Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
3. New York (cu Daniel Cristea-Enache)
4. Fiji şi Los Angeles (cu Alfred Schwartz)
5. Paris - Buddha Bar (cu Irina Şarcane)
În curînd urmează Luxemburg, Belgia, Sankt Petersburg, 2 Mai şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.
****
Dacă tot sîntem atît de aproape, unde a mers mia, meargă şi suta, hai să mergem la Cascada Angel. Vorbesc eu cu 4 reprezentanţi ai agenţiilor de turism, obţin cele mai bune preţuri, nu-i frumos să te tîrgui, dar uneori e util. Plătim, ni se dă o chitanţă cu care să ne prezentam la aeroport, la 6 dimineaţa urmând să vină o maşină după noi, lăsăm mesaj la recepţie să ne trezească la 5 şi jumăte, nici vorbă. Ne-am trezit singuri. La aeroport mergem cu chitanţa, buun, o ia Ramon, ghidul, să aşteptam pînă ne cheamă, nu tu bilet de avion, nu locuri, nimic.
Mergem cu grupul la avion, un avion de jucărie, două roţi mari în faţă, o roată mică în spate, după părerea mea cam dezumflată, în total 22 de locuri, se ocupă în ordinea intrării în avion, stăm tare înclinaţi pe spate, aflu că avionul e tip DC, mai bătrîn cu mult ca mine, deşi trecem peste ocean, veste de salvare nu are, masca de oxigen nici atît, la 3000 de metri altitudine nu e necesar, m-am prins cînd ne invită Ramon să-i vizitam pe piloţi, pilotau cu geamul deschis. Huruie de nedescris, nu poţi vorbi cu nimeni, e un frig cumplit, iau un prosop de baie din bagaj şi mă învelesc, toaletă nu este, două ore şi jumătate ori te ţii ori faci pe tine.
Canaima e un parc naţional, al treilea ca mărime din lume, după cum zice Ramon şi cum am citit şi eu, e de mărimea Belgiei, la 6 grade N de ecuator. Aterizăm, aeroportul constă într-o pistă de aterizare şi o colibă unde plătim taxa de intrare în parc, nimic altceva, nu turn de control, nimic, nimic. Suntem în junglă, Dumnezeu cu mila! Mi-am dorit aventură? Abia începe.
Iată-ne pe "aeroportul" din Canaima, eu şi fata aproape leşinate, ne-a zguduit, ne-a învîrtit avionul ăsta de ne e rău la amîndouă, pentru ea doar zborul numărul 17 în viaţă, pentru mine... dar niciodată n-am avut rău de avion. Ca să cobori din avion pune Ramon un fel de scară, două trepte cam la 70 de cm fiecare, pe fetiţă o ia colegul în braţe, eu mă încăpăţînez să cobor singură, sar de pe ultima treaptă, auuu, cred că am făcut o întindere musculară, am s-o simt cîteva zile.
Ne aşteaptă maşină, mergem să lăsăm bagajele, într-un fel de motel în mijlocul junglei. Sîntem conduşi într-o cameră, femeile să urce în pod să-şi pună costumele de baie, ne vom uda în excursia care urmează, bărbaţii să se schimbe acolo. Urc în pod, pe cînd cobor... unii bărbaţi n-au aşteptat venirea doamnelor, tocmai i-am prins fără nădragi.
Urcăm iar în maşină şi ajungem la malul unui lac unde ne aşteaptă bărcile. Apa e neagră, neagră, Ramon ne explică de ce: conţine mult acid tanic. Ne plimbăm pe lac, trecem pe lîngă nişte cascade uriaşe, nu cît Niagara, dar nici foarte departe. Străbatem lacul, debarcăm, cam 20 de minute pe o cărare, vegetaţie de savană, apoi intrăm în junglă şi începe urcuşul pe un munte, auu, piciorul meu, îl simt la fiecare pas, e cald, 30 de grade C, umiditate 90%, ne oprim din cînd în cînd, admirăm orhidee, colibri, o floare ciudată care pare că-şi înalţă tulpina cu flori roşii din frunze cum are ananasul. Vedem şi noi "arborele vieţii", indienii îi consumă fructele, din coaja lui fac hamacuri, îl taie şi îl lăsa cîteva săptămîni, cresc nişte viermi mari care sînt tare hrănitori.
Ajungem pe vîrful muntelui, de unde un rîu se prăvale într-o cascadă, o admirăm de sus, vom coborî şi vom merge sub ea, coborîrea n-a fost uşoară, din piatră în piatră, ţinîndu-ne de liane, de copaci, piciorul mă doare din ce în ce mai tare, mă ajută colegul, mă ajută şi Ramon, de era după mine aş fi rămas în vîrful muntelui. Ajungem la o grotă săpată în munte unde un indian a trăit 10 ani într-un hamac, lîngă cascadă, el a făcut un fel de coridor între munte şi cascadă, coridor pe care îl străbatem şi noi, n-am fost niciodată în spatele unei cascade, pe ultimii metri trecem chiar sub cascadă, după atîta urcat şi coborîş e un duş tare bun.
Pînă la lacul în care se varsă cascada mai e de coborît, un traseu la fel de greu, ajungem la plaja lacului, un nisip incredibil de fin şi alb, facem baie în lac, apa la fel de neagră, dar dacă o iei în pumni pare curată, e atîta linişte, doar zgomotul cascadei, nişte păsări ciudate se rotesc în cer, nici un semn de civilizaţie, nimeni nu scoate o vorbă, nu ştiu la ce se gîndesc ceilalţi, e impresionant, nu-mi vine să vorbesc, vreau să înregistrez totul în minte şi mă gîndesc: " Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..."
Ne reîntoarcem la pata de civilizaţie, unde ne-am lăsat bagajele, un fel de minihotel, ni se serveşte masa, nu mă pot înfrupta, cum am ajuns cum am ras un litru de apă rece. Cafeaua, ceaiul şi desertul se servesc afară, avem program de voie, eu mă instalez într-un hamac, copiii la fel, colegul face poze, păsări ciudate, flori...
Ne amintim că avem o plasă plină cu mîncare, ştiam că vom avea masa asigurată, dar la drum cu doi copii nu ştii niciodată cum va fi mîncarea şi dacă le place ori nu, nu-mi place să arunc mîncare la gunoi, îl întrebăm pe Ramon ce să facem cu ea, mergem imediat la un fel de magazin unde vom întîlni copii, să le dăm lor mîncarea. Dă colegul punga cu mîncare, prăjituri, tot ce vrei, unei indience, îi ia mîna şi-i mulţumeşte de nu ştiu cîte ori. Dacă ştiam aduceam mai multă, nu mă simt tocmai bine, cum mă voi simţi mai tîrziu cînd voi vedea oamenii scăpaţi de inundaţii...
S-a ridicat ceaţa de la cascada Angel, ne urcăm pe aceleaşi trepte în avion, aproape porneşte, dar uşa nu se închide, se chinuie unul dintre piloţi şi Ramon cu ea, pînă la urmă o închid, cît de bine nu ştiu, nu e cazul să-mi fac griji. La ce mi-ar folosi?
Ne îndreptăm spre cascadă, zburăm foarte jos, trecem printre munţi fără vegetaţie, munţi "masa", celebru cel din Cape Town, la poalele lor jungla, plin de cascade, mai mici, mai mari, pînă ajungem la ce aşteptam să vedem, avem noroc, nici un nor, zburăm într-un fel de canion , tare aproape de ea, nu e impresionantă prin volum, e sălbatic totul, îmi vine să deschid geamul s-o aud, dar nu se poate, mă întreabă fiul cum s-a urcat rîul acolo sus pe munte :-)
Ne învîrtim în jurul ei , să o vadă pasagerii şi din rîndul din dreapta şi din stînga, ce bine ca n-am mîncat la prînz! Toata lumea filmează, face poze. Mai luăm ceva altitudine, nu multă, se vede totul bine, pot număra vagoanele unui tren, îmi arată Ramon un munte cum n-am mai văzut, i se spune muntele de fier, aşa şi arată, străbatem un lac enorm, 70% din energia electrică a ţării de acolo vine, după nici o oră de zbor, Ramon care stă lîngă coleg, eu stau pe partea cealaltă unde e un rînd de un singur scaun la geam, îmi face semn că mergem jos, ştiu că zborul trebuie să ţină mult mai mult, mergem jos că pică avionul ori ce?
Nu, trebuie să luăm benzină. Altă aterizare, altă decolare, abia s-a închis uşa. Ajungem pe aeroport în Ciudad Bolivar, ce-a mai fost...
Înţeleg că vom ateriza pe aeroportul ăsta să luăm benzină, n-am chef să cobor din avion, credeam că e la alegere, nu e, trebuie să coborîm toţi, avionul pleacă în altă parte a aeroportului să pună benzina, pe pistă două avioane militare americane din care se descarcă de zor ajutoare, plin de militari în costume de camuflaj, blindate, o maşină de genul acesta are o urmă clară de glonte la un geam, peste tot soldaţi. sîntem aliniaţi, ca la grădiniţă, mergem aşa spre intrarea aeroportului, trecem printr-o mulţime de oameni, nu avem voie să ne oprim, pînă la capătul aeroportului, acolo e doar o bunică şi doi nepoţi, vreau să mă plimb prin aeroport, Ramon ne spune să nu părăsim sala aia, ni se servesc cafea, ceai, suc de portocale şi o grămadă de prăjituri, n-am poftă de nimic, copiii vor la toaletă, îi duce colegul, Ramon e pe fază şi întreabă unde merg, primesc aprobare, dar să vină urgent în sala unde trebuie să stăm toţi şi unde ne numără tot timpul. Aproape nimeni din grup nu mănîncă, aşa că mîncarea i se dă bunicii cu nepoţi.
Totuşi care e primejdia? Nu ştiu.
Ramon e neliniştit, vorbeşte tot timpul la telefonul celular, ne numără iar, iar aliniaţi ne îndreptăm spre una din ieşiri, de data asta am timp să văd oameni epuizaţi, cu privirile goale, cu saci negri de plastic, probabil cu pături în ei, cu cutii de lapte, conserve, observ că pe multe scrie în franceză, copiii dorm pe jos, oare de ei ne apără? La gardul aeroportului o grămadă de lume, urmărind cum din avioanele militare americane se descarcă mîncare. Nu-mi dau seama ce se întîmplă.
Restul zborului a fost întrerupt doar de fiul meu, pe scaunul din spate, cînd i-am atras atenţia la figurile geometrice de pe pămînt, nimeni nu ştie cine le-a făcut, mă tot întreabă dacă eu cred că extratereştrii, nu-l impresionează singurul pod peste Orinoco, el vrea să ştie ce-i cu pătratele perfecte, cercurile, tot ce se vede din avion şi asupra cărora ne atrage atenţia Ramon, fetiţa a adormit, avionul nu e plin, e şi ea la fereastră, cu jucăria preferată pe scaunul de lîngă ea, legată cu centura de siguranţă. Oh, pe unde a călătorit jucăria asta! Cumpărată în Australia, a primit-o cadou în Africa de Sud, cel care i-a dat-o i-a spus că o cheamă Mandela, a fost în Europa, în Canada, în Caraibe, iar în Australia, acum în Venezuela, nu se desparte de ea, Mandela e jucăria ei favorită. Are grija de Mandela, dacă-i pune şi centura de siguranţă în avion...