Mă numesc Dragoș Marcean, am treizeci și oleacă de ani și în 2025 am pășit timid în rândul scriitorilor publicați. A fost culminarea unui moft început în 2020 de a scrie și ceva. Profesia mea implică scrisul, dar de cod, nu de literatură (deși într-un fel și acele rânduri neinteligibile pentru 99% din populație spun o poveste). Până atunci tot ce-am postat au fost statusuri pe Facebook despre vacanțe sau politică. Dar închis în casă alături de restul planetei, am zis că am suficient timp să aștern pe ecran o poveste și s-o împart cu lumea. Acela a fost bulgărele care a stârnit avalanșa care s-a concluzionat pe data de 1 aprilie 2025 în romanul SF intitulat Îmblânzitori apărut la Editura Actual din Cluj-Napoca. A fost încununarea a doi ani de scris, editat, corectat, dat cu capul de pereți, abandonat, reluat, rescris, corectat timpii verbali, pus virgule, șters virgule șamd, urmat de anul căutării editurii care în sine este un proces ce te poate duce în pragul disperării și a coșmarurilor cu emailuri de refuz.
Romanul pe scurt: acțiunea are loc într-un univers paralel în care omenirea s-a dezvoltat în subteran, iar pterodactilii au fost îmblânziți pentru ca oamenii să poată vâna, călători și aduna resurse din suprateranul dominat de dinozauri. O competiție între bestii zburătoare ghidate de îmblânzitori va decide soarta întregului Regat, într-o luptă acerbă pentru putere. Romanul urmărește doi îmblânzitori care intră în Competiția Pterodactililor. Unul luptă pentru a câștiga și a-și salva fratele bolnav, oferindu-i un viitor lipsit de griji. Celălalt se trezește prins în mijlocul unui complot și va fi nevoit să lupte pentru propria viață. Este o carte despre familie și sacrificii, plină de acțiune, cu influențe steampunk.
După publicare, mai mulți prieteni care au parcurs-o m-au pus pe gânduri cu următoarea replică: "nu am mai citit un SF sau fantasy în română de nu știu când". Am făcut un pas în spate și mi-am dat seama că și eu eram în aceeași situație. Asimov, Sanderson, Abercrombie, pe toți i-am citit în limba originală, adică engleză (mai puțin seria The Witcher de Andrzej Sapkowski care fiind scrisă în poloneză mi se pare un moft s-o citesc tot în engleză). Aveam un gol uriaș în ce privește lumea SF din România. Atât de mare, încât nici nu știam că există scriitori de acest tip la noi. Prost eu, nu? Astfel, dorind să-mi extind orizonturile și să gust din SF-ul românesc am dat peste două romane care, după ce le-am citit, m-au făcut să mă simt ca ultimul tembel. De ce? Pentru că mi-a luat atât amar de timp să aflu că avem scriitori de SF buni, buni de tot și pe care nu i-am citit că nu mai încăpeau de cei consacrați.
Primul roman este Apiscalips de Germin Petcu apărut la Crux Publishing care urmărește problema dispariției albinelor și consecințele catastrofale ce ar urma și cum inteligența artificială ar putea să ne ajute în privința asta (sau...?). Este o carte de dimensiuni medii, foarte bine scrisă și captivantă, iar faptul că folosește date și studii reale în a picta o distopie, te poate face să nu mai dai cu insecticidul ăla interzis luat pe sub mână de la un băiat.
Al doilea este Sentient de Alina Voinea apărut tot la Crux Publishing. Aici avem de-a face cu prima carte a seriei numită Nordam 2190. Este un SF ca la carte (dacă mi se permite), cu tehnologii futuriste și bine detaliate, arme avansate, roboți umanoizi și medicină ce acum ar părea magie pură. Este foarte bine și minuțios executată, cu personaje complexe, jocuri și alianțe politice, conflicte la scară largă, corupție și personaje pozitive cu moralitate îndoielnică, precum și antagoniști pe care-i poți înțelege, chiar dacă nu empatizezi cu ei.
Citind cele două cărți mi-am dat seama cât de bine stăm pe parte de SF în România (poate la PR stăm mai prost). Chit că-mi publicasem prima carte, nu trebuia să mă las pe tânjală. Așa că m-am înscris la Wannabe #3, cursul de scriere creativă a lui Mihai Buzea și pot zice că a fost a două cea mai bună decizie din cariera mea emergentă (după cea de a pune efectiv osul la treabă în primă fază). Un lucru foarte de preț pentru un scriitor este omul (sau oamenii) care să-ți spună când o dai în bălării și oricine este în domeniu poate confirma că un "beta reader" onest este o mină de aur. Aici a intervenit Mihai și restul colegilor cu care timp de 8 săptămâni ne-am dat la gioale reciproc, am scris mult, am făcut schimb de păreri, de idei și de experiențe și de unde am plecat cu un bagaj de cunoștințe care o să mă ajute cu siguranță pe viitor. Textele scrise de mine în cadrul cursului pot fi citite pe LiterNet aici.
Că tot veni vorba de Mihai Buzea, nu credeam că voi mai citi o carte de copii până n-o să-i am și eu pe-ai mei. Pe lângă scriitor, el este și culegător de povești. Iar prin munca sa, a prins viață romanul Pădurea Vrăjitoarei Mici, apărut la Editura Frontiera. Este o carte perfectă atât pentru cei mici, cât și pentru copilul din tine și spun asta pentru că adevărata autoarea a cărții este fetița lui Mihai care a venit cu materialul sursă pentru întâmplările din roman. Este cartea unui copil pentru alți copii, iar ilustrațiile excelente realizate de Ioana Pârvan sunt ingredientul care n-ar fi trebuit să lipsească. O carte superbă atât vizual, cât și literar.
Ce am învățat din romanele menționate mai sus este că niciodată nu știi ce bijuterii poți găsi dacă nu le cauți și acolo unde nu te-ai fi gândit (ca de exemplul raftul de autori români din librării sau siteuri de cărți). Poate că între un thriller marca Stephen King, o trilogie dark fantasy à la Joe Abrecrombie sau un studiu asupra relațiilor interumane realizat de Frederik Backman, merită încercat și ceva ce ți-ar putea produce o surpriză plăcută. Știți voi expresia aia mult prea utilizată și deja uzată cu "zona de confort".
Acum, aș dori să scriu despre jocuri ca artă și mai exact despre Clair Obscur: Expedition 33 care la Game of the Year Awards 2025 (Oscarurile industriei de jocuri video care are adună rating mai mare chiar decât Super Bowl) a curățat lună și bec toate categoriile, așa cum o făcea Lord of the Rings în anii 2002.
Expedition 33 este copilul unor oameni care s-au săturat ca talentul și viziunea să le fie îngrădite de agenda politică a unei companii a cărei șefi sunt total desprinși de ce-și dorește publicul. Așa că și-au luat tălpășița, și-au făcut propria firmă și au arătat lumii ce pot face 30 de inși pasionați și talentați, care vor să spună o poveste, nu să atingă niște KPI-uri (Key Performance Indicator). Și doamne, ce minunăție le-a ieșit. Nu voi da niciun fel de spoiler pentru că ar fi păcat de la Dumnezeu. Dacă nu sunteți pasionați de jocuri, pe Youtube cu siguranță puteți urmări.
Pe scurt, este povestea familiei Dessendre, devastate de o pierdere groaznică, ce încearcă să-și continue viața în urma tragediei ce i-a copleșit. Însă fiecare are propria modalitate de a face față situației, iar unele decizii vor duce la moartea a mii de nevinovați și o fracturare și mai mare în familie. Încă din primele minute ale poveștii te atașezi emoțional de personaje, te pierzi în orgasmul vizual care este orașul Lumiere și te oprești din joc pentru a te bucura de muzică nederanjat de inamici. Cu cât avansezi, descoperi că firele narative aparent paralele încep să conveargă și parcă vezi punctul de intersecție și momentul de "Aha!", doar ca să îți fie tras preșul de sub picioare și să conștientizezi că totul este mult, mult mai profund decât te-ai fi gândit, iar momentul aflării adevărului te va face să pui pauză jocului, pentru a rumega călătoria prin care ai trecut, să-ți treacă pielea de găină și să cauți niște șervețele pentru a-ți ștergi lacrimile. Este atât de bine scrisă încât mă enervează la culme.
Putem spune despre jocuri că sunt artă? Cu siguranță și-o să mă iau la trântă (figurativ vorbind) cu oricine mă contrazice. Un joc este convergența muzicii, artelor vizuale, a actoriei și a poveștii, dar unde, spre deosebire de filme, tu ești în control. Nu se poate face rabat la niciuna dintre ele, altfel imersiunea se duce pe apa sâmbetei, iar Clair Obscur: Expedition 33 este genul de piesă de artă pe care după ce-o consumi, o reiei pentru a-i căuta subtilitățile ratate. Însă vă avertizez că este o sabie cu două tăișuri. La final vă veți întâlni cu acel sentiment dulce-amar de "și acum ce fac?".
Acestea au fost câteva dintre lucrurile care-au rămas cu mine din perspectiva poveștilor în 2025. Ce vă sfătuiesc este să dați șanse acolo unde nu v-ați fi gândit s-o faceți, fie că este un gen literar nou pentru voi, scriitori mai puțin cunoscuți sau un mediu de consum al poveștilor străin vouă. Niciodată nu veți știi ce bijuterii se găsesc în colțurile mai puțin iluminate ale lumii.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)