Prințesele anotimpului

Înainte să înceapă basmul.
Plantele pot să se desprindă din pământ dacă doresc, au brațe și picioare lungi, transparente, pe care nu le vede nimeni, ochi și guri de asemenea invizibile, țesute undeva în frunze sau în petale, astfel ele pot să se comporte ca oamenii. Odată tăiate de pe tulpini, ele își pierd aceste însușiri, rămân doar plante.

A fost odată ca niciodată o floare de gura-leului, care se numea Cătălina, și trăia într-un vas larg cu pământ pe balconul prințesei Melisa, între pomișori și plante cățărătoare. Melisa și floarea ei erau de aceeași vârstă, adică foarte tinere, și se înțelegeau foarte bine.

Cătălina ieșea din vas de câte ori o chema stăpâna ei și devenind aproape la fel de înaltă ca Melisa, își punea o rochie și o însoțea pe aceasta peste tot pe unde mergea. Melisa îi pusese în dulap, alături de veșmintele ei, mai multe rochii în nuanțe dulci, potrivite cu culoarea de vișine prea coapte a petalelor, mătăsuri în care Cătălina plutea ca într-un vis pe apele limpezi și tremurătoare ale oglinzilor.

Doamnele de rang umblau adesea însoțite de flori pe care le îmbrăcau în veșminte de aceleași culori și croieli cu ale lor; unele doamne se bucurau într-adevăr de prezența florilor, cu care deveneau prietene, alte doamne credeau că astfel își scot în evidență grația, sensibilitatea sau candoarea care, de multe ori, le lipsea.

Melisa le spunea părinților că dacă ar fi fost o floare, ar fi fost o gura-leului roșie, i se părea că floarea avea ceva rebel în formele ei de guri cu buzele pline și în culoarea ei.

Prințesa îi destăinuia florii secrete pe care aceasta le asculta mișcându-și ușor petalele iar cuvintele fetei sunau în gurile ei de leu înrourate. Floarea gândea mai mult în imagini, astfel că acolo, în tunelurile fragede cu pete aurii rotunde ca petele de pe botul leului, Melisa se întâlnea cu cel mai îndrăgit prinț din Regatul Antiriei, prințul Bogdan.

Dar la el visau toate fetele din regat care încă nu-și găsiseră soț.

Prințul Bogdan avea un aer visător, pe fața lui se vedeau mereu un zâmbet reținut și amabilitate. El umbla prin mulțime fără nicio armă, sau mai bine zis, în loc de armă avea o floare de mușcată, care se numea Indrușaim. Nu găsise o față mai blândă și mai candidă, mai plină de bunătate, acoperită de un văl roz ca o bucurie ușoară. Lucrul acesta era privit cu simpatie de femei, mai ales de cele mai în vârstă, și cu dispreț de bărbați, de orice fel și de orice vârstă, care îl considerau un semn de slăbiciune.

Doamnele își alegeau de obicei flori celebre, trandafiri, tuberoze, sau crini; deși încă o copilă, Melisa prevăzuse că alegând o gura-leului, care era o floare obișnuită, va intra în gura doamnelor, și într-adevăr, doamnele nu mai aveau timp să discute despre altceva.

Ele veneau în vizită la părinții prințesei, însoțite de florile lor, gătite cu rochii, și atunci Cătălina stătea pe canapea între musafire având în față farfurii cu mormane de prăjituri și biscuiți, de care florile nu se atingeau, pentru ele erau doar pahare cu apă; vorbeau despre anotimpuri, despre păsări sau fluturi la nesfârșit, îmbălsămând aerul cu parfumurile lor mai tari sau mai stinse.

- Cum de nu ți-ai ales un trandafir nobil? se mira o doamnă care venise cu Suav, un trandafir alb, învăluit într-o pelerină din mătase albă, având nu mai puțin de șaizeci de petale, și niciun pic de înfumurare pentru asta.

Cele mai curioase doamne se apropiau de Cătălina, o priveau prin lornion și îi atingeau petalele:
- Câte guri de leu la un loc! Nu mușcă?

La această întrebare primi răspuns o doamnă care încercă să desfacă o gură catifelată. Cătălina scoase un strigăt de durere, dar melodios, pentru că florile nu pot striga altfel, iar doamna strigă și ea, în felul ei, trăgându-și mâna pătată de sânge.
- Floarea aceasta e periculoasă, nu degeaba are numele unui animal de pradă!

Și toată lumea râdea iar prințul care se afla și el uneori, în vizită, printre acele doamne, nu zicea nimic, zâmbea puțin mai mult, dar privirile lui stăteau agățate ca niște fluturi negri cu cercuri de aur pe marginile gurilor de leu, roșii.

O pendulă lucind ca o castană uriașă bătea din oră în oră și atunci o pasăre micuță ieșea sau intra într-un cuib pe care îl avea acolo, luminând câteva clipe cu coada ca un evantai portocaliu. Cătălina se bucura de câte ori vedea pasărea fluturându-și lumina dar bătăile pendulei sunau în adâncul ei ca o îngrijorare. În țesătura ei delicată se împleteau firul timpului, firul morții, firul iubirii.

Pasărea cu coadă portocalie le aduse în cioc o scrisoare atât de împăturită încât era cât o frunză, în care se anunța Balul Verii, la care putea să participe oricine dacă era îmbrăcat de sărbătoare și se comporta civilizat. Nu era un bal ca alte baluri, se spunea că la această serbare, regele cel bătrân al Regatului Antiriei dorea ca fiul său, prințul Bogdan, să-și găsească o soție, deoarece voia să-l lase în locul său, pe tron.

Melisa citi scrisoarea și Cătălinei și cu sufletul îndurerat se privi în oglindă; ea trebuia să plece în curând într-o țară îndepărtată, ca mireasă a regelui Omag. Cătălina o îmbrățișă cu mâinile ei care se simțeau ca niște unde de aer; în lumea aceea de cristal, cele două ființe păreau una singură.

*
Orașul era plin de forfotă, lămpi și umbre.

Balul se ținea într-o sală sub cerul liber, luminată, la dorința prințului Bogdan, cu lămpi din pepeni scobiți, cu figuri tăiate. Sandvișuri și prăjituri erau așezate pe mese lungi, alături de sorbeturi și urcioare cu apă pentru florile care dansau.

Oameni de toate soiurile, flori ale anotimpului și alte plante se strânseseră sub un coviltir imens, alb. Și vedeai câte un țăran mai bătrân, venit cu nevasta, gătiți cu hainele lor de sărbătoare dansând cu câte un pepene cu față veselă și luminoasă al cărui vrej înalt era înfășurat în câte o pelerină până în pământ, cu dungi argintii sau verzi ca smaraldul, iar fața țăranului sau a femeii lua ceva din figura cu gura până la urechi a perechii sale.

În iureșul balului, Cătălina și prietena ei Melisa luceau în rochiile lor galbene tot mai departe una de alta. Melisa, încercând să uite de regele Omag, se învârtea cu un dovleac roșcat, cu capul foarte lung și îndoit într-o parte, iar Cătălina cu o dalie în minunate nuanțe de portocaliu, cu petalele din centru de un portocaliu mai întunecat, într-o rochie de aceeași culoare.

Când se întâlneau, florile nu ezitau să-și aducă laude una alteia, dacă simțeau astfel; spre deosebire de oameni, ele se lăudau cu sinceritate, și asta deoarece scurtele lor vieți erau trăite mult mai intens și cu mai multă bucurie.

Cătălina îi spuse daliei cu o voce ușor înăbușită de emoție:
- Oh, ce culoare dulce!

Iar dalia portocalie îi răspunse:
- Cine aude de gura-leului, poate să aibă un sentiment de spaimă până să-ți cunoască frumusețea.

Gura-leului își deschise puțin gura, înghițind o picătură de rouă, deoarece vorbele daliei îi făceau mare plăcere, vru să adauge ceva, dar dalia trecu la un alt dansator și ea se trezi față în față cu un craniu cu ochi goi și nas lung, ascuțit, căzut peste gura goală și neagră, pe un trup învelit într-o hlamidă din mătase foșnitoare, vânătă.
- Omagiile mele, gura-leului!

Cătălina îl privi uluită, iar un craniu chicoti apropiindu-și de ea găvanele goale:
- Așa vei fi și tu la sfârșitul vieții, adică al verii!
-Eu? Niciodată!

Cătălina fugi lovindu-se de dansatori, care aproape că nu o simțeau fiind atât de ușoară și se opri lângă prințul Bogdan, care dansa cu Melisa într-un grup de flori ale soarelui, mai înalte ca ei. Aceștia o luară în mijlocul lor în timp ce craniul se topi undeva în mulțime. Dar veselia lor nu dură prea mult.

Un dansator îmbrăcat în roșu apăru și o smulse pe Melisa din brațele prințului. Regele Omag, aflând unele vești despre vizitele prințului Bogdan în casa Melisei și despre balul la care acesta trebuia să-și aleagă soția, venise acolo incognito.

Prințul Bogdan îi ceru s-o lase în pace pe prințesa Melisa dar regele Omag ridică spada. Cum știa că prințul Bogdan purta în loc de spadă o floare, îi întinse o gladiolă spunându-i:
- Poftim, iată o spadă bună pentru unul ca tine!

Balul se oprise. Spre marea mirare a tuturor, prințul Bogdan luă gladiola și o ridică spre adversar; unii începură să râdă iar alții îl priviră cu îngrijorare sau milă. Dar când Omag îl atacă, gladiola deveni în mâna prințului ca o sabie din oțel.

Prințul Bogdan îl doborî la pământ pe Omag, dar acesta ceru ajutorul unei vrăjitoare și se ridică din nou, fără nicio rană. Gladiola devenise din nou o simplă floare în mâna prințului. El se plecă fulgerător iar spada adversarului șuieră în aer.

Atunci din gurile înflorite ale Cătălinei săriră o mulțime de lei care se repeziră spre regele Omag, îi rupseră hainele și îl mușcară iar acesta trebui să o ia la fugă, deoarece nici spada, nici vrăjile nu-i mai foloseau la nimic. Apoi leii se topiră în aceleași guri catifelate din care se iviseră.

Prințul Bogdan o căută pe Melisa dar aceasta nu mai era. În timpul luptei, prințesa și gura-leului se îmbrățișaseră și deveniseră o singură ființă, o gura-leului mai strălucitoare.

Prințul o luă de mână pe Cătălina și spuse că ea este aleasa lui. Valuri de murmure, strigăte de protest și aplauze aprobative izbucniră deodată.
- Desigur e o glumă, prințe! strigară mai mulți.
- Nu e nicio glumă! spuse el, simplu.

Un țăran strigă că deosebirile dintre oameni și plante sunt neglijabile, ba, mai mult, sunt plante care îi întrec pe oameni în purtări și înțelepciune.

Auzind de alegerea prințului, regele cel bătrân se înnegri de supărare. Și pentru a-l umili pe prinț și a-l face să-și dea seama de greșeală, îi ceru să se căsătorească imediat cu ea.

Era sfârșitul verii. Cătălina se apropie de oglindă și scoase strigătul ei melodios. Ea văzu între petalele ei roșii craniul pe care îl întâlnise la bal; era mic, afundat în undele lucii, crescând spre ea cu găurile lui goale.

Indrușaim încerca zadarnic să o împace.

Prințul însă se așteptase la o astfel de transformare, pentru că era doar o gura-leului. Vestea că mireasa prințului era o arătare a morții se răspândise ca fulgerul și toți ardeau de nerăbdare să vadă dacă este adevărat.

Regele fusese primul care auzise asta, și îi ceru să vină cu mireasa să-i dea binecuvântarea în fața întregii curți.

O mulțime mare se strânsese acolo.

Prințul însă o îmbrăcă pe Cătălina într-o rochie albă și largă, iar pe cap îi puse un voal din dantele scumpe și dese, și urcându-se într-o trăsură cu un pepene licăritor drept vizitiu, și cu Indrușaim alături, porni către casa regelui.

Cătălina era îngrozită de propriul chip și de întâlnirea cu regele.

Dar pe drum prințul o invocă pe Zâna Verii. Aceasta veni, era înaltă și se plecă peste cei trei; pletele aurii cădeau ca două perdele de o parte și de alta a lor, și ei nu mai vedeau decât fața ei blândă și ochii ei frumos desenați, de culoarea cerului albastru.

Zâna Verii o transformă pe Cătălina într-o fată care semăna cu Melisa, cu plete de culoarea vișinelor prea coapte, care cădeau în bucle, cu buze pline, roșii, cu ochi mari și negri.

Și tot atunci, Indrușaim se prefăcu într-o fată cu plete castanii, cu chip roz, frumoasă și bună, care rămase pentru totdeauna cu ei, ca o soră a lor.

Când ajunseră în fața regelui, Cătălina trebui să-și ridice vălul, și toți văzură cu uimire că era o copilă minunat de frumoasă, iar regele le dădu binecuvântarea lui, împăcat.

Și au trăit fericiți. Dar fiind foarte fericiți și prinși mereu cu tot felul de planuri și de schimbări, timpul trecu pentru ei mult mai repede decât trecea pentru oameni, și în loc să trăiască o viață, lor li s-a părut că au trăit un anotimp.