Doi pești înotau liniștiți în apă. Se-ntâlnesc cu al treilea care zice "Bună dimineața, peștișorilor! Cum e apa azi?". Cei doi pești nu răspund nimic și merg mai departe. Unul dintre ei se întoarce către celălalt și îl întreabă pe "Ce dracu-i aia apă, mă?". În animația de la Disney, Soul (pe care o iubesc și v-o recomand) este ușor reinterpretată anecdota de mai sus scrisă de David Foster Wallace: I heard this story about a fish. He swims up to this older fish and says, "I'm trying to find this thing they call the ocean." "The ocean?," says the older fish, "That's what you're in right now." "This?" says the younger fish, "This is water. What I want is the ocean."
E foarte posibil ca primul pește, care întreabă ce-i aia apă, să nu fie din aceeași generație cu peștele care știe deja ce e apa, dar vrea oceanul. Poveștile de mai sus seamănă, dar fundamental vorbesc despre două lucruri diferite. În prima e vorba poate de neștiință, însă o neștiință care nu vine din dezinteres sau ignoranță. E mai degrabă legat de ceva care este atât de înrădăcinat în noi încât nu putem să-l vedem ca pe ceva separat. Primul pește nu a avut timpul pe care l-au avut strămoșii săi greci care toată ziua se-ntâlneau și vorbeau care mai de care filosofii demne de cărți de-ale lui Poseidon. Primul pește s-a născut într-o lume în care a trebuit să dea din coadă și să înoate cât mai mult. Și dacă o fi existat vreo chestie pe numele ei apă nu ar fi înțeles la ce bun să știe de existența ei. Cu ce l-ar fi ajutat conștientizarea apei? Adică conștientizarea sistemului în care trăiește și ale cărui reguli le internalizează pentru a trăi cu cât mai puțină durere? Poate a existat un moment în care unul dintre pești a încercat să-i deschidă ochii celuilalt. Și-mi imaginez că ar fi sunat cam așa:
- Dacă vorbim noi acuma de apa asta, pot să dau și eu mai puțin din coadă?
- Nu. Nu imediat.
- Atunci nu mă interesează.
Poți să-l blamezi?
Apa asta poate fi multe lucruri. Poate fi capitalism, clasă socială, viziune despre lume, un mod de a te comporta. Și simplul act de a avea timpul și capacitatea să stai puțin pe margine să observi întreaga debandadă în care trebuie să joci hora, vrei nu vrei, e un privilegiu pe care mulți nu-l au. Apa e motivul pentru care cu toții cădem de acord că unele lucruri sunt bune și altele rele. E un compas etic și moral profund defect în care trebuie să avem încredere dacă vrem să transcendem, să ne depășim condiția. De ceva timp, eu empatizez mai tare cu al doilea pește. Că primul pește, ăla care nu știa de niciunele, am fost, iar acum mă-ntreb oare la ce bun că știu temperatura, originea, gustul și toate calitățile apei în care înot. Nimic din ce știu despre cât de sărată e apa nu o va face să fie mai dulce. Doar că uneori mă gândesc dacă nu cumva înot într-o baltă. Într-o baltă în care toată durerea asta nu are vreun sens. Undeva într-un cartier uitat din București, în Lacul Morii sau în Cișmigiu, unde ok, da, e destul de burghez și de interbelic dar totuși parcă mult prea mic, iar pe mine mă așteaptă Oceanul Pacific. Adică el mă așteaptă dar eu nu fac nimic să ajung la el. Sau că nu fac suficient. Și cred că ăsta este unul dintre cele mai grele gânduri cu care trebuie să trăiesc. Că întreaga noastră existență, în fiecare minut din existența noastră, trebuie să ajungem la nenorocitul ăsta de ocean. Și că atât de puțini oameni ajung, și oare de ce dracu ar trebui să ajungi tu dacă ajung atât de puțini, până la urmă câți pești înoată în oceanul ăla că poate e foarte rece și atunci într-o apă foarte rece e foarte puțin probabil sa înoate mulți pești și oricum dacă nu te-ai născut deja în oceanul ăla, baftă, oricum n-ai nicio șansă pentru că de fapt se zice că nu avem niciun fel de voință proprie și că nu noi decidem dacă ajungem în oceanul ăsta sau nu și că de fapt cumva înainte să ne naștem noi s-a decis deja de legea universului, sau ceva de genul, dacă ajungem în ocean sau nu, așa că mai bine stai dracu pe canapea și bagi un spriț că totu-i scris în stele sau în zodia scorpionului pe care dacă o ai oricum îmi pare foarte rău pentru că nu cred că mai ai vreo șansă.
Și totuși, cred că până la urmă singura opțiune reală pe care o avem, singura speranță care ne-a rămas, e filosofia asta neoliberală care ne tot șoptește că putem să fim diferiți, mai buni, că totul depinde doar de noi, de cât muncim, de cât credem în noi. E o promisiune care nu te lasă să dormi, dar nici nu te lasă să trăiești liniștit. Pentru că meritocrația, în forma în care ne-a fost vândută, e un vis ieftin, ambalat frumos, un produs de marketing pentru generații întregi care să creadă că trăiesc într-o competiție dreaptă. Dar adevărul e că nu cei mai buni ajung cei mai sus. Nu cei mai talentați, nu cei mai inteligenți, nu cei mai lucizi. Ajung acolo cei care au tupeu să ceară mai mult, cei care au un apetit mai mare pentru putere, cei care înțeleg jocul și știu să-l negocieze. Și poate că în toată povestea asta eu ar trebui să învăț să cer mai mult. Nu doar să înțeleg apa, să-i simt temperatura, să știu cât de sărată e. Ci să accept că nu e destul să știi. Trebuie să ai curajul să vrei oceanul, chiar dacă nu ești sigur că există. Și poate e trist să crezi în ceva ce știi că e posibil să fie o minciună care ține tot aparatul, tot oceanul în viață. Dar poate că de la un punct încolo, nu trebuie să cunoști milioanele de moduri în care universul a acționat asupra ta ca să devii ceea ce ești astăzi. Speranța moare ultima pentru că fără speranță poate ar trebui să fim morți demult, pentru că ce sens are să trăiești dacă nu crezi că poate va fi mai bine mâine?
Uneori mă întreb dacă eu chiar vreau oceanul, sau doar vreau să cred că-l vreau. Poate că m-aș plictisi în ocean, poate că mi-ar fi frig. Poate nu-s pește de ocean. Poate dacă aș fi pește nu m-ar interesa cât de mare-i balta-n care înot. Că până la urmă e tot apă și dacă pot să trăiesc acolo liniștit, e suficient. În filmul A Big Bold Beautiful Journey, mama Sarahei îi spune "Being fully happy may not always be realistic, but being content is a worthy aim.".
Și poate că oceanul nu e neapărat locul unde ajung doar câțiva privilegiați, pentru că nu mă refer la Dubai sau la vreun infern al opulenței și prostului gust. Mă refer la un loc al siguranței. Poate că oceanul se ascunde în lucruri mai mici, mai fragile. Poate că oceanul e, de fapt, exact asta: momentul în care îți spui povestea și cineva, undeva, te ascultă. Când un alt om, pe care nu-l cunoști, simte că înoată în aceeași apă și, pentru câteva clipe, îți răspunde dintr-o baltă cu totul diferită. Poate că oceanul e doar această punte invizibilă dintre două singurătăți. Și asta face arta: creează oceane mici între oameni.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului diss://connected inițiat și organizat de Asociația Frilensăr.ro și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național - AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.