Jumătatea vieții? Matematic ar fi să-mparți timpul la doi. Timpul tău pe pământ. X. Iar câtul ar fi o zi. Y. Trecută-n calendar cu sfântul ei, așa cum sunt toate zilele din an. Dar care ți-e mister. Nu știi de pică-n zi de lucru sau de sărbătoare. Dulce sau post. Soare sau ninsoare. Nu ți-au lăsat-o ursitoarele scrisă-n frunte, iar pe destin de ți-l întrebi, rămâne mut. Și poate nu degeaba. Doar ca să-nțelegi să nu-ți lași inima și mintea pe tânjeală. Să nu amâni nimic, niciodată. Să trăiești totul intens. Azi.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Stăm în fața oglinzii, în odaia de curat. Ridic privirea spre ea: își împletește părul, gândurile-i rătăcesc departe. Îmi vine să-i strig că sunt aici, dar îmi ajunge liniștea care mă umple când îi stau în preajmă. Ochii îi sunt prinși în vălul nopților fără de somn, în păr poartă deja fire albe. Ia din castron cireșe, le-atârnă la urechi, apoi zâmbește. Azi, oglinda e aceeași. Îmi privesc ridurile, îmi potrivesc la tâmple părul argintiu și zâmbesc cu zâmbetul mamei. Încă sunt frumoasă. Încă mă dorește.
Răzvan Drăgoi
Era bine atunci. Eram nemuritor. Unul dintre noi trebuia să moară și jertfa a fost timpul. La 25 de ani nu există timp. Punct. La 25 de ani, universul era prea mic pentru inima mea, care era una absolut obișnuită. Bietul univers, dacă ieșeam în parc cu haita de îndrăgostiți de viață, n-avea nicio șansă, îl mâncam înainte de prânz. De fapt, nu era decât o dimineață eternă. Acum e noapte și țiuitul prelung al aparatelor de ținut în viață e aproape. Dar, ca în filmul Gladiatorul, not yet. Not yet.
