În București, în momentul de față, se petrece ceva care poate lua ochii și mai cu seamă urechile, prin zgomot la propriu, dar care, în subsidiar și parcă în șoaptă, constituie un eveniment și, deci, o ocazie rarisime.
Este vorba de marele și intensul șantier de refacere a planșeului din Piața Unirii, această placă turnantă, din nou la propriu, a orașului, a singurului mare oraș din România (nu doar "oraș mare", ci mare oraș, ceea ce înseamnă calitativ altceva), București.
Or, marele și intensul, dar mai ales extrem de deranjantul, pentru traficul rutier bucureștean, și așa imposibil, permanent pe buza blocajului total, șantier deschis aici prilejuiește, în secret, în taină, sub "norul toxic" terestru compus din bubuiturile utilajelor grele, claxoanele miilor de mașini care trec zi și noapte, non stop, pe aici și diferitele sirene ale diverselor urgențe (poliție, salvare, pompieri), un moment subtil de emoție: dezvelirea, pînă aproape de albie, a Dîmboviței, acest rîu care aici, în Piața Unirii, devine invizibil, acest rîu care oricum, pentru conștiința bucureștenilor, este ca și invizibil, inexistent. Măcar cît să-i vedem cursul, desenul curgerii.
Este un moment emoționant să ni se dezvelească, pentru a fi reînvelită în beton, vatra Bucureștilor, acest șantier este o ocazie unică să visăm la apariția Bucureștilor taman aici, în acest punct mlăștinos (deci fertil și strategic) de trecere. Aici a început să apară Bucureștiul, de aici a început Bucureștiul să treacă, din această vale, din această rovină sau ravină înconjurată de dealuri molcome, de coline devenite la fel de invizibile, de imperceptibile, de inexistente pentru conștiința bucureștenilor de tot felul ca și Dîmbovița însăși.
Acest șantier reprezintă, repet, o ocazie unică, cu care nu ne vom mai întîlni. Plimbați-vă prin imposibila, "și mai" imposibila acum, dacă se poate spune așa, Piață a Unirii din București, fix, taman în toiul vacarmului, gîndiți-vă, visați la București, la nașterea lui începînd de aici, de pe malurile sărace, dar atît de bogate ale acestui rîu modest și minor, devenit de-a dreptul interior: Dâmbovița.
Aici, de unde a "băltit" de jur-împrejur un mare și biet, biet mare oraș, Bucureștiul, Bucureștii, Dîmbovița devine brusc sinuoasă, pare a vrea să se facă ghem și, încolăcindu-se, să stea pe loc, să se oprească locului. Dar se duce, agale, mai departe. După ce însă a pritocit locul.
Este vorba de marele și intensul șantier de refacere a planșeului din Piața Unirii, această placă turnantă, din nou la propriu, a orașului, a singurului mare oraș din România (nu doar "oraș mare", ci mare oraș, ceea ce înseamnă calitativ altceva), București.
Or, marele și intensul, dar mai ales extrem de deranjantul, pentru traficul rutier bucureștean, și așa imposibil, permanent pe buza blocajului total, șantier deschis aici prilejuiește, în secret, în taină, sub "norul toxic" terestru compus din bubuiturile utilajelor grele, claxoanele miilor de mașini care trec zi și noapte, non stop, pe aici și diferitele sirene ale diverselor urgențe (poliție, salvare, pompieri), un moment subtil de emoție: dezvelirea, pînă aproape de albie, a Dîmboviței, acest rîu care aici, în Piața Unirii, devine invizibil, acest rîu care oricum, pentru conștiința bucureștenilor, este ca și invizibil, inexistent. Măcar cît să-i vedem cursul, desenul curgerii.
Este un moment emoționant să ni se dezvelească, pentru a fi reînvelită în beton, vatra Bucureștilor, acest șantier este o ocazie unică să visăm la apariția Bucureștilor taman aici, în acest punct mlăștinos (deci fertil și strategic) de trecere. Aici a început să apară Bucureștiul, de aici a început Bucureștiul să treacă, din această vale, din această rovină sau ravină înconjurată de dealuri molcome, de coline devenite la fel de invizibile, de imperceptibile, de inexistente pentru conștiința bucureștenilor de tot felul ca și Dîmbovița însăși.
Acest șantier reprezintă, repet, o ocazie unică, cu care nu ne vom mai întîlni. Plimbați-vă prin imposibila, "și mai" imposibila acum, dacă se poate spune așa, Piață a Unirii din București, fix, taman în toiul vacarmului, gîndiți-vă, visați la București, la nașterea lui începînd de aici, de pe malurile sărace, dar atît de bogate ale acestui rîu modest și minor, devenit de-a dreptul interior: Dâmbovița.
Aici, de unde a "băltit" de jur-împrejur un mare și biet, biet mare oraș, Bucureștiul, Bucureștii, Dîmbovița devine brusc sinuoasă, pare a vrea să se facă ghem și, încolăcindu-se, să stea pe loc, să se oprească locului. Dar se duce, agale, mai departe. După ce însă a pritocit locul.