest larg, teatral. I l-a așezat în palmă, apoi i-a strâns degetele în jurul lui. Gestul - sau poate moliciunea mâinii ei - părea să-l fi electrizat.
- Haide. Ideile sunt ușoare, ca fumul. Se risipesc într-o clipă.
Bărbatul a strâns stiloul, fără să-și dezlipească privirea de Catia. Ochii ei - limpezi, adânci, veseli - îl fixau fără ezitare. A repetat, ca și cum n-ar fi înțeles ce are de făcut:
- Compile?...
- Sigur, dragule. Curat, modular, cu o tensiune vizuală subtilă - aproape japoneză. Îi vom dedica întregul spațiu.
A pășit mai departe, îmbrăcată în alb, ușoară. Dușumeaua suspina sub pașii ei. Între peretele lăsat în urmă și următorul, se înălța o fereastră cu arcadă - un ochi mare de sticlă, ca o privire de vită mirată. Catia și-a strâns buzele într-o grimasă de nemulțumire.
- Ma dai... che diavolo![1]
În încăpere abia se mai respira. Doar Contesa din Canossa s-a apropiat, studiind-o cu o curiozitate reținută - ca și cum ar fi întâlnit-o pentru prima dată. Catia i-a aruncat o privire scurtă, din profil.
- Dragă Contesă... La Villa del Balbianella, am fragmentat acest ochi inexpresiv -care pretinde că-mi relevă lumea - în ochiuri mici, despărțite prin baghete subțiri, în nuanța draperiilor. Un artificiu mic, dar eficient. Îl obligă pe privitor să recompună întregul.
În jurul ei, audiența a tresărit, un freamăt domol de încântare.
- Iar draperiile - firește, Rubelli, casa venețiană care știe să îmbrace lumina - se vor revărsa până pe podele, într-o mare de olive[2].
Catia a privit-o pe Contesă cu capul ușor lăsat pe spate, de parcă ar fi vrut să-i pătrundă adâncul minții.
- Ce zici, scumpa mea? Ducem ochiul ăsta tâmp în à la grille française[3]?
Contesa a râs, fremătând batista cu monogramă. A roșit, apoi s-a fâstâcit până s-a topit de tot.
- Ești o scumpă... Știam că preferi lumina compusă.
Catia s-a îndreptat, în foșnet de pânză albă, spre zona de socializare. A pășit hotărâtă printre mese și bănci, urmată de întreg alaiul. A izbucnit imediat:
- Che potenziale sprecato! Avrebbe potuto essere tutto...[4]
Cei câțiva oaspeți tolăniți pe băncile de fier au reacționat diferit. Generalul - care nu pierduse nicio bătălie - s-a ridicat grav, a pocnit călcâiele cu scrâșnet solemn și și-a dus palma la sprâncenele stufoase, aranjate cu grijă, ca un camuflaj.
- La comandă!
Campionul - care nu fusese lăsat să participe la nicio competiție sportivă - s-a rezemat de spătarul băncii, umflând pieptul și privind-o pe Catia ca pe o flacără olimpică. Doar omul - care refuzase orice nume - s-a strecurat printre mese, a ieșit pe terasa ce dădea spre grădina interioară și a încălecat parapetul, dispărând printre copaci ca într-o rutină personală.
Catia mai fusese aici. Și totuși, fiecare reîntoarcere le părea o premieră. O priveau fără să înțeleagă, dar cu acea atenție rezervată lucrurilor care pot dispărea oricând.
Impasibilă, contempla ceea ce părea un dezastru arhitectural.
- Probabil credeți că aici nu se mai poate face nimic. Dar tocmai de asta sunt aici, scumpilor: să aduc morții la viață.
S-a întors spre bărbatul cu stiloul, care șușotea celorlalți trei, cu mâna pavăză la gură.
- Desigur, vom ține cont de nevoia de comuniune. De vechile șezători... dar nu în jurul acestor hidoșenii. Aici...
A făcut o pauză. Poate ca să atragă toată atenția. Sau doar ca să-și pregătească ideea.
-...vom aduce ceva senzual, profund. O invitație la conversație. Canapele ample, olive, moi - aș spune... Camaleonda. De la Bellini. Evident.
Zumzetul admirativ al publicului o încânta. A făcut doi pași înapoi și și-a strâns buzele, gânditoare.
- Hmm... iar măsuțele de cafea, ceva fin. Sticlă suflată manual. Bijuterii funcționale.
S-a aplecat ușor înspre bărbatul care răsfoia prin mapă, ca și cum urma să-i facă o confesiune.
- Notează, scumpul meu: să fie un accent, nu un punct. Un susur, nu o bătaie.
I-a zâmbit, ca unei umbre apropiate.
- Și, dragule... să nu uităm să lăsăm loc, da? Pentru ideile celorlalți. Uităm de fiecare dată.
A chicotit satisfăcută. A făcut o piruetă, iar cămașa largă s-a învârtit în jurul ei ca o pânză. Apoi s-a întors către toți:
- Dragilor, o încăpere nu e întreagă până nu-i dai umbre. De aceea, lumina trebuie pusă în mâini moi - lămpile Atollo. Lunare. Perfecte. Și apoi... fotografiile...
A căutat cu privirea în jur. A zărit-o. S-a îndreptat spre tânăra fotografă, i-a prins mâinile și a privit-o în ochii aproape adolescentini.
-...fotografiile sunt ca șoaptele. Întregesc fără să se audă. Vom aduce aici celebrele tale fotografii.
Tânăra, emoționată, ar fi vrut să-i amintească faptul că pozele ei, deși faimoase, n-au fost arătate niciodată. Dar s-a abținut. Și-a ros și mai puternic unghia.
Catia a eliberat-o. În pași de balerină, s-a oprit în dreptul terasei. Soarele încălzea prin ușile larg deschise. A trecut pragul, lăsând lumina să-i atingă chipul palid. Părul cânepiu, mătăsos, îi cădea pe umeri. Nemișcată, cu ochii închiși părea desprinsă din vitraliile bisericilor - un înger prins în sticlă colorată.
Din toate ungherele salonului, privirile se lipeau de ea - absente și tulburi, ca ale unei turme care nu știe dacă să se sperie sau să pască mai departe.
Bărbatul care trebuia să noteze s-a apropiat. O privea cu acea îndoială resemnată care îl cuprindea de fiecare dată când ea ieșea din muțenia ei lunară.
Ea a tresărit când i-a vorbit, dar nu și-a deschis ochii.
- Oare, draga noastră Catia, nu ar trebui să refacem și tencuiala scorojită? Dușumelele astea, ajunse așchii?
Ea a zâmbit soarelui - sau sieși - și a inspirat adânc. Apoi s-a întors spre el și l-a privit ca pe un copil care vrea să impresioneze. I-a mângâiat lung obrazul proaspăt ras. A făcut un pas mai aproape - suficient cât să o simtă.
- Dragule, faci o treabă minunată conducând și având grijă de locul ăsta. De fapt... de noi toți. Dar te rog - lasă-mi mie aceste detalii. Pentru asta sunt aici.
A aruncat o privire peste umărul lui, spre golul dintre oameni.
- Nu, nu trebuie să refacem aceste zbârcituri. Sunt dovada că timpul trece și pe aici. Că locul ăsta trăiește. Gândește-te... cum ar arăta un adult cu chip de copil? Imaginează-ți dezastrul.
Bărbatul a încuviințat din cap. Stiloul și mapa i-au alunecat pe lângă corp. Stătea în pragul ușii, între Catia scăldată în soare și audiența din salon.
Catia i-a făcut un semn spre mapă.
- Dă-mi-o, te rog. Să văd.
El a ezitat o clipă. A privit-o în ochi, ca și cum o ruga să nu se uite. Ea și-a întins mâna. El i-a înmânat mapa cu un oftat tăcut. Foile - goale, albe.
Catia a rămas câteva clipe cu privirea pierdută în paginile nescrise. În trupul ei s-a lăsat, deodată, o oboseală vizibilă. Ca o lumină care se stinge. A clipit lent. Și-a trecut mâna peste frunte, de parcă uitase de ce o ridicase.
- Ești un elev atent. Sârguincios. Ai notat tot. Să mi le aduci după cină, da? Acum... aș vrea să mă odihnesc puțin.
Bărbatul s-a dat la o parte, dar nu destul. Când ea a trecut pe lângă el, i-a simțit trecerea - aproape ireală. A urmărit-o din priviri cum se strecura printre ceilalți, pierzându-se printre coloane. Un îngrijitor a urmat-o ca o umbră.
Doctorul - bărbatul în halatul alb - a rămas câteva clipe privind locul în care ea dispăruse printre stâlpii de beton. Apoi s-a uitat în jur. Agitația se stingea încet. Salonul își recăpăta echilibrul. Oamenii șușoteau, unii priveau în podele. Alții tăceau. Dar aerul... nu mai era la fel.
Și-a scuturat acel fior. S-a întors spre însoțitorii săi, toți în halate albe, cu chipuri preocupate.
- Vă invit în biroul meu. Să încheiem cu câteva concluzii.
Adunați în jurul mesei lungi, într-o sală tăcută cu pereți cenușii, au dezbătut, au notat, au interpretat concluziile după-amiezii. Fenomenul care li se perindase prin față - ca o furtună de vară - părea greu de prins în cuvinte. Sau în diagnostice.
Când i-a condus pe treptele sanatoriului, luna cucerise deja cerul. I-a urmărit cu privirea până când mașina s-a pierdut pe drumul șerpuit dincolo de poartă. Fusese o zi lungă.
A pornit pe holurile tăcute, pentru o ultimă inspecție înainte de finalul zilei.
Lumina din camera Catiei străbătea geamul ușii, aruncând umbre lungi pe podeaua întunecată. S-a oprit.
Cu lumina venind din spate, cu trupul drept, rigid - ca al unui idol din piatră - Catia stătea pe marginea patului. Privea undeva în ea însăși.
Pe noptieră: cu pastile. Paharul cu apă. Un fir subțire de salivă i se prelingea la colțul buzelor. Instinctiv, doctorul și-a căutat batista în buzunar. Dar a rămas acolo, privind-o nemișcat.
- Noi te-am adus aici, Catia? Sau... tu pe noi?
Întrebarea a rămas suspendată, fără timp să-și caute răspunsul. Un vânt subțire, un fior rece ca o șoaptă, l-a învăluit dinspre salon.
Doctorul s-a gândit că poate îngrijitorii au uitat vreo fereastră deschisă. A pășit încet pe pardoseala de piatră.
S-a oprit în prag. Ușile terasei erau larg deschise. Dar nu s-a grăbit să le închidă. Sau doar... nu putea.
O clipă a crezut că mintea îi joacă feste. Ori că era doar un truc al oboselii.
Dar erau acolo - Compile, Camaleonda, Atollo. Revărsările olive. A închis ochii o secundă. Când i-a redeschis, totul era încă acolo.
Luna cădea oblic prin ochiurile à la grille française. Fără fire atârnând. Fără bănci ruginite. Doar șoaptele din fotografii.
Nu era prima zi în care Catia îi schimbase - apoi tăcuse. Dar era prima dată când totul părea întreg. Terminat. Fără fisuri. Fără iluzii.
A vrut să râdă. A vrut să fugă. A vrut să o strige.
Dar a rămas acolo, clipind în lumina unor lămpi - lunare. Perfecte. Care n-ar fi trebuit să existe.