Am alergat din gară-n gară, haotic, tur și retur, fără centuri de siguranță. Cu toate astea, anul ăsta am mers prea puțin cu trenul. Am scris prea puțin, spre deloc. Am citit prea puțin. Nu mi-am luat o vacanță. Nu m-am bronzat cât mi-am dorit. Nu am învățat nici anul ăsta să înot. Sau să merg pe bicicletă, sau să conduc.
Poate că textul ăsta, început într-o zi cu prea multe gânduri negre, mă va ajuta. Să păstrez cu mine acele momente frumoase, să las în urmă ce nu-mi mai trebuie.
Am fost în locuri în care n-am mai fost. Am băut beri într-o noapte în Copenhaga, în Vilnius și în Wrocław, am rătăcit pe străzile din Cannes și împrejurimi, am fost la Veneția și la Chișinău. Am petrecut timp cu oameni pe care nici măcar n-am visat vreodată că-i voi cunoaște. M-am mutat și mi-am construit un nou acasă. Mai optimist, mai luminos, mai primitor. Am făcut loc. În viață, în dulap, în casă, în mine. Am încercat să-mi închei socotelile cu trecutul și mi-am dat voie. Să cred, să sper.
Cred că la final de 2025 am mai mult curaj, și asta e mare lucru. Îți trebuie mult curaj să speri în lumea asta care e tot mai razna. Îmi reproșez și eu uneori că sunt prea naivă și că o să mă coste. Dar ce ni s-a întâmplat vreodată important fără un vreun preț plătit?
Nici în 2025 nu m-a părăsit gândul că mama a murit mai tânără decât sunt eu azi. Am crezut cumva că o să se întâmple, după ce eu voi împlini celebrul 40, am așteptat ani la rândul momentul ăsta. Și totuși nu s-a întâmplat. Da, anul ăsta e anul în care am împlinit 40 de ani. Înseamnă mult pentru o femeie vârsta asta, ți se întâmplă multe, în corp și în creier, sunt zile în care hormonii te controlează pe tine și nu tu pe ei. Instincte despre care nu știai nimic și care se declanșează. Nu mai văd bine, cu dantura negociez de ani de zile, am dureri de oase și uneori insomnii. Oamenii nu vorbesc despre asta. Cum nu vorbesc nici despre demonii lor care îi conduc adesea, despre dureri sau despre nesiguranțe. Mai ales pe internet. Aici vorbim despre realizări, despre locurile în care am fost, până și despre ce am mâncat. Dar nu despre ce ne-a durut. N-am să vorbesc nici eu despre neputință, despre inegalitate, respingere, umilință sau neiubire. Le-am simțit pe toate anul ăsta. Am avut chiar și un atac de panică, asta a fost ceva nou pentru mine. În 2025 am fost foarte furioasă. Trăim într-o lume nedreaptă. În care copii nevinovați mor cu miile în războaie. În care femeile sunt omorâte de cei ce susțin că le iubesc, în care ni se cere să fim tot și suntem detestate când îndrăznim să cerem ceva la schimb.
"Să rămâi fără amintiri e o pedeapsă? Sau o binecuvântare?", se întreabă Semezdin Mehmedinović, un scriitor și poet bosniac, în Me'med, bandana roșie și fulgul de zăpadă. Uite că am rămas și cu o carte din prea puținele citite anul ăsta. Mulțumesc, Aida, e minunat să ai în viață oameni care-ți dăruiesc cărți! Am fost de Crăciun în casa în care am fost adolescentă și sora mea mi-a povestit că atunci când eram mici am fost cu părinții la mare. Nu-mi amintesc nimic.
Undeva, destul de aproape de noi e marea.
Am să aleg și un film, va fi Kes! / YES, și proiecția lui din Sfântu Gheorghe, de la Anonimul, cu un Nadav Lapid emoționat, cu o mulțime de oameni și o întâlnire pe care o să o duc mult cu mine în viață. Mereu a fost despre oamenii cu care am ales să mă înconjor. Am căutat în ei câte un "acasă", pentru că acasă nu mai e nicăieri. M-am bucurat pentru ei și lângă ei, i-am admirat cu recunoștința că m-au primit în lumea lor. E mare lucru un om să-ți facă loc în lumea lui. Mai ales după o vârstă.
Și o piesă, tot la Anonimul am visat-o o noapte întreagă după proiecția Alpha, Idir - A vava inouva, dacă v-ați oprit asupra acestui text dați și un play și ascultați-o cu ochii închiși, puteți și să vă dați voie să și plângeți dacă asta ajută cu ceva, să lăsăm în anul ăsta ce nu ne trebuiește.
Am rămas un copil cu nevoia acută de a fi iubit. Mi-e teamă să merg mai departe, mi-e teamă să plec. Mă scald într-o mare de întrebări și nesiguranțe. Nu știu e răspunsul pe care îl dau cel mai adesea. Mă mir de mine cât de ușor mi-a fost să-mi împart viața. Poate nu e așa complicat, poate se poate. Speranța. Liniștea. Serile pe canapea. Filmele. Îmbrățișările. Toate astea dau dependență.
Beau cafea dintr-o cană pe care scrie "Iubirea", a fost cândva o lumânare care s-a consumat în timp. Scriu din tren. Lângă mine, o bătrână și soțul ei pleacă de la copii. Băiatul a condus-o la gară, i-a urcat în tren, i-a pupat și le-a spus: "vă iubesc". Merg la Făgăraș. M-am emoționat și le-am zâmbit, vin dintr-o familie în care copii nu spun "te iubesc", și nici părinții. Nici ei n-au spus, au fost puțin jenați. Însă au stat în picioare până a plecat trenul, pozându-și băiatul rămas pe peron. Poate că iubirea nu e atât despre cuvinte, cât despre gesturi.
"Ne facem bine unii pe alții, atât ne-a mai rămas", așa mi-a spus Sergiu când a murit tata, și tot așa se numește povestea lui 2021 pe care am scris-o tot aici, acum 4 ani și tot atâtea vieți. Încă mai cred în asta.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)