Ghimpele din coasta unei istorii mistificate - Prefață la Note. Relatări

Citiți un fragment din această carte aici.


Prima ediție a acestor memorii politice a apărut la Editura Enciclopedică, în 2001, cu un cuvânt-înainte semnat de Mihaela Bărbuș, care, împreună cu sora sa, Anca Cernea, este legatară universală a lui Camil Demetrescu, drept care se extinde și asupra operei testatorului. "Operă", folosit aici, nu este doar un termen specific legislației drepturilor de autor, ci și cuvântul care descrie cel mai bine acest text memorialistic cu reale calități narative și stilistice, elaborat, după cum vom vedea, în cele mai ostile împrejurări în care s-ar putea afla un memorialist. Câteva fragmente fuseseră publicate chiar la începutul anilor '90, cu acordul lui Camil Demetrescu, de Gheorghe Ceaușescu. Ediția din 2001, îngrijită de Nicolae C. Nicolescu, a trecut mai degrabă neobservată, din cauză că tirajul a fost foarte mic și s-a epuizat repede. Note. Relatări (acesta este titlul ales de editorii primei ediții), care astăzi nu mai e de găsit nici măcar în anticariate, a circulat printre prieteni și printre cunoscătorii "problemei 23 August 1944", ca și cum ar fi fost un text clandestin, ceea ce, vom vedea, în anii '70 și '80, chiar a și fost. O schiță biografică alcătuită din mai puține amintiri și din mai multe turnătorii.

"Întâlnirea" mea cu diplomatul Camil Demetrescu s-a produs de două ori. O dată prin anii 2000, datorită unei evocări afective făcute de Neagu Djuvara într-una dintre convorbirile care începeau cu o conștiincioasă discuție de lucru pe marginea vreunui manuscris și care se sfârșeau întotdeauna cu o poveste din lunga și interesanta viață a originalului istoric român. Neagu Djuvara lucrase în centrala Ministerului Afacerilor Străine chiar în anii '40 și fusese coleg cu Camil Demetrescu, care îl și îndemnase să dea examen de intrare în diplomație. Tot Neagu Djuvara fusese și emisarul guvernului român trimis cu instrucțiuni privind încheierea armistițiului la Stockholm chiar pe 23 august 1944. Mai tânăr și mai puțin înaintat în grad decât Camil Demetrescu, fusese și mai puțin inițiat în acțiunile diplomaților din grupul Buzești, dar era de partea celor care înțeleseseră că războiul fusese pierdut și că, pentru România, trebuia oprit numaidecât. Șfichiuitor cu mulți cei despre care povestea întotdeauna câte ceva cu tâlc, Djuvara i-a purtat lui "Camiluș" o imensă afecțiune și în cele câteva pasaje emoționante din Amintiri din pribegie, și în evocările spontane.

Camil Demetrescu a fost o persoană specială în memoria oricărei persoane civilizate și de bună-credință care l-a întâlnit. "Camiluș" îi spune și Ion Ioanid în fabuloasele sale memorii de detenție, Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ioanid l-a întâlnit în gulagul românesc și a văzut ceea ce reținuse și Djuvara în amintirile sale, și anume faptul că era o persoană care, cu aerul său distrat și cu bunătatea sa, avea darul de a-i înveseli pe toți cei din jurul său. A doua oară, "întâlnirea" s-a produs în timpul documentării cerute de altă biografie, a prințului Barbu Știrbey, pe care Camil Demetrescu l-a cunoscut în primele luni ale anului 1944, înainte ca acesta să plece în Egipt pentru a obține de la Aliați un armistițiu în condiții mai bune. Așa i-am descoperit extraordinarele și densele sale memorii, aproape necunoscute din cauza tirajului liliputan din 2001, din care am reținut mai întâi paginile care mă interesau în acel moment și care m-au ajutat să "rotunjesc" portretul prințului Știrbey. În afară de prinț, și cel care îl evoca se dovedea un personaj fascinant.

Camil Demetrescu venea dintr-o respectabilă familie de juriști, tată, bunic și străbunic, așadar dintr-o categorie profesională care, în România modernă, alcătuia un fel de nobilime de robă. Era fiul judecătorului Camil Demetrescu, consilier la Curtea de Casație, apoi, după pensionare, din 1938 până în 1948, când a fost silit să renunțe, avocat. Făcuse parte, pe la sfârșitul anilor '30 și în anii '40, mai ales ca jurist, din conducerea unor întreprinderi comerciale, una chiar specializată în publicitate, unde era și acționar cu o participațiune modestă. Mama, Ecaterina Demetrescu, era fiica unei familii înstărite din Brăila. La București, familia Demetrescu locuia într-o casă proprie de pe strada Zece Mese. Printr-o minune, casa nu a fost confiscată de regimul comunist, iar, mai târziu, după moartea ambilor părinți, a ajuns să fie moștenită de fiul lor, fost deținut politic.

Camil Demetrescu, care în unele acte de stare civilă apare Camille, s-a născut pe 5/18 iulie 1913 la Brăila. Studiile de drept le-a făcut la București. Armata a făcut-o la cavalerie, obținând gradul de sublocotenent. Legile de dinainte de război îi împiedicau pe tineri să obțină o slujbă în administrația statului înainte de a deveni majori, la 21 de ani, iar tânărul Camil, după vreo două slujbe neinteresante pentru el, a funcționat ca diurnist la Banca Românească, unde a fost remarcat de George Cretzianu, fratele viitorului său șef de la Afacerile Străine, Alexandru Cretzianu. Din primele pagini ale memoriilor aflăm că, neavând prea multă tragere de inimă nici pentru avocatură, nici pentru activitatea bancară, a urmat sfatul tatălui său și a dat examen de admitere la Ministerul Afacerilor Străine, unde a reușit să ocupe un post abia a treia oară, iar asta printr-o suplimentare de ultimă oră a numărului de posturi vacante. Examenul l-a dat în vara anului 1937, fără să se pregătească în mod special, nu cu mult timp înainte de plecarea forțată din funcția de ministru de externe a lui Nicolae Titulescu. Titulescu supraveghea chiar el concursurile de admitere în minister, și era cunoscut pentru exigența sa, însă nici el nu se abătea, se pare, de la o veche tradiție pe care, ca și Camil Demetrescu, o remarcă și Raoul Bossy în amintirile sale din viața diplomatică: postulanții erau examinați de o comisie îndeajuns severă, dar binevoitoare, care îi privilegia pe candidații buni în fața celor cu proptele, iar în pauza de masă dintre probele scrise le oferea tuturor aspiranților tratații delicioase comandate la restaurantele bune din București.

În minister, Camil Demetrescu nu a fost nici pe departe un conțopist riguros și conștiincios, ci mai degrabă o persoană distrată și ușor dezordonată, luptându-se din greu cu punctualitatea la birou, împrietenindu-se cu secretarele și cu dactilografele, aducând în birourile Palatului Sturdza o pisică, ajunsă repede un fel de mascotă a ministerului. Totuși, a înaintat în carieră, urcând în grad și ocupând funcții tot mai importante. Pe 15 septembrie 1940, potrivit Monitorului Oficial, în urma unui examen de promovare, a fost înaintat de la gradul de atașat de legație la gradul de secretar de legație clasa a III-a. În 1941 a fost numit la conducerea Serviciului Tratatelor, apoi a fost șef de cabinet și, din 1942, director adjunct al cabinetului lui Mihai Antonescu. Pe 24 iunie 1943, prin decret regal, publicat în Monitorul Oficial din aceeași zi, a fost numit, împreună cu alți diplomați, membru cu titlu de cavaler al Ordinului "Steaua României". Pe 14 martie 1945, secretarul de legație clasa I Camil Demetrescu a fost delegat în funcția de director adjunct al Direcției Cabinetului și Cifrului.

Din fericire, spre deosebire de dosarele de personal sau de viitoarele note informative ale căror subiect va fi începând chiar din 1946, amintirile sale sunt mai bogate în amănunte despre oameni și despre întâmplările din ministerul de externe în timpul războiului. Avem, datorită lui, mici portrete de diplomați cu totul remarcabili (Vasile Grigorcea, Vasile Stoica, Alexandru Cretzianu), șarje malițioase cu veleitari (Mihai Sturdza, ministrul legionar de externe), cu decrepiți (Al. Duiliu Zamfirescu), cu ciudați (consilierul Popovici) sau cu lichele sadea care delapidează fondurile ministerului (Barbu Catargi, fiul ziaristei Micaela Catargi). De asemenea, tot datorită acestor note, putem înțelege "cultura organizațională" a ministerului de externe de dinaintea instalării comunismului: un corp profesional de elită, care, în pofida prezenței celor pe care Camil Demetrescu îi mai înțeapă în notele sale, e alcătuit din oameni cultivați, care vorbesc foarte bine franceza și germana, chiar și engleza, încă exotică în lumea diplomației. Față de diplomații din generațiile mai vechi, care sunt mai toți fiii aristocrației moldo-valahe, către sfârșitul anilor '30 personalul diplomatic e înnoit și cu tineri din straturile mai puțin aristocratice, iar unii dintre ei sunt și transilvăneni de origine. Ministerul e găzduit încă în fabulosul Palat Sturdza, demolat în anii războiului, iar lui Demetrescu i se datorează una dintre puținele descrieri ale interioarelor luxuriantei clădiri. Prima sa misiune în străinătate a fost la Moscova și a avut legătură cu repatrierea cetățenilor români rămași în Basarabia și în Bucovina după ultimatumul din 26-27 iunie 1940. Relatarea celor câteva luni petrecute în 1941 în capitala sovietică e probabil singulară în memorialistica noastră. Încercările diplomaților de la legația română, condusă de Grigore Gafencu, de a-i repatria pe cetățenii români au fost încontinuu obstrucționate de șicanele sovieticilor, dar cel puțin Camil Demetrescu a putut face observații de la fața locului asupra mizeriei fundamentale a sistemului comunist și asupra cetățenilor sovietici. Oamenii de rând îi priveau cu venerație pe occidentalii din Moscova, iar dintre occidentali, în acea epocă, făceau parte și românii, care nu erau cu nimic mai prejos în materie de îmbrăcăminte, ținută și maniere decât colegii lor din Occident. Demetrescu vede în hotelurile sovietice o lume pestriță, pe măsura întinderii imperiului sovietic și pe măsura mozaicului de popoare aflate sub stăpânirea acestui imperiu. Pe străzile Moscovei umblă lume săracă și înfricoșată de poliția politică. Cununia religioasă a doi funcționari români ai legației, săvârșită la una dintre puținele biserici deschise la Moscova cultului ortodox, e un eveniment extraordinar pentru ruși, care, în stilul rusesc obișnuit la ceremonii, se calcă în picioare ca să vadă slujba. În sălile de spectacole, moscoviții, purtându-se anacronic și îmbrăcându-se anacronic, sunt hipnotizați de balerinii de pe scenă, care îi extrag din teroarea vieții cotidiene. În comunitatea diplomatică, sovieticii sunt brutali și cinici, iar occidentalii, naivi și depășiți de mersul evenimentelor, care culminează cu retragerea precipitată a unor misiuni diplomatice după 21 iunie 1941.

Revenit în centrală, chiar cu câteva zile înainte de intrarea României în războiul antisovietic, Camil Demetrescu s-a bucurat de trecere la Mihai Antonescu, ministru de externe și viceprim-ministru în anii războiului, al doilea om al regimului după generalul Ion Antonescu. Datorită lui Camil Demetrescu avem un portret, probabil unic, al lui Mihai Antonescu: un avocat arghirofil, cu un temperament nestăpânit, care acționează pe baza impulsurilor de moment, nedreptățindu-și colaboratorii, dar revenind uneori pentru a îndrepta lucrurile și arătându-se galant cu angajații ministerului, pe care îi răsfață cu tratații și cadouri procurate de la restaurantele și de la prăvăliile de lux din București. În ciuda exceselor temperamentale și probabil temându-se mai întâi pentru el, în materie de politică externă Mihai Antonescu e mai puțin rigid decât generalul Antonescu și mai dispus să deschidă canale de comunicare cu Aliații.

În pofida trecerii pe care o avea la Mihai Antonescu, Camil Demetrescu a intrat destul de repede în anturajul diplomaților din administrația centrală a ministerului, care rămăseseră credincioși ideilor democratice chiar și în anii celor trei regimuri autoritare succesive, cel al lui Carol al II-lea, statul național-legionar și regimul Antonescu. Grupul de tineri diplomați, format de Grigore Niculescu-Buzești, Victor Rădulescu-Pogoneanu și Constantin Vișoianu, având în Alexandru Cretzianu un fel de mentor, căuta, discret, în numele opoziției și al regelui Mihai, punți de legătură cu Aliații, în vederea încheierii în condiții mai bune a unui armistițiu. Capitalele neutre, Ankara, Madridul, Lisabona, Stockholmul, colcăiau de agenți și de diplomați din toate taberele, care își tatonau adversarii căutând o ieșire cât mai puțin costisitoare din război. Demetrescu e încadrat în serviciile importante din minister, are acces la telegramele sensibile și câștigă încrederea "conspiratorilor". Călătorește, în 1943 și în 1944, de mai multe ori în Portugalia și în Spania pentru a lua legătura cu emigrația prooccidentală și cu ambasadorul american din Spania. Sub pretextul efectuării unui concediu amânat mai mulți ani, e trimis la Helsinki și la Stockholm, pentru a transmite discret instrucțiuni diplomaților din capitalele nordice, în special lui Frederic Nanu, în vederea tratativelor cu reprezentantul sovietic Semionov. Cu ocazia acestor călătorii vede cum fusese Europa devastată de război și din nou, datorită spiritului său de observație, avem descrieri extraordinare ale Berlinului înainte și după ce fusese lovit de bombardamentele aliate. La Madrid ia legătura cu ambasadorul american, la Lisabona are misiunea oficială de a cerceta o chestiune disciplinară și misiunea discretă de a afla de la un personaj alunecos, "șef de înalt grad masonic al unei masonerii românești cu pronunțat caracter de operetă", Jean Pangal, condițiile unui armistițiu negociate chipurile la Conferința de la Teheran. În timpul unei escale făcute la Barcelona îl întâlnește pe Pamfil Șeicaru, venit de la Lisabona, sau în drum spre Lisabona (Camil Demetrescu nu-și mai amintește exact). Temutul ziarist din perioada interbelică fusese ajutat să se stabilească de regimul Antonescu în Spania, cu speranța că, pe viitor, se va dovedi un patriot veritabil. Ceea ce nu s-a întâmplat, fiindcă, spre sfârșitul vieții, strâmtorat, Șeicaru a acceptat să colaboreze cu regimul comunist din România, confirmând parcă observațiile foarte fine ale lui Demetrescu despre caracterul temutului ziarist din perioada interbelică.

Pe măsură ce frontul se apropie de România, la București se întețesc intrigile. La începutul primăverii lui 1944, Barbu Știrbey, cu buna știință a lui Ion Antonescu, pleacă spre Cairo, pentru a negocia, în numele opoziției, condițiile unui armistițiu cu toții Aliații. "Grupul Buzești" are rolul de a asigura, prin telegrame cifrate, comunicarea cu emisarul român, ba chiar îl trimite la Cairo și pe Constantin Vișoianu, ca să-l secondeze în timpul discuțiilor pe venerabilul om politic. Camil Demetrescu e în mijlocul conspirației și e unul dintre personajele importante, ceea ce, nu peste multă vreme, chiar din 1946, nu-i va aduce nicio promovare și niciun semn de recunoștință, ci un lung șir de suferințe. Până a se lovi de brutala și totala schimbare a regimului politic, tinerii de la Externe, cărora li se alătură în conspirație și omul regelui, Ionel Mocsonyi-Styrcea, sunt încă optimiști, chiar veseli, iar paginile despre ultimele săptămâni de dinainte de 23 august 1944 relatează și întâmplări amuzante. Trimiși la Snagov, pentru a se feri de bombardamente, membrii grupului Buzești frecventează și conacul de la Buftea al familiei Știrbey. Grigore Niculescu-Buzești locuia acolo fiindcă era soțul Ecaterinei Știrbey. Înțelept și discret, nedezmințindu-se, tatăl Ecaterinei acceptase instalarea unui aparat de emisie-recepție în palatul său de pe Calea Victoriei.

La 23 august 1944, Camil Demetrescu s-a aflat chiar în mijlocul evenimentelor, un privilegiu pentru care a plătit scump toată viața, dar care, culmea, în anii '70-'80 i-a asigurat un soi de "imunitate", fiindcă, în afară de regele Mihai, el era unul dintre puținii martori în viață. Din fericire, pentru istorici și pentru cititorii interesați de acest eveniment, Camil Demetrescu este și unul dintre puținii memorialiști care au descris, cu detalii foarte fine, filmul teribilului eveniment care a salvat România de la un dezastru și mai mare decât cel care se produsese din punct de vedere politic și militar în anii războiului. Lui Camil Demetrescu îi datorăm un remarcabil portret al regelui Mihai, aflat, în după-amiaza zilei de 23 august 1944 (până a fost evacuat în Oltenia), printre militarii și civilii care au preluat puterea politică de la Ion Antonescu și de la cei câțiva fideli ai acestuia. Regele e, în ochii lui Demetrescu, un tânăr modern și plăcut, iar portretul său, realizat într-o lumină bună și obiectivă, fără exaltări și fără accente critice, trebuie să-i fi iritat mult pe lectorii de "circuit închis" din anii '70-'80, care descopereau în amintirile lui Demetrescu dovezile că "autorii" obsedantului 23 August 1944 nu erau nici pe departe comuniștii, ci regele, ofițerii de rang foarte înalt, diplomații și oamenii politici din partidele democratice. Însă comuniștii chiar au fost obsedați de 23 August 1944, pe care, prin foarte bine cunoscuta lor propensiune de a rescrie în favoarea lor istoria, au încercat să-l transforme, retroactiv, într-un fel de mit fondator al istoriei lor. Iar ca să mintă cât mai bine, erau nevoiți să cunoască în amănunt, de la Camil Demetrescu, adevărul.

După 23 august 1944, "grupul Buzești" a rămas fidel ideilor democratice. Grigore Niculescu-Buzești a devenit ministru de externe în primul guvern Sănătescu, iar Constantin Vișoianu i-a urmat în funcție în al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu. Prietenul și colaboratorul lor Camil Demetrescu este martorul implicat al încercărilor lor disperate de a întârzia măcar instalarea unui guvern comunist prosovietic. De fapt, mai mult decât martor, este unul dintre cei care au încercat să-i informeze pe Aliații occidentali cu privire la degradarea regimului politic democratic din România. Mai întâi, preocupările diplomaților prooccidentali din Ministerul Afacerilor Străine, reuniți în fictivul grup de trădători și de spioni "H" de la Externe, "dușmanul" din interior al țării, sunt temeiul unei stăruitoare supravegheri informative, iar după arestarea "lotului Tămădău" și montarea procesului împotriva conducerii Partidului Național-Țărănesc, un vehement cap de acuzare.

Camil Demetrescu avea deja un dosar prost. Manifesta, potrivit unei note informative a poliției secrete, o "atitudine oficială antisovietică și antiguvernamentală" și era "unul dintre elementele cele mai reacționare ale ministerului". Un referat din 30 august 1947 al corpului de filaj al poliției secrete arată că "de la 23 August 1944 și până în prezent, numitul manifestă o vădită aversiune pentru regimul de astăzi, reușind aceasta din faptul că nu participă la ședințele sindicale, nu are prieteni și nici nu caută să-și facă prieteni în rândul colegilor cu idei progresiste". Urmează o lungă și detaliată listă a contactelor lui Camil Demetrescu, filat în timpul vizitelor pe care le face la legațiile occidentale sau numeroșilor săi prieteni și colegi, unii apropiați ai Partidului Național-Țărănesc, cu toții suspectați că fac parte dintr-o rețea de spionaj. Poliția secretă e intrigată de faptul că Dumitrescu poartă în nelipsita lui servietă documente pe care le duce și le aduce de la acești colaboratori. "Pare caracteristic faptul că Demetrescu Camil vizitează Legația americană."

Deja disponibilizat în vara lui 1947 din Ministerul Afacerilor Străine, după ce fusese filat în 1946 și în 1947, este arestat pe 7 octombrie 1947. Dispăruse de acasă imediat după "fuga de la Tămădău" a fruntașilor țărăniști, de pe 14 iulie 1947, și se ascundea în București. Pe 7 octombrie 1947, la o zi după ce îi fuseseră arestați părinții și obligați să le spună autorităților unde se ascundea fiul lor, a fost prins într-o cămăruță din sediul Institutului Francez de Bizantinologie de pe strada Christian Tell. La capturarea sa au participat 60 de militari, un procuror și un comisar.

A primit, pe 11 noiembrie 1947, în procesul liderilor țărăniști, două condamnări: una de 10 ani de închisoare corecțională pentru crima de complot de trădare, cealaltă de 15 ani de temniță grea și 5 ani de degradare civică, pentru instigare la crima de trădare prin necredință. Curtea a decis, potrivit legilor de atunci, să execute pedeapsa cea mai mare. La proces s-a purtat foarte bine, demn și convins de nevinovăția sa, ceea ce transpare cumva chiar și în presa comunistă, care a relatat pe larg ședințele procesului și în care se poate vedea că, la audierea inculpaților, replica lui Camil Demetrescu a fost fermă, tăioasă și uneori chiar insolentă.

Ultimele pagini din memoriile sale se referă la procesul din toamna lui 1947 și la începuturile detenției. Plecarea către închisoare s-a făcut de la fostă gară regală de la Cotroceni, fără ca vreunul dintre condamnații care refuzaseră în timpul procesului să se dezică de Iuliu Maniu, printre care fusese și Camil Demetrescu, să-și imagineze măcar o fărâmă din calvarul care îi aștepta. Camil Demetrescu a stat în preajma lui Iuliu Maniu, care, chiar și în celulă, a fost același gentleman politicos și educat. Deținuții, deși aflați la cheremul unui director brutal, fost hamal la C.F.R., încă aveau dreptul la pachete de hrană și chiar și la scrisori. O scrisoare din 14 ianuarie 1949, trimisă din închisoarea de la Galați părinților săi, pe care vrea să-i liniștească, deși e chinuit de probleme de sănătate, are un ton plăcut și chiar vesel, care îl arată așa cum a fost toată viața, curtenitor, autoironic și un mare iubitor de animale: "După cum vedeți, "S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi...» Pentru acest lucru sunt recunoscător izolării mele, în care mi-au revenit memoria și recunoștința pentru fapte și persoane, față de care era până acum ceva mai «difuză». Fenomenul acesta s-a mai întâmplat și altora, dar sunt mulțumit că l-am verificat și eu. Cred că înțelegeți, de pildă, numai călătoriile pe care le-am făcut împreună sau singur, datorită vouă, sunt dintre marile mele subiecte de satisfacție. Dacă scriu mai prost e din cauza creionului, dar mai ales a unei ciori adoptate și răsfățate, care îmi mușcă degetele înciudată că nu mă ocup de ea, că nu mă poate exploata cu hrana, sau nu-i fac baie, stropind-o cu apă, că nu-mi poate deschide buzele, cum probabil desface orice cioară mică ciocul mamei sale. Noaptea doarme fără să crâcnească lângă perina de cap. Numai de cântat nu am învățat nimic unul de la altul, fiind valori muzicale egale..."

La Galați, Camil Demetrescu a stat până 14 august 1951, apoi a trecut prin toate închisorile sistemului penitenciar politic din perioada comunistă: Sighet, București (la arestul Ministerului de Interne), Jilava, Pitești și Dej. De la Dej a ieșit pe 5 octombrie 1962, dar a fost trimis, pentru 36 de luni, în domiciliu obligatoriu la Rubla.

În închisoare, din punctul de vedere al autorităților, nu a fost un deținut disciplinat și de aceea a fost ținut încontinuu sub observație. Sursa "Simionescu Paul", deținut, frizerul închisorii, pe 29 iulie 1960, spune despre el că este "foarte stimat și apreciat de colegii de cameră". Uneori le povestea cum a intrat România în război și cum s-a petrecut cu adevărat actul de la 23 august 1944, cum au fost arestați politicienii democrați, cum a decurs procesul lui Iuliu Maniu și care au fost condițiile de detenție mai întâi în penitenciarul de la Galați, iar apoi la Aiud. Uneori căuta să afle, prin "Simionescu Paul", care era starea sănătății unor deținuți din alte celule.

Un referat din 27 septembrie 1962, redactat de Serviciul C din M.A.I., recomandă ca deținutului Camil Demetrescu, "cunoscut că se menține pe poziții dușmănoase regimului", la data expirării pedepsei de 15 ani de închisoare, pe 5 octombrie 1962, "întrucât în timpul detenției a avut comportare rea", să i se fixeze domiciliu obligatoriu pe timp de 36 de luni în comuna Rubla, raionul Brăila, regiunea Galați.

Nici bine ajuns la Rubla, din urma sa vine o adresă din 3 noiembrie 1962 a Direcției Regionale Galați către Serviciul Raional din Brăila: "Trimitem alăturat materialul referitor la fostul deținut C.R. ["contrarevoluționar", n. ed.] Demetrescu Camil, care la data de 5 oct. a.c. a fost pus în libertate, fixându-i-se D.O. ["domiciliu obligatoriu", n. ed.] în comuna Rubla. Luați măsuri de lucrarea sa, pentru a stabili activitatea ce desfășoară."

Aflând că tatăl său este foarte bolnav, cere, în mai multe memorii, să fie lăsat să meargă să-l vadă la București. Nu i se acordă nicio permisie și nu poate merge nici măcar la înmormântarea părintelui său, pe 17 iunie 1963, lucru pe care nu-l va uita și nu-l va ierta.

La Rubla este "lucrat" tot cu informatori. Pe 9 ianuarie 1963 "Preda Viorel" îl informează pe ofițerul de securitate Sterian Ion cum "deoistul" Demetrescu i-a povestit altui "deoist" amănunte din procesul Pătrășcanu, pentru care a fost și el anchetat. Alți informatori remarcă ceea ce Securitatea știa oricum foarte bine, și anume atașamentul său pentru Iuliu Maniu și o puternică simpatie pentru Partidul Național-Țărănesc.

Domiciliul obligatoriu la Rubla a durat până în iunie 1964, dar pe 29 iunie "Simionescu Paul" deja oferă Securității o notă informativă despre Demetrescu, pe care îl întâlnise întâmplător pe stradă în București. Ofițerul de securitate recomandă ca sursa să continue să-l contacteze pe Demetrescu, care e în bune relații cu N.S., urmărit prin "a.i" ("acțiune informativă", n. ed.).

Revenit în București, Camil Demetrescu locuiește împreună cu mama sa octogenară pe Strada Corbului nr. 21A și, după o perioadă de refacere de câteva luni, cu mare greutate, fiindcă până atunci, din cauza dosarului său politic fusese refuzat peste tot, reușește să ocupe un post de muncitor la Întreprinderea de Materiale Didactice. La Securitate i se deschide dosarul nr. 331, la indicativul 302/1, fiind luat în evidența operativă a problemei "foști demnitari" și urmează să fie lucrat prin dosar de verificare, întrucât "este semnalat cu atitudine ostilă". În ianuarie 1969 este vizitat acasă de un ofițer de securitate, căruia îi amintește că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu și că declarația care i-a fost smulsă cu bătaie și cu presiuni morale o consideră, ca și atunci, nulă. Pentru asta a făcut un memoriu adresat demnitarului comunist care se ocupa cu reabilitarea lui Pătrășcanu, Gheorghe Stoica, de la care nu a primit niciun răspuns. Nu acceptă să colaboreze cu regimul, o spune deschis, și se mulțumește să trăiască doar cu salariul de muncitor și cu banii câștigați din meditațiile la limbi străine. În 1968 i se cere, la sugestia "forurilor superioare", de către un scriitor, probabil Haralamb Zincă, și de către cadrele Institutului de Istorie al P.C.R. să ofere amănunte despre politicienii pe care i-a cunoscut în perioada petrecută la Externe. Considera că aceste mici compromisuri sunt necesare ca să se stabilească adevărul despre 23 August 1944, dar nu a acceptat niciodată să meargă mai departe și să dea informații poliției politice. Ofițerilor și informatorilor "binevoitori" care, la sfatul Securității, încearcă să-l pondereze, le spune apăsat că a refuzat s-o facă încă de când se afla în închisoare. S-a simțit dintotdeauna jignit de asemenea propuneri, chiar dacă un asemenea compromis i-ar fi adus unele avantaje, mai adaugă el ori de câte ori i se recomandă să colaboreze cu regimul.

De la Întreprinderea de Materiale Didactice reușește să treacă secretar la o policlinică din cartierul Ferentari. Primește, de la prietenii din străinătate, pachete cu obiecte de îmbrăcăminte pentru el și pentru mama sa, e atent la evenimentele internaționale pe care le și comentează de față cu unele cunoștințe. Potrivit unei note informative din 28 mai 1970, primește și distribuie cărți introduse clandestin în țară, printre ele cărțile disidentului iugoslav Milovan Djilas. Pe 26 august 1975 e vizitat în casa din strada Zece Mese de sursa "Paraschivescu", care dorește să recupereze de la el memoriile lui Churchill. Încalcă fără nicio temere consemnul impus foștilor deținuți politici de a nu povesti cele văzute și trăite în închisori și în domiciliul obligatoriu, mai mult, citește cărțile lui Aleksandr Soljenițîn. O sursă care îl toarnă la Securitate susține că i s-ar fi făcut chiar propunerea de a lucra, contra unui salariu de 3.500-4.000 de lei, la revista Glasul Patriei, publicație destinată românilor din diaspora, pe care regimul îi momește să se întoarcă în țară. În 1970 este însă doar arhivar la Spitalul Brâncovenesc și continuă, spun sursele care îi dau târcoale, să refuze colaborarea cu regimul.


În martie 1974, Securitatea află de la sursa "Busuioc" că Demetrescu își scrie "amintirile". "Busuioc", care pare a fi bine situat în lumea culturală și se bucură de privilegiul de a călători la Roma, nu e printre prietenii sau cunoștințele sale, îl cunoaște abia pe 27 februarie 1974, când, invitat de un grup de prieteni, Camil Demetrescu citește trei capitole dintr-un manuscris, unul despre rezistența greacă din al Doilea Război Mondial, două cu amintiri de la Paris.

Pe 16 iulie 1974, sursa "Romică" amintește că un fost țărănist îi spune că prietenul său Camil Demetrescu a fost cercetat de Securitate și a avut chiar și o percheziție acasă, dar fără a se găsi nimic compromițător. Pe 17 iunie 1974, începuse urmărirea penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, un delict foarte grav în ochii regimului și ai Securității: "În sarcina individului s-a reținut faptul că în anul 1971 a făcut unele adnotări prin care a exprimat concepții ostile față de felul în care au fost prezentate de către Institutul de Istorie al P.C.R., în lucrarea intitulată «AUGUST '44», editată în anul 1971, evenimentele în legătură cu actul istoric de la 23 August 1944 și a defăimat orânduirea socialistă.

În acest sens, individul a încercat să anihileze rolul Partidului Comunist Român în desfășurarea și înfăptuirea insurecției, scoțând în relief numai contribuția partidelor burgheze.

Aceste însemnări învinuitul DUMITRESCU (DEMETRESCU) CAMILLE le-a făcut pe unul din exemplarele lucrării sus-citate, pe care l-a dat pentru lectură martorului Corneliu Coposu, făcându-i astfel cunoscut punctul său de vedere în această privință.

Martorul CORNELIU COPOSU în declarațiile sale confirmă faptul că a primit de la (DEMETRESCU) CAMILLE cartea intitulată «AUGUST '44» pentru a fi lecturată, dar pretinde că nu ar fi citit-o în întregime. De asemenea, arată că această lucrare a fost găsită și ridicată de la domiciliul său de către organele de stat, cu prilejul percheziției domiciliare.

Din materialele de urmărire penală mai rezultă că învinuitul DUMITRESCU (DEMETRESCU) CAMILLE a mai făcut adnotări similare și pe lucrarea intitulată Din însemnările unui fost reporter parlamentar, publicată de Editura Politică în anul 1973, ce a fost ridicată cu ocazia efectuării percheziției domiciliare la locuința individului.

Învinuitul, în timpul cercetărilor, a declarat că prin acțiunile sale a urmărit să-și exprime punctul său de vedere, ca unul care ar fi cunoscut personal acele evenimente istorice." Învinuitul e judecat în libertate. Procesul a avut două înfățișări, însă inculpatul a refuzat să fie apărat de un avocat. Pe 15 noiembrie 1975 este condamnat de Tribunalul Militar la 6 ani de închisoare. Recursul, cerut de inculpat, este respins pe 20 decembrie 1975, iar Camil Demetrescu este încarcerat la Penitenciarul București, așteptând să fie trimis într-o închisoare din țară pentru a-și ispăși pedeapsa.

Vestea arestării sale ajunge însă în Occident. Pe 15 ianuarie 1976, Preda Bunescu citește un comentariu la Europa Liberă în care expune cazul Camil Demetrescu, prezentat publicului drept unul dintre cei mai îndreptățiți cunoscători ai actului de la 23 august 1944, despre care recent apăruse și cartea lui Haralamb Zincă, Ora H. În august 1975 România semnase Acordurile de la Helsinki, însă la doar câteva luni un martor incomod al actului de la 23 august 1944 este condamnat pentru săvârșirea unui delict politic, ceea ce, pentru Occident, ar fi un semn că în România se pregătește o restaurație a vechiului regim de represiune politică. Despre caz a scris atunci și Monica Lovinescu, încercând ca, prin intervenția ei, să forțeze regimul de la București să-și revizuiască decizia de a-l încarcera pe Demetrescu. "Pusă de urgență, am scris textul cel mai tactic din toată «cariera» mea", își amintește ea într-un interviu acordat, în aprilie 2002, Lucreției Bârlădeanu, de la revista Contrafort (care, din fericire, este disponibil online).

Lunile decembrie și ianuarie Camil Demetrescu le petrece în penitenciarul din București, iar pe 5 februarie ajunge la Aiud, unde are parte de o surpriză: comandantul închisorii îl anunță că este liber și că se poate întoarce la București cu aceeași mașină cu care fusese adus. Vestea eliberării ajunge rapid în anturajul său din București, care este tot atât de uluit, pe cât e chiar și dispozitivul din Securitate care îl are în lucru. Totuși, Securitatea nu se pierde cu firea, ci consemnează zvonurile care circulă prin București, potrivit cărora Demetrescu fusese eliberat datorită unei intervenții a unui personaj însemnat din emigrație. Mai mult, Securitatea își instruiește un colaborator, "Paraschivescu", să-l viziteze pe Camil Demetrescu și să-l facă să creadă că el, "Paraschivescu", prin relațiile pe care le avea, intervenise pentru a fi eliberat. Demetrescu nu trebuie decât să îi urmeze sfatul, pentru a nu-l pune în dificultate cu aceste "comportări necorespunzătoare" și să nu se întâlnească sub nicio formă cu vreun fost politician. Tot îndemnat de Securitate, îi sugerează proaspătului eliberat din detenție să redacteze un material, dacă este atât de sigur de adevărul pe care îl susține, și, "pentru binele țării", să îl înainteze autorităților.

"O voi face cu toată inima - însă numai cu respectarea absolută a adevărului!", îi răspunde Camil Demetrescu.

Deja pe 7 februarie 1976 Securitatea dorește să afle cum a ajuns în străinătate vestea arestării și condamnării lui Camil Demetrescu, iar pentru aceasta mizează pe informatorii "Paraschivescu", "Olteanu", "Fănică" și "Barbu". Securitatea mai dorește să afle cum va restabili legăturile cu Corneliu Coposu, care la proces a compărut ca martor al acuzării. Se propune filarea, ascultarea telefonului și interceptarea corespondenței lui Demetrescu, prin serviciul "S". Numele său de obiectiv este "Dima".

Pe 18 martie 1976, Securitatea vine cu un plan de măsuri prin care, cu ajutorul unor persoane din anturajul apropiat, sursele "Răducu", "Barbu și "Fănică", să lanseze printre foștii membrii ai P.N.Ț. zvonuri care să-l discrediteze pe Camil Demetrescu, care ar fi beneficiat de clemența statului dată fiind starea lui de sănătate, mai ales ce psihică. Dar și mai mult trebuia discreditată varianta că fusese eliberat datorită materialelor citite de Radio Europa Liberă. În timp ce e supravegheat și "lucrat" prin informatori, care mai au și rolul de a-l "influența pozitiv", Camil Demetrescu își vede mai departe de memoriile sale. Pe 4 ianuarie 1977, de la sursa "Anghel", Securitatea știe până unde înaintase: "În ziua de 19 decembrie 1976, sursa l-a întâlnit pe Camille Demetrescu pentru a-i restitui «Notele» pe care Camille i le dăduse să le citească. Notările respectivele referă la perioada cât Camille a funcționat la Moscova sub conducerea lui Gr. Gafenco. Sursa apreciază că notările sunt interesante, fapt pe care i l-a confirmat și lui Camille.

Camille continuă să-și scrie amintirile, este tot mai suferind și nemulțumit că Arhivele Statului nu și-au îndeplinit niciuna din obligațiile luate de tov. gl. Dumitru. De altfel, Camille nu a depus la Arhive decât 80-90 file. Mai are acasă încă cca 100 file (200 pagini), pe care nu le-a depus încă, pretextând că față de atitudinea celor de la Arhive, are impresia că «Notările» nu interesează."

În mediile preocupate, firește, "cu voie de la poliție", de 23 August 1944, Camil Demetrescu e cunoscut și, ca martor, e invitat chiar și la o conferință, pe 18 decembrie 1981, la Casa "Titulescu", unde îi este salutată prezența. Imediat i se cere o declarație despre participarea la acest eveniment.

Sursa "Bica" își informează ofițerul, pe 16 octombrie 1983, că obiectivul Camil Demetrescu se ocupă de memorii.

"Întrebat fiind ce mai face, a declarat sursei că se ocupă intens de scrierea memoriilor. Întrebat dacă nu-i este teamă, mi-a declarat că nu mai are niciun fel de grijă, deoarece are contract pentru această lucrare cu Arhivele Statului."

Într-adevăr, fusese îndrumat, "indirect", către Arhivele Statului, semnase și un contract și predase, în 1981, un exemplar al unei lucrări care se referea la perioada 1937-1945. Alt exemplar fusese ridicat de Securitate, care se temea că manuscrisul va circula printre "elemente cu antecedente politice și penale din București". De la Arhivele Statului a primit reproșuri că unele date cu caracter istoric nu sunt în concordanță cu realitatea și i se atrage atenția să nu le facă publice. Mai mult, în materialele predate, Camil Demetrescu criticase unele aspecte din cartea lui Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din 1944, apărută la Cluj-Napoca în 1979. Cartea făcuse oricum vâlvă, fiind primită cu o anume ostilitate de istoriografia oficială, însă Demetrescu o critica din perspectiva sa de participant direct la toate negocierile pe care "grupul Buzești" le-a făcut chiar sub nasul Gestapoului, cu mari riscuri și cu marele merit de a fi păstrat un secret absolut, din moment ce nici sovieticii, nici nemții nu reușiseră să spargă cifrul.

Securitatea, pentru a preveni circulația manuscrisului sau a ideilor sale, propune ca "Dima" să fie influențat și determinat de sursele informative să aibă o poziție corespunzătoare și să predea materialul organelor de stat competente, pe de o parte, iar pe de altă parte, să fie chemat la Arhivele Statului, unde să se discute despre lucrare și stadiul ei. Aici va fi "lămurit asupra necesității atât de a nu aborda problema preocupărilor sale și a conținutului manuscrisului cu persoane apropiate anturajului său, cât și de a-l depune în scopul preventiv la această instituție". Cel mai important lucru e ca "Dima" să predea toate capitolele lucrării sale, pe măsură ce le scrie și, mai ales, să nu le comenteze și să nu le dea altor persoane ca să le citească.

În 1984, la București ajunge istoricul american Larry Watts, care este interesat de istoria recentă a României. Securitatea află că acesta dorește să-i facă o vizită lui Camil Demetrescu, care refăcea tot materialul. Alt exemplar al memoriilor se găsea la Securitate. Ca să nu fie citite de Larry Watts, Securitatea ridică de la Camil Demetrescu al treilea manuscris și se obligă să i-l restituie ulterior, după ce vor scăpa de american, dimpreună cu celelalte două versiuni! Lui Camil Demetrescu i se mai smulge angajamentul că nu le va arăta nimănui, dar el nu se poate angaja că, verbal, nu va relata evenimentele așa cum le-a trăit dacă se asigură că nimeni nu le va denatura.

Pentru regim, "adevărul oficial" e în continuare în pericol din cauza lui Demetrescu, iar Securitatea îi pune în vedere, în martie 1984, să nu dea interviuri pe teme de istorie recentă unor persoane neavizate, fie români, fie străini. Pe 13 martie 1984, Demetrescu primește vizita lui Larry Watts, dar refuză să discute cu el și îl expediază după nici un sfert de oră, spunându-i istoricului american că nu vrea să încalce legea presei și alte legi care reglementează relațiile cu cetățenii străini.

Povestea memoriilor politice ale lui Camil Demetrescu se încheie, în 1985, cu o victorie a Securității. Nota de analiză din 8 iunie 1985 conchidea: "Determinat de organele noastre, «DIMA» a predat recent la Arhivele Statului toate manuscrisele ce le deținea la domiciliu, urmând ca pe măsură ce va mai scrie să le depună în fondul său personal." Dosarul de urmărire informativă deschis pe 25 decembrie 1982 se închide pe 30 noiembrie 1985, pe baza unui raport în care se propune "influențarea pozitivă și determinarea sus-numitului să predea la Arhivele Statului manuscrisele ce le deținea". Zeci de ani fusese urmărit de Securitate și turnat de cel puțin douăzeci de informatori, ale căror nume reale se ascund sub următoarele nume de cod: "Bihoreanu", "Ciobanu Olga", "Emil", "Dobrogeanu", "Oproiu", "Cezar", "Stan Ion", "George". "Busuioc", "Romică", "Paraschivescu", "Nistor", "Valeriu", "Dorel", "Fănică", "Anghel", "Călinescu", "Bebe", "Alexandreanu". Acum suntem îndreptățiți să spunem că victoria din 1985 a Securității s-ar putea să fi fost una de etapă. Când editarea versiunii păstrate la arhive, pe care se bazează această ediție, se apropia de sfârșit, după confruntarea, literă cu literă, a manuscrisului fotocopiat cu textul gata de a fi predat editurii, ne-a fost pus la dispoziție, cu multă amabilitate, provenit dintr-o colecție particulară, a soților Cristina și Ștefan Pisoschi, un caiet de format mijlociu. Scrisul lui Camil Demetrescu, mărunt, din ce în ce mai puțin lizibil, cu care deja eram familiarizat din fotocopii, acoperă din margine în margine paginile acestui caiet, de parcă autorul încercase să comprime într-un obiect ușor de ascuns conținutul atât de valoros pentru el. E de presupus că vechiul conspirator din ani '40, care reușise să înșele vigilența oamenilor lui Eugen Cristescu și a Gestapoului, a reușit să țină acest caiet departe de ochii iscoadelor și ai Securității și că, în timpul multelor și periodicelor sale vizite pe la prietenii săi din oraș, l-a lăsat în grija unei persoane discrete în care avea mare încredere și care și-a asumat riscul de a fi pedepsită în cazul în care era descoperită de autorități. Am avut la dispoziție acest prețios caiet câteva zile, timp în care am constatat o asemănare aproape totală cu versiunea la care lucram. Cu toate acestea, nu am reușit să identific decât un pasaj din cele trei care lipsesc, fapt pe care l-am semnalat într-o notă de subsol. Chiar și așa, e un mic triumf, pentru care trebuie să le mulțumesc celor care m-au ajutat cu versiunea care, în condiții încă misterioase, nu a ajuns în ghearele Securității.

Camil Demetrescu a murit pe 7 august 1992, în urma unei operații nereușite. Detenția, domiciliul obligatoriu, lipsurile îndurate după ieșirea din închisoare și chiar o anumită inabilitate în chestiunile practice și cotidiene, pe care el însuși o recunoștea, i-au ruinat sănătatea trupului. Și-a păstrat spiritul critic până la sfârșit, dovadă interviurile pe care le-a acordat în presa de la începutul anilor '90, unde e așa cum îl "citim" și în Note, relatări: inteligent, ironic și autoironic, dar tăios și necruțător cu dușmanii adevărului istoric. "Bine că s-au dus dracului toți!", exclamă într-un interviu publicat de Cotidianul pe 12 august 1992, la câteva zile după moartea sa.

În loc de notă a editorului

Ediția din 2001 a avut la bază fotocopiile manuscrisului pe care Camil Demetrescu l-a predat Arhivelor Statului în prima parte a anilor '80, după ce o primă versiune fusese confiscată de Securitate. Din aceste fotocopii lipsesc câteva pagini, iar acest fapt a fost semnalat și de îngrijitorul ediției din 2001, care a lucrat la stabilirea textului împreună cu Elsa Anca-Bărbuș, soția omului politic național-țărănist Ioan Bărbuș, fost deținut politic între 1949 și 1964, unul dintre apropiații lui Camil Demetrescu în anii de după ieșirea lor din închisoare.

Ediția de față se bazează pe aceleași fotocopii ale textului aflat în păstrarea Arhivelor Naționale și, firește, datorează foarte mult celor care au îngrijit și au publicat textul memoriilor în anul 2001.

Din 2001 cercetările istorice au produs articole, studii și volume de foarte bună calitate științifică, fondurile de documente păstrate în arhive au devenit mai ușor accesibile, iar "democratizarea" internetului, cu toate neajunsurile sale, a făcut ca informațiile de factură enciclopedică să fie mai ușor de diseminat, pentru cei care le produc, și mai ușor de găsit, pentru cei care doresc să se informeze repede. De aceea îngrijitorul ediției de față a rezistat tentației de a se arăta erudit și nu a mai întocmit tot atât de multe note de subsol cu caracter enciclopedic pe cât a fost necesar în 2001. În schimb, s-a arătat interesat mai mult de destinul unor oameni politici, diplomați și ofițeri superiori pe care Camil Demetrescu i-a întâlnit fie în cariera sa de diplomat, fie în anii de detenție politică.

Am avut șansa de a consulta ziarele și publicațiile oficiale disponibile pe platforma Arcanum, unde sunt stocate, în format digital, sute de publicații în limba română, astfel încât ne-am putut lămuri cum se scriu unele nume proprii, când au fost avansați în carieră sau când au fost înlăturați unii funcționari din Ministerul Afacerilor Străine. Cu aceleași mijloace electronice, dar și cu alte surse, am construit și un "plan de situație" al contextului istoric la care se referă Camil Demetrescu. Am consultat fișele matricole penale accesibile online pe platforma Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, precum și fișele privind domiciliul obligatoriu care sunt accesibile pe site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Se poate spune că aceste surse ne-au ajutat și ne-au îndemnat să-i "privilegiem" pe cei care, din funcționari și ofițeri competenți și devotați sau oameni politici cu vederi democratice, au fost transformați în "dușmani ai poporului" și aruncați în închisori. Sperăm că, astfel, această fragmentară și incompletă istorie cuprinsă în notele de subsol e o mică reparație pe care și autorul acestor memorii ar fi încuviințat-o cu bucurie.

Două texte științifice ne-au ajutat să înțelegem mai bine biografia lui Camil Demetrescu. Unul este al Elenei Gherman, Camil Demetrescu sau puterea de a spune «nu», din volumul Destine individuale și colective în comunism, apărut la Polirom, în 2013. Celălalt este semnat de Andrea Dobeș, de la Memorialul Sighet, și a apărut în lucrarea România comunistă. Penitenciarul Sighet (1950-1955), mai precis în volumul al doilea, Detenție și postdetenție. Repere biografice, Editura Argonaut, 2021, pp. 448-455. Ambele studii se bazează pe lectura competentă a dosarelor deschise lui Camil Demetrescu în timpul detenției și după eliberarea sa din închisoare și ambele remarcă demnitatea și perseverența de a face cunoscut, în pofida tuturor restricțiilor, împrejurările unui eveniment istoric important la care luase el însuși parte.

Grație doamnelor Mihaela Bărbuș și Anca Cernea, am avut acces la fotocopii ale documentelor din dosarele de urmărire informativă deschise lui Camil Demetrescu înainte de arestare, chiar din 1946, în timpul detenției și după eliberarea din 1964. Documentele referitoare la Camil Demetrescu se păstrează în Arhiva C.N.S.A.S. în dosarul care are cota F.I. 166903. Faptul că atunci când le-am întrebuințat în acest text nu le-am citat cu acribia pe care o impune metoda de cercetare istorică poate fi justificat de intenția de a nu impresiona cu un număr ridicat de note întocmite mult prea pedant într-un proiect editorial care își propune în primul rând repunerea în circulație a unor memorii politice extraordinare și schițarea unei biografii. Am văzut, mai sus, condițiile în care au fost scrise aceste memorii. Cu Securitatea pe cap și fără resurse documentare, fiind silit uneori să se oprească din lucru din cauza unei sănătăți tot mai fragile, Camil Demetrescu și-a așternut pe hârtie amintirile reluând, aproape cuvânt cu cuvânt, câteva episoade. Am eliminat aceste câteva repetiții, păstrând pasajele care fie sunt mai bogate în informații istorice, fie sunt plasate mai bine pe firul cronologic al relatării. Lecțiunile nesigure, completările sau conjecturile au fost incluse între paranteze pătrate.

Autorul a folosit în mai multe rânduri, însă fără consecvență, subtitluri "îngropate", care guvernează diviziuni mai mari ale textului său. Din motive practice, pentru a ușura lectura cărții, am "dezgropat" aceste subtitluri și am adăugate altele, care îi aparțin îngrijitorului ediției. Am interpretat preferința autorului de a întrebuința niște semne de forma literei X ca indicații că între paragrafe se cuvine o pauză și le-am înlocuit cu asteriscuri (*). Astfel, cu aceste pauze, cititorul va citi mai lesne un șir de însemnări care, potrivit autorului au fost făcute fără un sistem cronologic foarte strict.

Am păstrat formele de limbă mai vechi întrebuințate de autor, puține, dar textul este de o remarcabilă modernitate în privința exprimării, dovadă a culturii temeinice a autorului. Am unificat scrierea unor nume proprii și am îndreptat tacit formele aproximative ale altor nume proprii. Am urmărit sensul frazelor, adesea foarte lungi, marcate de construcțiile incidente, care îi sunt caracteristice lui Camil Demetrescu, și, pentru a înlătura confuziile, pe baza unei analize a conținutului, am îndreptat punctuația ori de câte ori a fost nevoie. Nu în ultimul rând am adoptat normele ortografice folosite în prezent, dar miza acestei ediții este nu pedanteria specifică unei ediții cu ambiții filologice, ci repunerea în circulație a unui document istoric produs de un campion al adevărului.

Nu în ultimul rând, având la dispoziție versiunile olografe ale acestor memorii, am decis să respect opțiunea autorului în privința ortografierii titlului, și anume Note, relatări.

Citiți un fragment din această carte aici.