Dacă îmi închipui că ies din casă fără telefon parcă mi se pune nod în piept. Încep să mă buzunăresc. Mă ia cu transpirație rece. Mă agit. Deodată mă trezesc în cimitir. Totul e alb. Ninge, fularul roșu îmi flutură a pagubă și căciula de astrahan îmi sare din cap de draci.
Sunt Vadim Tudor și urlu după Marian să-mi aducă-n pizda mă-sii TELEFONUL!!!
Cred că Vadim experimenta în momentul ăla ceea ce specialiștii numesc Nomophobie - "No Mobile Phone Phobia" sau frica de a nu fi conectat la telefonul mobil. Poate mai precis, la telefonul tău mobil de când a devenit atât de personal, indispensabil pentru că toată viața noastră e legată de el. E literalmente în el. Nomophobia poate duce la agitație, modificări ale respirației și alte simptome. Cred că e o combinație între ce simțeau atât Marian, cât și domnul Vadim. O pendulare între neputință, agitație și nervozitate. Termenul e apărut în 2008 și deși nu există în dicționarul românesc, cred că fiecare a experimentat măcar puțină nomophobie. Videoul acesta poate fi considerat o ilustrare profetică a ceea ce este azi dependența noastră de smartphone.
Cineva care urlă să i se aducă telefonul.
N-o să zic cât de dăunătoare sunt smartphone-urile, dar o să zic că mi-a fost greu să îmi reduc screen time-ul când am încercat.
Pentru prima dată am fost mai atentă la timpul petrecut pe telefonul mobil. Am început același experiment de 3 ori și am eșuat de două. Trei săptămâni în care a trebuit să îmi observ obiceiurile telefonice (timp petrecut, aplicații folosite), după care să reduc gradual activitatea pe telefon. Au fost momente în care circumstanțele exterioare m-au făcut să îmi dau seama că este imposibil să nu îl folosesc și deci să nu pot reduce timpul, conform experimentului. Mi s-a părut firesc, nimic nesănătos. Am acceptat că telefonul este acest device minunat, care poate face atâtea pentru noi, o extensie a mea și a fiecăruia. Ne face mai fluizi și ne eficientizează viața. Nici măcar nu mi se pare ceva rău. Ce mă deranjează profund sunt momentele când nu am putut să mă controlez singură. Când deliberat m-am lăsat în voia algoritmului. Când m-am disociat viermuind cu degetul pe telefon. Când cu fiecare scroll picurau din mine gândurile, rațiune, voință, viață.
După încercările eșuate, singura soluție care a funcționat a fost să îmi șterg conturile de social media.
Nu a fost o decizie matură, mult premeditată ci mai degrabă o soluție de guerrillă. După o sesiune de stat pe canapea și dat două ore din deget, am zis că e prea mult: le-am șters.
Se fac o lună și o săptămână de când sunt free și mă simt la fel de mândră ca atunci când m-am lăsat de fumat. La fel ca la fumat, rămâne gestul. Aveam un gest automat și mă duceam să deschid Instagramul. Se simțea ca atunci când cineva pleacă din viața ta. Să fiu în telefonul meu se simțea... incomplet, fad. De câteva ori pe zi deblocam aproape inconștient telefonul și brusc conștientizam că... gata. S-a dus. Nu mai e. Viața merge înainte cu sau fără prea multe sfaturi de skincare, lifestyle, bodycomposition etc.
Nu sunt complet vindecată. La fel ca la fumat, când fumez pasiv țigările oamenilor din jur și uit voit să mă dau la o parte, așa intru să verific aplicațiile de pe laptop. Sunt zile când mă uit eu pe mine acolo. Dar fără social media, telefonul chiar e ok. Sunt doar dependentă de el pentru lucruri practice, la fel ca toți ceilalți.
Nu știu când a început să ni se schimbe părerea despre social media și am început să realizăm că poate avea această latură nocivă și nașpa, dar mi se pare că e precum cocaina care era folosită în medicina dentară și după o vreme au interzis-o. În decembrie 2025, Australia va interzice adolescenților sub 16 ani să aibă conturi și să folosească social media. Poate dacă eram adolescent acum, mă revoltam, dar după 17 ani de facebook (wow, nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp de când mi-am făcut prima oară cont) și 9 de Instagram, simt că e nevoie de un părinte. Să vină cineva cu autoritate să ne spună să ne oprim. Să ne pună o limită sănătoasă.
După cum zice James Bridle într-o conferință despre tehnologie, rolul ei e de a ne face viața mai ușoară. Vrem ca tehnologia să facă lucrurile în locul nostru și viața să fie cât mai simplă, sigură, predictibilă. Cred că la nivel micro, telefonul e unul din device-urile care contribuie activ la asta. Ne ajută să nu ne împotmolim la fiecare mișcare, să fim mereu conectați, să știm timpul și distanța exactă pe care le mai avem până la destinație, să știm câți bani am cheltuit, cu cine am vorbit. E calendar, calculator, programator, pedometru, e orice.
Paradoxul este că deși telefonul ne face viața mai predictibilă, raportarea noastră la telefon devine tot mai impredictibilă și greu de controlat. Am impresia că acest device de care suntem dependenți este mai necesar pentru supraviețuire și apartenență la lumea reală decât este actul de identitate. Îmi este mai ușor să ies din casă fără indispensabili, decât fără telefon. Dacă nu ai un telefon, practic este imposibil să iei parte la convenția la care am decis că luăm cu toții parte. E legătura noastră cu lumea exterioară. Cu toată lumea exterioară, ceea ce uneori devine copleșitor.
Ce e amuzant e că avem nevoie tot de o aplicație sau un feature tehnologic care să ne spună că l-am folosit prea mult.
Nu o să zic că telefoanele sunt nașpa, pentru că sincer nu cred că sunt. La fel ca internetul, mi se par o invenție minunată deși uneori îmi dau seama că nu mai folosim telefonul pentru ce e el inventat de fapt. Această conectare permanentă și nevoia de control și predictibilitate de care ziceam mai sus, face ca orice apel telefonic neprogramat să îmi creeze panică. Pare că funcția principală ajunge pe ultimul loc. Telefonul devine cartea mea electronică de identitate. E cartela mea către lume.
Și cu toate astea nu prea ne visăm smartphone-urile. Studiile ne spun că apar în vise în proporție de 2-3%. Cred că odată cu proiectul și experimental ăsta, m-am gândit destul de mult la telefon într-atât încât am ajuns să-l visez.
Al treilea rezultat pe Google e un topic de Reddit în care cineva spune că foarte rar și-a visat telefonul și de fiecare dată când a visat, era un telefon cu clapă.
În visul meu, prietenul meu din copilărie a venit și mi-a arătat noul lui telefon mobil: un Motorola V360 model din 2025, cu clapă. Îl țineam în mână, îmi treceam degetele uimită peste el. Am avut un v360 în școala generală. Modelul ăsta nou avea o cameră cristal, puteai să pui muzică, avea de toate. Mai puțin social media. În vis îmi doream să am un telefon cu clapetă. M-am gândit că poate aia era varianta ideală, în care internetul încă nu era capitalizat cu totul, social media exista, dar nu era o reclamă continuă.
Intrăm pe youtube și dăm play la un video. E iarnă, ninge, și un domn cu un fular roșu, o căciulă de astrahan pe cap și-o cruce în spate urlă la Marian să îi aducă în pizda mă-sii telefonul.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului diss://connected inițiat și organizat de Asociația Frilensăr.ro și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național - AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.