Don Quijote de la Mancha și infuzia de mușețel în amestec cu tărâțe

Aștept să se răcorească infuzia de mușețel în amestec cu tărâțe. Excelentă pentru obligarea inspirației să revină, citesc într-o revistă. Apune soarele în geam, mă ghemuiesc în colțul canapelei și-aud valuri spărgându-mi-se la picioare. Să scriu povestea scoicilor care-mi zgârie talpa înfiorată de apa dantelată? Compunere de clasa a doua primară. Atunci?

Neuronii dănțuiesc în neștire, când, din raftul al treilea al bibliotecii coboară, în hârșâit de seculare fiare, cine credeți?, însuși prea bunul meu amic Don Quijote de la Mancha. Erou al unor neînchipuite și înfricoșătoare aventuri, rătăcitor cavaler prin lume, timp, cărți, muzică sau balet pe scenă de operă națională, îngăduie unor timizi ca mine să-l adore, să-l preamărească. Să învețe curajul necesar scoaterii capului din țărâna neputinței de a striga că au și ei adevărul, realitatea lor.

Sancho Panza, Dulcineea cea vestită ar trebui să-l însoțească. Nu-i zăresc, doar strașnicul bidiviu Rocinante îl urmează clătinându-se vlăguit cum este de o foame de nici un pai astâmpărată. Nobilul cavaler mi se înfățișează într-o atât de măreață splendoare, încât nu-mi pot stăpâni jocul mărunt al genelor. Nehotărâtă, nu știu cu ce să-mi încep îndatoririle de gazdă. Să-l invit pe neobișnuitul oaspete, de-o viață așteptat, să-și scoată calul pe palier? Sau să-i ofer viteazului între viteji un loc potrivit cu veșmintele recuperate din podul strămoșesc? Ceață deasă îmi învăluie stropul de gândire mușețel plus tărâțe sorbit cu aprigă speranță.

Așteptând, bănuiesc, să mă dezmeticesc, Don Quijote încremenește în mijlocul odăii, lacom sorbind din priviri peretele cărților.
- Cavalerești? mă ispiti cu glasul lui Peter O'Toole.
- Numai cea despre domnia ta, neîntrecut povestită de Miguel de Cervantes Saavedra, și memorată, fiindu-mi iertată nesăbuita îndrăzneală, de un nimeni ca mine. Și uite, nobile hidalgo, cum se răzbună lectura repetată a unei cărți. Ți se înfige în creier, de-ți pare de tine născocită. Doar nu vă este străină miraculoasa trăire... Nu vă e cald? Oboseala nu vă dă târcoale? Dacă nu vă așezați, dați jos cel puțin viziera. Ceva asemănător nu am văzut!
- Mă-ndepărtezi de sfintele cărți. Păstrate doar de câțiva ca domnia ta, cititor încă nelecuit. Curios să-mi afle viziera și nu binele făptuit în aprige încleștări cu nemernici dușmani. Dacă așa ți-e voia... Zile-n șir am trudit la ea. Dintr-un simplu coif cu margini ridicate am tocmit-o. Cu răbdare și carton mai întâi. Dar iute și-a dat suflarea. Zăbava de-o săptămână o nimicii cât ai clipi. Apărătoarele, de mine închipuite, au căzut secerate la cea dintâi lovitură de spadă asupra lor abătută. Nevolnice! Le-am sprijinit atunci înăuntru. Cu vergele de fier. Și iată, din mâna-mi se tocmi o vizieră cum nu-i alta, fără de moarte în lupta dreaptă purtată pentru apărarea celor nevoiași în fapte.
- Ai supus-o încercării de mai multe ori?
- Vreun rost avea cumva? Ori te-ndoiești de priceperea mea? Apără un falnic chip? Lăudatu-i-am trăinicia în cele patru zări? Musai rezistă. La fel și restul armurii. Cum o vezi, a renăscut din mucegai și rugină, strălucitoare și ispititoare ca Venus răsărită din valuri. Îi găsești vreun cusur cumva? Nu te sfii. Așa cum cântărești în laude sau nu cărțile tale, ale altora, spune pe dată de nu-ți e pe plac.
- O, nu, prea nobile cavaler! mă grăbesc să-l liniștesc. În voce-i tremurau mânii greu înfrânate. Dacă... Făcu încă un pas spre mine și fiarele înfiorător scârțâiră. Neunse. Continui: I-ai îmbinat cum nu se poate mai bine părțile părăsite-n colț de veacuri. Te-admir! Apărat de ea, vei izbăvi rele și strâmbătăți nenumărate. Nu te da bătut. Spune-mi, rogu-te, te-ncumeți, fără de scutier și Rocinante ce-ntrece mârțoagele toate, la parter să cobori, de unde atâta vuiet urcă? Să vedem ce se întâmplă...

Pixul deja căuta carnețelul gol ca în ziua cumpărării lui. Poate, poate...
- Parcă-i zvon de veselă încăierare. Bucuros liniște voi face. Să mergem deci.

Pornește falnic, călcând țanțoș cum îl știți. Dar, când să treacă pragul, lancea, deprinsă cu înalte bolți de castele sau de păduri sub cer senin, se frânge! Ferecat în fiare, bravul cavaler nu zăbovește părțile s-adune. Pășește neînfricat drept înainte. Plutește, pasăre în zbor, treaptă după treaptă, nerăbdarea-i nu-i dă pace. Cei ce, după zarvă, sufereau cumplită încercare, aveau nevoie de ajutorul și ocrotirea sa.

Și, ca tot omul ce bine știe că-i a faptelor sale odraslă, nu a vorbelor spulberate-n vânt, intră în librăria "Două cărți", deschisă la parterul blocului. Bântuită în vuiet de strașnică furtună. Se oprește în ușă, mai departe nici nu ar putea ajunge, decât presărându-și drumul cu nevinovate victime, într-atât de mulți erau cititorii vânând cartea dorită. Dispuși organizat în spațiu, privirile le alergau între teancul din fața vânzătoarei blonde ca spicul grâului și restul adunării. Unii strigau, amenințau, plângeau că rămân fără de placheta de poezii sau romanul cărămidă, 800 de pagini, abia aduse. Câțiva tineri se înghesuiau în față, învățați nefiind cu așteptarea. Ci doar cu năvalnica patimă a cititului.
- Ooo, nu-i frumoasa între frumoase și totuși gingașa jupâniță supuse toate inimile în preajma-i aflate! se însenină bunul hidalgo, valuri de clipiri romantice umezindu-i ochii.

Bine zisa nu-și termină, nici eu nu-i lămurii adevărata pricină a discordiei, că un iubitor de poezie fu oprit, retragerea fiindu-i stăvilită cu noian de grele vorbe:
- Rușine. Noi așteptăm de la prânz aici și tu vii, te înfigi în față și iei și trei cărți de poezie! Înapoi! Treci înapoi și așteaptă.

Înălțându-și capul, puțin îmi pasă de voi, auzi, rușine, ce-o mai fi și aia?, tânărul iubitor de versuri pe hârtie tipărite, înfruntă, cu ochi scânteind mânioși adversarii. Deodată se apleacă, trage pistoale din carâmbul cizmelor și, fulgerător... Scuzați-mă, vă rog, acesta-i scenariul westernului, am încurcat fișele. Așadar, tânărul iubitor de versuri își trage pumnul drept din teaca blugilor, că în stângul ține strâns cele trei plachete, și-l repede în obrazul năclăit de proaspătă transpirație al celui mai apropiat agresor verbal. Prompt și acesta, lăudată-i fie îndemânarea, stânga-dreapta, dreapta-stânga, pumnii artezian țâșnesc. Tensiunea decibelică crește, spirala din fața blondei vânzătoare se răzlețește, panica o rupe în tabere adverse:
- Are dreptate! De ce se bagă în față? Să aștepte! Ce, noi nu vrem să citim? El să ia trei și noi nici una?
- Bine, bine, dar unde am ajunge dacă ne-am face singuri dreptate? Suntem în pădure? Nu! Într-un oraș. Cu polițiști, deputați și alți bugetari.
- Ce s-a întâmplat, maică? De la ce s-au luat? Că ațipii aici, în căldură. S-a terminat romanul? Pentru el m-au trimis ai mei. Auzi, să nu vin fără el.
- De ce dă nenea, mamă? Se joacă de-a hoții și vardiștii? Vreau și eu. Și vreau și cartea cu poze din vitrină! O vreau!
- Vai, dragă, tineretul din ziua de azi! N-are rușine, n-are respect...
- Dar unii dintre ei citesc! Cărți de versuri, proză... Bucurați-vă!
- La casa de corecție cu cei fără de rușine!
- Da, ce? Cei bătrâni sunt mai buni? Mereu se așază în față. Adică nu au timp să aștepte, lor li se cuvine...
- Măsoară-ți cuvintele că acum uit de mine!

Uită mulți de ei și beligeranții cresc geometric. Uimirea cavalerului aidoma.
- Stați, vă poruncesc! tună temutul între viteji. Un turnir pe dată zurba o va stinge și jupânița fi-va sorocită celui care învinge. Asta-i cavalereasca rânduială. Ce-i încăierarea asta, bună doar pentru prostime, nu vă fie cu supărare?
Liniștea doar de murmure răzlețe spartă, mult nu dură. Însă vuietul crescendo nu-l clinti pe cavalerul hotărât să-și respecte îndatoririle. Să facă dreptate și lumină. Când clipa de fermecată panică pieri, asistența revenindu-și, îi deslușii viteazului aventurier că pricina zaverei nu-i cucerirea gingașei domnițe cu păr ca spicul grâului. Ci a vicleanului Timp. După care aleargă toți, să-l prindă, să-i stăvilească zănateca rostogolire.
- Și goniți după o așa ușuratecă făptură, sălbatic înghiontindu-vă unul pe altul? se înfurie cel dintâi între visători. Când atât de lesne îl puteți prinde și stăpâni în pagini de cărți? Nevolnice minți! Grabnic vă voi părăsi. Am fost înșelat. În loc să călătoresc în viitor, în căutare de noi și nemaiauzite isprăvi, unde am alunecat? O, crudule vrăjitor Esquife, gluma nu-ți voi ierta!

Stârnindu-și arsenalul văduvit de lance, trăgând de panglicele coifului gata să se rupă, neașteptat gest la o persoană ce bine știm că nu s-a atins de o așa împodobire a capului nici pentru a-și stinge foamea în noaptea investirii sale cavalerești, Don Quijote dispăru în nor de ceață alburie, de flăcări ruginii înconjurat. Recuzită de îndoielnic gust în ansamblul decorului dat, dar de grabnic efect, preacinstita adunare risipindu-se printre blocuri cu harnică grabă. Gingașa domniță rămase doar cu teancul de cărți, versuri și kilometrică proză. Singură. Cu Timpul doar prins în paginile adunate în jur.

Apariția iscusitului hidalgo fu părere? Rod al mușețelului și tămăduitoarei tărățe sau festă a prieteniei mele cu celebrul personaj? Nu! L-am văzut, l-am auzit, gheața lăncii lui mi-a ars mâna. Și totuși a fost sau nu adevărat? Mi-am deschis ochii încet. Scaune răsturnate, reviste, ziare, caiete de-a valma împrăștiate, perdeaua la un colț ronțăită, castronul mușețel plus tărâțe gol, goluț. Rocinante, deci! Și cărțile, unde-mi sunt cărțile? Doar pe un raft, uitat se pare, neasemuitul roman al tristului Cervantes. Urmarea? Noaptea-ntreagă, duminica ce-i urmă, m-am lăsat vrăjită, acesta-i cuvântul nimerit, vă asigur, de măreț năstrușnice fapte ale cavalerului dreptății. Cum stăpânește el Timpul ce-l spulberăm aiurea? Și de ce nu ne apără în nevolnicia faptelor noastre, curajul să ne învețe? Întrebări nu mai pun. Viteazul între viteji mi-a lăsat neatinse pixul și caietul. Iar laptopului nu-i aruncă nici o privire.