Iubesc telefonul. Urăsc telefonul. Amândouă.
Am eșuat lamentabil în a-mi reduce timpul în care mă pierd în ecran și dispar în web. Web. Pânză de păianjen. Mie nu-mi plac păianjenii. Și n-am să folosesc metafora în care prind în plasă prada. Doar că se mișcă într-un fel nenatural. Cu picioarele alea multe și subțiri. Mă rog, ăsta e un punct bun de la care să pornesc atunci când susțin teza cu "urăsc telefonul".
Doar că în loc să pornim de la cât de rău și nociv e telefonul în viețile noastre, am pornit căutările filosofice și practice ale acestui experiment de la cât de bun și util e. Sigur că nu ne mai putem imagina viața fără el. Nu merg nici până la Lidl fără Waze.
Și totuși nu am crescut cu telefoane mobile. Nu am crescut cu net. Cum am reușit să supraviețuim?
Primul meu telefon a fost un Alcatel cărămidă care a luat foc inopinat în tren. A început să scoată fum. După aia am primit un Nokia 3310. Ou de rață. Genial, avea Snake. Tata avea un Nokia cu ecran color care, după mult timp, a devenit al meu. Pe vremea aia telefoanele erau folosite doar ca să suni și cel mult să dai mesaje. Aveam credit 5 euro și îl foloseam cu creier.
Cel mai mișto a fost telefonul meu Samsung cu clapetă. Avea un joc tip Arcade în care trebuia să salvez prințesa din turn. L-am terminat de 1.000 de ori. La telefonul ăla am avut prima oară ringtone personalizat. Pentru o perioadă ringtone-ul a fost o înregistrare cu prietenele mele care spuneau un text aberant pornind de la "Haide să plantăm un dud". După aia a fost Thnks fr the Mmrs de la Fall Out Boy.
Nu am simțit când s-a făcut tranziția la internet, pentru că eu nici acasă nu aveam calculator. Da, sunt bătrână și îi spun calculator. Mergeam la internet café sau la prieteni. Știu că de la un punct încolo intram pe engine-ul de căutare să accesez Facebook de pe telefonul meu Nokia cu tastatură qwerty, care încă mai funcționează dacă îl încarc și care semăna cu un Blueberry sau Burberry, cum se numea telefonul ăla la modă.
Am avut multe telefoane cu touchscreen până am ajuns la Iphone. Se cam stricau după un an-doi, dar cumva nu se spărgea ecranul. Îmi aduc aminte că am scăpat în zăpadă pe trecerea de pietoni un Samsung pe care l-am uscat pe calorifer și tot a mers.
Întotdeauna m-am gândit la telefon ca la un accesoriu valoros, ca la un inel de aur. Ai grijă de el și e important, poate te și mândrești cu el la un moment dat, dar nu lași să se vadă. Trebuie să îi pui husă, trebuie să îi pui folie, trebuie să îl ai mereu la tine. În el ai toate contactele, mesajele de dragoste, pozele din momentele cele mai importante. Știu că acum n-aș mai putea trăi fără un smartphone. Pentru că telefonul nu mai e acum doar pentru comunicare. De acolo îmi iau informații: Cum înmulțesc un ficus?, Care e vasul de expansiune și câtă apă distilată pot să pun peste?.... dacă am un lapsus și trebuie să caut pe net (era antigel).
Mie îmi place eficiența. Nu am răbdare cu mai nimic, vreau să se întâmple totul acum. Viteza cu care pot să găsesc soluții la problemele mele e din punctul meu de vedere cel mai mare plus al tehnologiei.
Un gând care mi-a trecut de mai multe ori prin cap este că dacă mor inopinat, lumea va avea acces la telefonul meu. Sunt câțiva oameni care au parolele mele de la mail, de la telefon, de la Facebook sau Netflix, dar mă gândesc că dacă mă calca tramvaiul, cei dragi se vor uita la pozele mele sexy în timp ce plâng după mine. Mi se pare odios. În același timp nu mai sunt aici, ce-mi mai pasă? Dar de fapt ar avea acces la o parte din mine, la universul meu virtual, vezi-doamne. Și totuși... O sa treacă cineva nivelul la Royal Match? Probabil că nu. Mi-ar citi notițele, m-ar cunoaște poate mai bine din conversațiile de pe Whatsapp cu prietenii mei? S-ar uita la video-uri și la poze, ar vedea ce am salvat la favorite? Nu-mi dau seama cât la sută poți cunoaște un om după conținutul telefonului lui. Sau dacă telefonul e ceva atât de intim încât nimeni nu ar trebui să se mai uite în el niciodată după dispariția ta. Mi-ar verifica cineva algoritmul din tik tok să vadă ce mă interesează? Sau asta e prea superficial? M-ar mai căuta oamenii care nu știu încă de moartea mea și ar face toată suferința familiei mele mai mare? Adică ai mei vor trebui să spună tuturor pe rând că am murit? Că nu e ca și cum ar putea sa dea un mass*, ca pe vremuri, cu "Vedeți că a murit Călina, nu o mai căutați". Poate că gândurile mele au luat o turnură întunecată, dar adevărul e că nu a trebuit niciodată să rămân cu telefonul unui om după finalul lui. Bunicii mei aveau telefon fix și telefoane cu butoane. Și puțini prieteni, că... na... la vârsta aia... Am închis telefoanele și aia a fost. Dar noi avem o viață paralelă în telefon. "Paralelă" poate nu e un cuvânt fericit, că nu e ca și cum ascundem o viață dublă de spioni, dar sunt sigură că undeva, cumva, împărtășim mai multe secrete cu telefonul. Nu doar pentru că vrem să fie secrete, ci pentru că sunt detalii pe care nu ajungem să le împărtășim cu altcineva. Știe cineva că am căutat anatomia gâtului ca să-mi dau seama ce mă doare, gândindu-mă la cele mai rele scenarii? Nu, iar eu m-am convins după aia că sunt cam delulu și am renunțat la aceste gânduri. Am mers la doctor ca tot omul și am aflat că aveam roșu în gat sau laringită.
Dar ce faci cu faptul că oamenii caută să-și rezolve problemele de sănătate cu Chat GPT? Înainte de Chat GPT, Google era doctorul de gardă. Era și o memă despre asta: Orice ai căuta, ai cancer dacă întrebi internetul. Oare câți oameni s-au autodiagnosticat pe net, iar după aia au aflat că aveau o boală reală și amânarea mersului la doctor le-a făcut rău? Sau de câte ori nu au mers la doctor cu un diagnostic de pe net? De câte ori și-au dat doctorii ochii peste cap atunci când părinții unui copil bolnav au venit cu diagnostice de pe net când nimeni nu era în stare să le spună ce în neregulă cu el?
Oare accesul la informație ne face să credem că suntem atotștiutori? Încotro ne îndreptăm?
Ne-am pus întrebarea asta în etapa discuțiilor cu Cătălin Moise și ne-am dat seama că ne e destul de greu să ne imaginam viitorul. Cum ar arăta un viitor ideal?
Deși ne-am stors creierii în căutare de idei și posibile răspunsuri, soluțiile noastre păreau mai degrabă orientate către noi decât către lume. Vreau ca mașinile să meargă pe niște șine, fără șofer, ca să nu mai existe trafic și accidente. Doar introduci adresa, iar "pod"-ul sau mașina viitorului te duce acolo unde îți dorești. Pentru că eu nu mai suport traficul din oraș și stilul de condus al concetățenilor mei.
Am nevoie de un cip care să conțină toată informația disponibilă, pe care creierul meu o poate accesa oricând, astfel făcându-ne pe toți "inteligenți", iar atunci nu ar mai exista prostie, oamenii ar avea cât de cât aceleași principii, rezolvăm astfel și problema educației. Asta pentru ca sunt eu deranjată de diferențele de comportament din societate. Ca mă deranjează abuzul, mizeria ș.a.m.d. Dar oare acest gen de capacitate nu ar putea fi folosită și împotriva noastră? De ce presupun că dacă în creierul cuiva ar fi înghesuite toate cărțile de etică și filosofie atunci automat oamenii ar crede, onora sau ar lua în considerare lucrurile alea?
Nu știu unde o să ajungem. Uneori mă gândesc că rasa umană se va autodistruge din prostie și lăcomie. Că nu pare că mergem spre mai bine din multe puncte de vedere. Nu vreau să fiu din nou pesimistă, dar în același timp nu i-ar strica planetei o pauză de la noi. Pentru că ea mereu o ia de la început. A mai făcut asta și cu alte ocazii. Pericolul tehnologiei este că vom face în așa fel încât să colonizăm și alte planete, ca un virus intergalactic, ajungând să umplem orice spațiu gol compatibil cu viața. Am spus mereu că singurul motiv pentru care îmi doresc să trăiesc mai mult este pentru că vreau să știu încotro se îndreaptă știința. Doar că în capul meu există două lumi: cea bună în care se află descoperirile științifice, în care facem poze găurilor negre și în care căutăm teoria unificată între fizica newtoniană și fizica cuantică, și cea rea în care există război, femicid, în care milioane de copii mor de foame și / sau sete. Pentru ultimele sigur nu va exista o "teorie unificată".
Nu îmi dau seama dacă viața pe pământ e frumoasă sau urâtă, cum nu îmi dau seama nici dacă evoluția tehnologică e spre binele sau răul nostru. Ne bucurăm cu siguranță de tot ce ne oferă tehnologia, de scurtăturile atât de necesare vieților noastre grăbite. Eu îmi iubesc telefonul și atunci când scrollez aiurea să mă detașez la finalul unei zile aglomerate, și dacă-mi pun pe Youtube clipuri random în timp ce gătesc, și dacă folosesc Waze când știu drumul. Ajunge uneori să mă obosească, iar în cadrul proiectului am avut multe momente în care efectiv îmi venea să-l arunc pe geam, dar slavă domnului că m-am făcut actriță și am atât de mult timp ocupat cu oameni, texte, idei, discuții. Nu cred că trăiesc în telefon sau că petrec prea mult timp pierdută în plasa atât de bine țesută a internetului cu picioare lungi și subțiri, așa că mă bucur de existența lui și sunt recunoscătoare pentru tot ce-mi oferă.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului diss://connected inițiat și organizat de Asociația Frilensăr.ro și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național - AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.