"Înc-un an s-a mai dus pe tobogan". Cuvintele astea au apărut pe un perete din centrul Clujului de mai multă vreme, le-am tot văzut și m-au făcut să zâmbesc, de data asta însă m-am oprit și le-am fotografiat. E sfârșit de an și învârt în minte acest text, retrospectiva mea pe 2025.
Cum mi-a fost anul? Exact ca o alunecare pe tobogan, destul de lină, dar mult prea rapidă. Am alunecat între întâlniri, călătorii, evenimente, termene limită, lansări de carte, lecturi, interviuri, emisiuni, transmisii în direct, strecurând printre ele și o vacanță de vară în care n-am reușit să reduc ritmul și viteza, glisând de la un punct la altul, de la o cazare la alta, de la un muzeu la altul.
Din fericire însă, după 9 ani în care n-am mai avut vacanță de Crăciun, în 2025 am putut sta acasă de sărbători, m-am uitat la toate fotografiile din telefon, mi-am recitit însemnările și paginile din jurnal și-mi dau seama că a fost un an tare greu, dar bun și plin de oameni și de locuri, de cărți și de filme, de prieteni vechi reapăruți în viața mea ca prin minune, dar și de prieteni noi, buni și generoși, cu care am împărtășit lecturi, impresii, cafele, prăjituri.
Dacă stai foarte mult pe Facebook, s-ar putea să ai impresia că lumea e mai nou formată dintr-o adunătură de ticăloși agresivi, inculți, vrăjiți de ecrane, de naționalism, nostalgici și conspiraționiști. Când ieși în lumea reală însă, parcă îți mai vine inima la loc: omenia n-a pierit cu adevărat. Pe oriunde am umblat am întâlnit oameni cumsecade pe care îi țin minte și îi evoc aici cu recunoștință: doamna înaltă, elegantă și subțire, care în Serbia, la Smederevo, pe o căldură năucitoare, a ieșit din curte ca să ne dea o grămăjoară de zmeură abia culeasă, șoferul de taxi de la Belgrad care a coborât din mașină special ca să ne avertizeze să nu parcăm unde aveam de gând pentru că riscam să ne ridice mașina, patronul unei pizzerii de la Anina care ne-a dus cu mașina la Oravița și ne-a distrat cu poveștile lui, sutele de adolescenți cu care m-am întâlnit și care mi-au destăinuit planurile și speranțele lor, temerile și slăbiciunile lor.
Mi-a rămas o bucățică din inimă anul acesta în sala de festivități a Colegiului Național Dragoș Vodă din Sighetu Marmației, unde trupa școlii a improvizat special pentru mine refrenul de la Creep, piesa Radiohead care mi-a fost powerplay vreme de mulți ani și încă mai îmi este câteodată.
Mi-am lăsat o altă bucățică din inimă în Chișinăul umbros și verde, unde oamenii te primesc de parcă le-ai fi rudă, unde sunt anticariate în care intri pe fereastră, unde se mănâncă bine și se citește mult. Apoi Calea Victoriei din București la sfârșit de februarie, la 4 dimineața, împreună cu foștii mei colegi de liceu, vorbind și râzând, cu brațele pline de flori și cu sufletul care-mi strigă că se simte acasă. Sentimentul reconfortant că prieteniile din copilărie și adolescență rezistă chiar dacă nu le alimentezi constant cu întâlniri, gesturi grandioase sau povești.
Trec pe listă și muzeul Magritte de la Bruxelles, cu dorința pictorului care a fost dintotdeauna și a mea: Mon seul désir est de m'enrichir de nouvelles pensées exaltantes. Dunărea la Budapesta într-un octombrie însorit, la Festivalul Internațional de Carte, Dunărea pe caniculă în iulie și august la Smederevo și Golubac, la Drobeta Turnu Severin și la Calafat, la Giurgiu și la Ruse, la Silistra și la Cernavodă, la Brăila, Galați și Tulcea, sentimentul că mă întorc peste tot acasă, pentru că ea miroase peste tot la fel, a baltă, a mâl și a mătasea broaștei și are peste tot aceeași culoare pe care i-o cunosc din copilărie. Dobrogea aridă și pustie la marginea satului Greci de lângă Măcin, buricul pământului pentru mine, lacul Razim pe care-l traversăm cu șalupa spre Gura Portiței, plaja plină de cochilii, cetatea de la Enisala și sentimentul de alunecare pe tobogan, care acolo devine mai acut ca-n alte părți: nu pot să mă opresc niciodată atât cât mi-aș dori, sunt tot timpul pe fugă, pentru că mi se termină concediul, pentru că mai trebuie să ajung și-n alte părți, pentru că am multe obligații. Frustrarea și bombăneala copilărească ca o amenințare aruncată vântului: las' că vedeți voi, la pensie o să mă întorc și-o să rămân.
Îl descopăr pe Mia Couto, scriitorul mozambican de limbă portugheză și-mi pare că-l înțeleg perfect când în romanul său Orbirea râurilor (Polirom, în splendida traducere a Siminei Popa) găsesc această frază: "Un râu e veșnic pentru că trăiește pe urma altor ape". Înțeleg altfel propoziția asta când ajung acolo unde Oltul se varsă-n Dunăre. Un loc pustiu, cu nisip mărunt, plopi bătrâni și o sumedenie de păsări de apă care țipă ascuțit când ne apropiem. Și acolo mi-am lăsat în 2025 o bucățică din inimă.
Și dacă tot am ajuns la capitolul cărți citite în 2025, anul mi-a fost bogat și divers, cu Confiteor (Anansi, traducere de Jana Balacciu Matei) al scriitorului catalan Jaume Cabré, care vorbește despre violența exercitată în numele unui ideal, despre fanatism și despre justificarea lui. Despre toate secolele în care pare că omenirea a făcut un singur lucru: a rămas prinsă în același cerc al vinovăției, căinței, mărturisirii, victime și călăi, mereu și mereu. Cât de familiar și de frisonant contemporan! (nota LiterNet: Umbra eunucului, un alt roman al lui Jaume Cabré, în traducerea aceleiași Jana Balacciu Matei, a fost publicat de LiterNet în 2005 și e disponibil spre descărcare gratuită aici)
Au mai fost povestirile lui Cortazar și uluitoarea sa joacă cu timpul, povestirile lui Cehov, umorul lui subtil, ironia blândă și iubirea lui pentru oamenii mărunți, imperfecți, mânați de te miri ce porniri meschine, ca noi toți, de altfel. Scriitorul israelian Etgar Keret, pe care l-am descoperit de curând, inventivitatea lui, originalitatea, stilul atât de diferit de la o povestire la alta.
Apoi recitirile lui 2025, încet și cu creionul în mână, Craii de curtea veche și Fefeleaga, dar și Milan Kundera cu Insuportabila ușurătate a ființei (traducere de Jean Grosu), atât de actuală mai ales când vorbește despre demența cantității, despre renunțarea de bună voie la intimitate și despre transformarea muzicii în zgomot, fapt ce determină omenirea să pătrundă în faza istorică a urâțirii totale.
Și lista de filme îmi e lungă și diversă, mă opresc însă la unul singur care va rămâne cea mai intensă experiență cinematografică din 2025: Sirāt, regizat de Óliver Laxe și co-scris de Santiago Fillol și Óliver Laxe. Probabil cel mai eficient duș rece de care avem nevoie ca să înțelegem toată fragilitatea și toată impresia iluzorie că suntem la adăpost în orașele noastre confortabile, în casele noastre în care avem apă caldă și căldură și mâncare în exces, în mașinile noastre care pornesc la prima cheie și în care sistemele de navigație nu ne îngăduie să ne rătăcim. În care ne simțim ca niște mici demiurgi pentru că avem la dispoziție o sumedenie de aplicații de pe care comandăm mâncare (fără să ne gândim cine ne-o aduce până la ușă), aflăm cum e vremea la Lisabona și importăm lădițe de lichie direct din Madagascar. În care întoarcem scârbiți sau revoltați privirea de la orice ne produce dezgust sau disconfort: sărăcie, mizerie, disperare, război, păreri diferite de ale noastre.
După Sirāt mi-am văzut viața ca un kitsch în sensul definit de Kundera, kitschul ce exclude din câmpul său vizual tot ce-i esențial inacceptabil în existența umană.
Mi-am încheiat anul la concertul filarmonicii, loc în care mă simt mereu ocrotită, în care pare că muzica este scut și soluție pentru frici și nesiguranțe, cu Lawrence Foster la pupitru, cu toată fragilitatea sa fizică umbrită de entuziasmul, generozitatea și energia contagioase, cu urarea lui care a inclus dorința de pace pentru Europa. Probabil cea mai fierbinte dorință a mea pentru viitor. Un viitor care-mi apare tot sub formă de tobogan: alunecăm cu viteză și nu știm către ce. Cu speranța naivă că anii care vin vor arăta ca finalul unui basm de Creangă și nu ca un film de Michael Haneke. Și cu încă o speranță, că atunci când sunt rostite cuvintele creează realitate. Rostesc deci: pace, mai multă smerenie, mai puține ecrane, mai mult teatru, mai mult cinema, mai multă literatură. Cât mai multă literatură, ca o orgie perpetuă (vorba lui Flaubert), în care să te cufunzi și din care să ieși mai lucid și mai pregătit pentru continua alunecare pe tobogan.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)