Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"
Poate mâine
Dragoș Marcean
Dragoș Marcean
Stau în fața ușii închise de la dormitor și îmi înăbuș plânsetul. Blestem ziua în care Robert a rezolvat roata mașinii. Din punct de vedere mecanic, Dumnezeu îi dăduse soțului meu două mâini stângi și rupte. Iar Dracul i-a oferit acel video al unui indian bășit despre cum să schimbe o roată. Două ore a stat la un tutorial de 15 minute. Eram la fel de inaptă ca el și tot ce puteam să fac era să-i fiu trepied. Mai bine izbeam fututul ăla de telefon de zidul casei și mergeam înapoi la căldurică, la un serial, un vinuleț și niște sex pe covorul pufos din sufragerie, că cine naiba mai ajungea până-n dormitor. Dar toate sunt doar un vis al unor vremuri demult apuse.
A trecut jumătate de deceniu. Ne întorseserăm de patru zile dintr-o vacanță extraordinar de frumoasă și obositoare. Cu cortul în spinare, bicicletele sub fund și bucuria-n suflet, ne-am plimbat cu muntele lângă noi, pe cărări acoperite de covorul de frunze al începutului de decembrie. Doar noi doi existam în lumea noastră. Doi proaspăt însurăței de treizeci de ani, care se credeau nemuritori.
Ha! Nemuritori! Ce dobitoci!
Era prima sâmbătă, după ce păruse a fi o eternitate, când mă trezeam în patul meu moale și comod, lângă soțul meu care nu era îmbrăcat cu trei straturi de haine și nu mirosea a cincizeci de kilometri de bicicletă. L-am îmbrățișat și l-am sărutat pe ceafă. Sânii mei îi împingeau spatele, iar picioarele mi le-am încolăcit în jurul abdomenului său.
"Ce faci?", l-am întrebat.
"Fii atentă!", mi-a răspuns el din cale-afară de entuziasmat, privind ecranul telefonului. "În sfârșit a început sezonul de schi. Azi s-a deschis pârtia. Trebuie să mergem".
Mușchii coapselor începuseră să protesteze vehement. Și eu adoram să schiez, dar zăpada n-avea să plece nicăieri dacă ne odihneam câteva zile, nu-i așa?
"Nu mai bine stăm acasă astăzi?" m-am pisicit eu pe lângă el. "Comandăm o pizza, ne jucăm ceva pe Playstation..."
"Haideee! Așteptăm de anu' trecut să mergem pe pârtie. Mă ia un FOMO masiv dacă stau acasă chiar în prima zi. Te rooooog!" s-a milogit el precum un copil. Mă enerva când făcea asta pentru că știa că nu mă puteam opune.
M-am învoit în cele din urmă. Să fiu sinceră, și eu de abia așteptam să înceapă sezonul. Oboseala trece, dar o zi bună la pârtie rămâne cu tine. Și până la urmă eram tineri și aveam tot timpul din lume. Cel puțin momentan. Plănuiam să "ne începem viața de adult", cum zicea maică-mea, anul următor. Voiam să facem vreo doi-trei copii pe care să-i îndoctrinăm de mici în lumea pasionaților de drumeții, de ciclism, de camping. De natură și sport, pe scurt.
Totul pare dintr-un alt univers sau dintr-o altă viață în care Robert n-a fixat roata. Strâng marginile tăviței pe care sunt supa și păhărelul de medicamente. Îmi vine s-o izbesc de pereți și să urlu. Să strig până ce Dumnezeu mă aude de pe norișorul lui și să-l bag în pizda mă-sii.
Ne-am băut cafeaua, ne-am echipat de schi și am ieșit la mașină. Era ora 11. Deja am fi trebuit să fim pe pârtie. Pierdeam timp prețios. Nu voiam să mergem doar pentru trei coborâri și gata. Dar când am intrat în garaj, am văzut că roata spate dreapta se scofâlcise.
"Băga-mi-aș picioarele!", spuse el agitat. "N-am schimbat niciodată o roată. Tu?".
"Nici eu", i-am răspuns. "Mai bine o ducem luni la un service auto".
"Da' de unde. Avem roata de rezervă. O rezolvăm. Tu caută un tutorial pe YouTube și eu o scot".
Cheful meu cam pierise, dar al lui Robert era contagios. Îmi spuneam că va fi distractiv și că mă voi odihni luni la serviciu.
După ce-am terminat de pus roata de rezervă, ceasul arăta ora unu.
"Ești sigur că vrei să mergem?", l-am întrebat eu. "Nu știu dacă o să apucăm să ne dăm cine știe ce".
"Mergem, mergem", a spus el. "Va fi OK. Am văzut că și Gina, Dănuț și Rareș sunt acolo. Vom face gașcă faină. Ne grăbim puțin și va fi bine."
Va fi bine. Morții mă-tii, Robert. De ce m-ai mințit?
De ce nu m-ai ascultat când am urlat la tine să încetinești pentru că era plină pârtia de toți handicapații care nu știau ce fac? De ce l-ai ferit pe plodul ăla și ai intrat în pădure? De ce n-am stat acasă? De ce m-ai părăsit, Robert?
Cum să mai mergem la schi? Cum să ne construim familia? Cum să mai facem drumeții la munte când tu nici nu-ți poți mișca ochii?
Deschid ușa dormitorului și-l văd pe Robert, ca de obicei, în scaunul cu rotile. Privește pe geam către piscurile munților din depărtare, cu capul ușor înclinat spre dreapta și mâinile împreunate în poală. Soarele îi mângâie chipul fantomatic, supt și scheletic. A plecat cu cinci ani în urmă să exploreze lumi nebănuite și inaccesibile mie și nu mi se va mai întoarce niciodată.
- Scumpule, ți-am adus medicamentele și niște supă. E din-aia cu tăiței și pui, cum îți plăcea... place ție. Și fii fără grijă că-s tăiței japonezi din-ăia buni, nu porcării.
Liniște.
Cu doi ani în urmă a fost ultima dată când mi-a răspuns. A fost o mișcare timidă a pupilelor, după care lumina s-a stins definitiv.
Îl hrănesc, îl spăl, îl sărut pe creștet și ies din dormitor.
- Mă întorc peste câteva ore să-ți citesc ceva, bine?, îi spun eu din ușă fără să mă întorc la el.
Nu știu la ce m-am așteptat. Un răspuns miraculos?
Îmi târăsc picioarele prin holul întunecat, iar la capătul lui mă lipesc cu spatele de perete și plâng. Nici după atâta timp n-a devenit mai ușor. Și nu cred că va deveni vreodată. De ani de zile prietenii-mi spun că ar trebui să mă gândesc și la mine. Că sunt tânără și am toată viața în față. Dar cum aș putea să-l las pe Robert? E dragostea vieții mele. E prietenul meu cel mai bun. Cum aș putea să mă culc cu un alt bărbat și să nu-l văd pe soțul meu în el. Soțul meu care nu e mort.
NU E MORT!
Îmi șterg lacrimile și-mi scot telefonul din buzunar. Patru notificări noi.
"Tinder. Bogdan ți-a trimis un mesaj nou".
Oftez și închid ecranul. Încă nu. Poate mâine.