d i s s c o n n e c t e d
este titlul proiectului despre cum folosim telefoanele în lumea modernă. acesta este compus din diss, cuvânt care își are originea în cultura hip-hop, respectiv diss track, o piesă realizată cu scopul de a insulta un alt artist. în cazul meu, mesajul pe care am vrut să îl subliniez prin alegerea acestui titlu a fost despre cum ajungem să dăm diss conexiunii ca principal liant. diss pentru că semnificația s-a modificat de la apariția smartphone-ului încoace. conexiunea reprezintă o legătură mentală sau spirituală între doi oameni, mai reprezintă puntea de la ceva către altceva sau altcineva, iar pentru mulți dintre noi reprezintă liniuțele de semnal de pe ecranul telefonului prin care afli dacă ai acces la net în acel moment. oricum ar fi, e unul dintre cele mai folosite cuvinte în zilele noastre, un mod de a îndulci felul în care se trăiește conexiunea în universul capitalist.
în timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de cool este să blame it all on capitalism și că rândurile de mai sus sună ca un fel de placă. sună ca și cum am rezolvat problema, am descoperit infractorul, iar răspunsul este csf, ncsf. ca un cobai într-o roată care se învârte numai cât să ai senzația că se întâmplă ceva. a devenit destul de cool acest discurs anticapitalist care prin simpla lui prezență ne oferă liniște și speranță. ca și cum atât timp cât există voci, bătălia e ca și câștigată. ne-am obișnuit să apreciem discursul în detrimentul acțiunii, ceea ce e eronat și pervers pentru că dacă te apuci să sapi în subiect, descoperi că și acest mecanism este unul care servește tot capitalismului, pentru că discursurile nu mai sunt o amenințare atâta vreme cât creează views, likes, profit.
sunt conștientă că sar de la o idee la altă încă de mai devreme, dar am lăsat fenomenul necontrolat ca o demonstrație a efectelor folosirii excesive a telefonului din ultima vreme: o modificare a abilității de a mă concentra suficient de mult pentru a duce o idee până la capăt. devine un efort a rămâne pe aceeași idee atunci când tot ceea ce privești și modul în care e construită lumea online se desfășoară la o viteză complet nenaturală. așa ajunge naturalul straniu, nefamiliar.
pentru că da, perioada de discuții intense asupra telefonului, aplicații, urmată de perioade nu tocmai senine și insuficientă motivație pentru viitor te aduc pe canapea uitându-te la reel-uri motivaționale, la glume pe care să le trimiți colegilor de birou, la idei de arts and craft, la meniul de mâine, la tot felul de speakeri cu care rezonezi. cu care te conectezi. și ajunge să fie suficient, pentru moment e suficient. internetul e plin de mesaje despre cum e momentul să fii blând cu tine și you are enough. descifrez aceste mesaje tot în ideea de non acțiune în jurul căreia mă voi mai învârti probabil pe parcursul acestui eseu.
dependența - pentru că asta e, oricum i-am spune - e consecința vremurilor în care suntem captivi. addiction is lack of connection, spune Gabor Mate, iar pentru mine asta are foarte mult sens fiindcă pot vedea în jurul meu consecințele unei false conectări. omul nu poate trăi și nu poate fi sănătos fără conexiune. ajungem să nu mai căutăm conexiunea cu ceilalți fiindcă ea este satisfăcută prin alternative online care nu implică decât efortul de a deschide o aplicație. efortul de a porni (la propriu) către alții este subjugat de ideea de comunitate pe discord, la un live pe twitch și e ok. it's enough. pune asta în context de criză economică, sărăcire și descumpănire generalizată, criză climatică, război iminent și rezultă o pandemie a lipsei de acțiune care va fi (poate) mai dură decât a fost covidul tocmai pentru că avem senzația că a fost o decizie. păcăleala vremurilor noastre constă în minciuna că avem control, că butoanele sunt la noi. nu ne pune nimeni să postăm, să ne uităm la video-uri sau să folosim atât de mult telefonul. oare?
nu vreau să reiterez aici șirul lung de cercetări care ne arată modificările ireversibile pe care acest device le face creierului nostru. așa cum spune Mark Fisher în Realism Capitalist, "e mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului", la fel am ajuns să cred că renunțarea la telefoane nu mai e o opțiune viabilă și că, urmând aceeași idee, orice reglementare în domeniu va împlini doar jumătate din nevoi. în fond, cine ar renunța la ceva care îți oferă atât de mult în favoarea unei realități care îți promite atât de puțin?
mă întorc, deci, la diss-ul pe care îl oferim conexiunii în fiecare zi. timpul întreg petrecut pe rețelele sociale sau de vorbă cu AI-ul e timp din viața noastră. repet: timpul pe care îl oferim unor miraje este timp din viața noastră adevărată. din nou: timpul în care vorbesc cu AI e tot timp din viața mea. simt nevoia să spun asta de foarte multe ori pentru nu doar o dată m-am trezit când timpul a zburat după o sesiune de scrolling intensă și fără să mă gândesc prea mult, am decis că e ok, doar am aflat lucruri, iar ceea ce îmi propusesem să fac cu timpul respectiv a fost amânat pe o perioadă nedeterminată. ori când am alergat până la magazin ca să cumpăr ingredientele cu care urma să transform o rețetă văzută pe net în realitate în bucătăria mea, cu toate că aveam ce mânca. ce tot încerc să spun este că orice ar fi acest fenomen, e mai puternic decât noi și nu suntem nici pe departe echipați cu suficiente informații sau suficiente instrumente ori sinapse pentru a-i face față în viitorul apropiat. pe deasupra, el prinde putere în contexte marcate de nesiguranță și volatilitate ca cele pe care tocmai le trăim.
eu mi-am instalat tik tok în pandemie. a fost o mană cerească să privesc atât de mulți oameni în aceeași zi și să am impresia că suntem cu toții în aceeași barcă. mă liniștea cumva acest lucru, gândul că totul e doar temporar și că va fi o ocazie bună de a reinstaura curiozitate și vulnerabilitate în relațiile interumane. și prezență fizică. aveam un soi de entuziasm pentru momentul când vom învăța să apreciem din nou ideea de a sta în aceeași cameră cu mai mulți oameni fără frică. și poate ne-am fi revenit dacă pandemia nu ar fi fost urmată de criză economică și război, așa că am avut nevoie de mai mult social media, non stop, oricând,
crizele conduc către prezervarea resurselor, nicidecum către solidaritate.
crizele conduc către prezervarea resurselor, nicidecum către solidaritate.
crizele conduc către prezervarea resurselor, nicidecum către solidaritate.
solidaritatea e conexiune și empatie. o orientare către comunitar, nu individual. aici e paradoxul zilelor noastre: în timp ce avem impresia că suntem una cu ceilalți, telefonul și mecanismele asociate lui nu întăresc decât individualismul prin promisiuni de succes, putere, bani. exersăm individualismul zilnic și dăm diss conexiunii reale pentru promisiunea unei realități mai ușor de suportat.
mi-aș fi dorit să închei acest eseu fragmentat într-o notă ceva mai pozitivă, dar nu mai am așa ceva la purtător. mi-aș fi dorit să îndemn la optimism și reziliență, dar nu cred în discursuri care nu sunt motor pentru acțiune și pozitivism trucat. cred însă în oameni împreună, în gesturi mici, în exersarea unei atenții mai degrabă către celălalt decât către tine. cred în empatie, compasiune și blândețe. cred în a-ți întreba vecinul dacă e bine, cred în a pregăti sau a-ți împărți mâncarea cu cei din jurul tău.
în Before Sunrise, personajul lui Julie Delpy spune că "dumnezeu se află în spațiul dintre oameni". eu nu sunt credincioasă, dar îmi place să cred în asta.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului diss://connected inițiat și organizat de Asociația Frilensăr.ro și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național - AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.