Non-arhitectură (unii au spus, foarte bine, an-arhitectură: sînt gelos pe acest pionierat adamic), azi, "scalară", fără scări, doar cu scară. Renunțarea, aruncarea în desuetudine, în obsolescență (programată), a scării-drum cu trepte-pas, și privilegierea ascensiunii-ascensor, a urcării-zbor (în cădere: zborul e tehnică de navigație pe fond de gravitație).
Arhitectură, azi, fără scări și scări, azi, fără trepte. Dominație a scalei, a scalarității. Lipsa de măsură, incomensurabilitatea scalelor care nu sînt trepte, a diferențelor de scară. Diferențele nu mai sînt doar de treaptă (socială), ci de scală, între scale nu mai există scări. Imposibilizarea scării și a treptelor, a treptatului.
(Ce scandal trans-istoric, totuși, deja: imaginarea societății ca scară cu trepte! Dar măcar, poate, exista scară, existau trepte, era cu putință drum.)
Ascensiunea treptată a devenit imposibilă, din cauza prăpastiei scalare, de scară, dintre scări.
Dar dacă, de fapt, arhitectura, utopie distopică fiind prin esență, a mascat, construind cu virtuozitate scări, faptul abia astăzi, apocaliptic, dezvăluit și construit, al imposibilității (construirii) scărilor, a faptului că scara, deși organizează și afectează trepte, elidează abisul, prăpastia, deci necesitatea zborului, a virtuozității acrobatice a utilizării căderii?
Istoria istorică (a succesivului și treptatului) va fi fost, prin urmare, treptată, organizat, rațional, tehnic, construit, arhitectural scărară, în vreme ce istoria post-istorică (a simultanului și fulgerătorului) nu poate fi decît scalară, fără scări și fără trepte.
Multe salturi, goluri, abisuri în ideea de scară. Trebuie să sărim sau să știm să cădem, să folosim (a-moral, post-moral) căderea însăși ca virtute (prezentul). În locul arhitectonic, tehnic construitelor scări-escalier, combinația incomensurabil-disociativă, cu abis intim, presupus și asumat, dintre échelle-scală și échelle-scăriță portabilă, uzuală, domestică, pre-arhitecturală. Între scări (scală), cu scărița în spate (ca un coșar). Cam așa ne văd, azi.
Trebuie să sărim sau să cădem, scările nu mai sînt asigurate între scări, trebuie să ne cărăm scările, scărițele, să cărăm scara cu noi, scările nu mai sînt date, construite, organizate, puterea își ascunde scara de dominație în lipsa scărilor. În lipsa scărilor înghițite de scalar, scărițe mobile, pliante, portabile. Utilitar-spirituale.
Dominație a abstractului asupra concretului. Meta-saltul concret-abstract, imposibil cu scărița. Între échelle-scală și échelle-scăriță, nicio scară, gata cu iluzia sau permisivitatea arhitecturii "istorice", care, monumentalizînd puterea, oferea măcar iluzia treptatului.
Se impune deci contra-scara. Pentru că scara e oricum contra a ceva, se sprijină, dublu (de fapt triplu, sau chiar necunoscut multiplu: lateral), pe ceea ce își propune să unească, să pună în legătură.
Arhitectură, azi, fără scări și scări, azi, fără trepte. Dominație a scalei, a scalarității. Lipsa de măsură, incomensurabilitatea scalelor care nu sînt trepte, a diferențelor de scară. Diferențele nu mai sînt doar de treaptă (socială), ci de scală, între scale nu mai există scări. Imposibilizarea scării și a treptelor, a treptatului.
(Ce scandal trans-istoric, totuși, deja: imaginarea societății ca scară cu trepte! Dar măcar, poate, exista scară, existau trepte, era cu putință drum.)
Ascensiunea treptată a devenit imposibilă, din cauza prăpastiei scalare, de scară, dintre scări.
Dar dacă, de fapt, arhitectura, utopie distopică fiind prin esență, a mascat, construind cu virtuozitate scări, faptul abia astăzi, apocaliptic, dezvăluit și construit, al imposibilității (construirii) scărilor, a faptului că scara, deși organizează și afectează trepte, elidează abisul, prăpastia, deci necesitatea zborului, a virtuozității acrobatice a utilizării căderii?
Istoria istorică (a succesivului și treptatului) va fi fost, prin urmare, treptată, organizat, rațional, tehnic, construit, arhitectural scărară, în vreme ce istoria post-istorică (a simultanului și fulgerătorului) nu poate fi decît scalară, fără scări și fără trepte.
Multe salturi, goluri, abisuri în ideea de scară. Trebuie să sărim sau să știm să cădem, să folosim (a-moral, post-moral) căderea însăși ca virtute (prezentul). În locul arhitectonic, tehnic construitelor scări-escalier, combinația incomensurabil-disociativă, cu abis intim, presupus și asumat, dintre échelle-scală și échelle-scăriță portabilă, uzuală, domestică, pre-arhitecturală. Între scări (scală), cu scărița în spate (ca un coșar). Cam așa ne văd, azi.
Trebuie să sărim sau să cădem, scările nu mai sînt asigurate între scări, trebuie să ne cărăm scările, scărițele, să cărăm scara cu noi, scările nu mai sînt date, construite, organizate, puterea își ascunde scara de dominație în lipsa scărilor. În lipsa scărilor înghițite de scalar, scărițe mobile, pliante, portabile. Utilitar-spirituale.
Dominație a abstractului asupra concretului. Meta-saltul concret-abstract, imposibil cu scărița. Între échelle-scală și échelle-scăriță, nicio scară, gata cu iluzia sau permisivitatea arhitecturii "istorice", care, monumentalizînd puterea, oferea măcar iluzia treptatului.
Se impune deci contra-scara. Pentru că scara e oricum contra a ceva, se sprijină, dublu (de fapt triplu, sau chiar necunoscut multiplu: lateral), pe ceea ce își propune să unească, să pună în legătură.