Un an de căutări, de negăsiri, de viață trăită cu sens și fără, plin până la epuizare.
Îmi caut locul pe același drum, cu serpentine și gropi multe, aglomerat, cu ceață și mulți neșoferi cu permis.
Anul ăsta mi-am confirmat, ca în niciunul, că dualitatea este o trăsătură cât se poate de umană și că, totuși, oamenii nu pot fi doar buni sau răi, dar pot păcăli.
Anul acesta, ca niciodată, am făcut un recensământ și mi-am numărat prietenii pe câteva degete, cunoștințele pe alte câteva, iar pe cei care nu-mi spun nimic i-am trecut la nenumărați.
Anul acesta mi-am clarificat ca niciodată că oamenii cu care lucrez sau cu care îmi doresc să lucrez nu sunt dumnezeii mei și că meseria mea nu este viață mea.
Viața mea este viața însăși, și eu îmi doresc s-o trăiesc frumos și spre echilibru.
La început de 2025 m-am apucat de renovări. Cea mai mare mândrie a mea, peste toate realizările din circuitul casnic, este recondiționarea ușii duble franțuzești.
Ar fi trebuit să apelez la un restaurator, dar n-am bani. Mă descurc eu. Voiam să-mi fac un cadou de ziua mea și să mă coste gratis manopera. Nimic nu e gratis. Totul are un preț, Ioana.
A, da, mulțumesc. Când nu dai bani, dai timp și energie, dar ce mișto e când reușești.
M-am apucat de decapat vopseaua care a acoperit ușa de-a lungul anilor. După câțiva litri de decapant, două feoane industriale arse, patru ochiuri de sticlă sparte, degete fripte, vreo patru renunțări și un arătător în ghips, am dat jos coaja aia nenorocită care acoperea lemnul. Bogdaproste că am numai o ușă.
În tot acest timp, ușa a fost deschisă. Din curiozitate mi-au trecut pragul câțiva cunoscuți, dar numai prietenii au pus mâna pe șmirghel.
Sunt în plină construcție.
Am evitat câteva așa-zise oportunități, trăiesc cu alte câteva promisiuni, am câteva spectacole în care joc, unele dintre ele îmi plac, iar pe celelalte caut să îmi placă. Sunt în plin șantier. N-am bani să plătesc curentul. Ce-o fi în mintea mea? Nu știu, dar o scot la liman. Așa simt. Eu sunt tare simțitoare.
Rămân în șantier.
Am 28 de anișori și sunt o pasăre Wendy într-o lume Peter Pan.
De când am absolvit studiile au trecut câțiva anișori, am traversat câteva teatre, am întâlnit echipe, manageri, regizori, artiști și foarte, foarte puțini oameni.
Am observat dinamici, păreri, mentalități și, mai ales, impresii.
În plin șantier mă încearcă panica, pentru că, deși știu că am vocație, trebuie să supraviețuiesc șantierului până să mă locuiesc.
Între timp, se face primăvară peste renovarea mea și înflorește livada. Livada de vișini este piesa mea preferată de Cehov. Din facultate mă visam Firs sau Lopahin, un vis extravagant, după părerea pedagogilor. Niciunul dintre personajele feminine nu mă îmbia, dar orice aș fi dat să joc în Livada lui Cehov.
Când clasa doamnei Miriam Cuibus a avut examen din Livada, am fost acolo la toate reprezentațiile, însușindu-mi rolul de spectator din oficiu. Doamna Miriam Cuibus a făcut magie cu colegii cu un an mai mari. Erau atât de norocoși și eu odată cu ei.
Iubesc livada. Eu sunt livada. După câțiva anișori de visare, iată că a venit și ziua în care să dau probă pentru un personaj din Livada lui Andrei Măjeri, la Constanța.
Am lucrat trei luni la Teatrul de Stat Constanța, unde, în cadrul proiectului, am descoperit colegi bine antrenați. Lucrând la acest spectacol am întâlnit personalități artistice complexe care m-au îmbogățit și pe care le voi urmări în continuarea șantierului. Mi-a crescut inima de bucurie când, îndrăznind să întreb, Erwin Șimșensohn, managerul teatrului, mi-a dat undă verde să particip și la alte activități organizate în cadrul teatrului, unde am descoperit întreaga echipă. Constanța are un colectiv artistic foarte interesant și divers.
Se face vară peste livadă și luăm concediu. În plină vacanță primesc telefon de la regizoarea Teo Savu, minunată artistă, pe care am întâlnit-o la Bacău, la concursul de monodrame, și cu care mi-am dorit să lucrez fără să știu pe atunci că avea să mi se lipească fix pe suflet. La începutul lui august am început să lucrăm împreuna la Eu am fost Sarra, după Ivanov de Cehov. Am fost impresionată de colegi și de felul în care am lucrat împreună. Spectacolul Eu am fost Sarra a fost un frumos premiu care mi-a încununat vara.
Tot în august, am fost acceptată la Serile Filmului Românesc de la Iași, participând în cadrul secțiunii Actrițe la debut. Tangența mea cu filmul este minimală, iar șansa de a participa la filmările-atelier dezvoltate în cadrul acestui festival a fost o oportunitate uriașă.
Anul acesta, regizorul-îndrumător a fost Bogdan Mureșanu, care și-a propus filmarea a patru scurtmetraje, alternând actrițe debutante cu unele cu experiență. Bogdan Mureșanu este definiția eleganței, a calmului și a diplomației. Este un profesionist care inspiră și se lasă inspirat. Lucrul cu el e ușor și fluid. Este un regizor generos și curios să descopere universul actorilor cu care urmează să lucreze.
O altă mare bucurie pentru mine, lucrând în cadrul SFR, a fost să o întâlnesc pe colega mea, un pic mai mare, Ada Lupu. O femeie-icoană, cum rar mi-e dat să întâlnesc. O artistă complexă, un om generos și o femeie incredibil de frumoasă.
În cadrul festivalului am avut posibilitatea să văd și câteva filme, printre care și proiecția în premieră a filmului Comatogen, în regia lui Igor Cobileanski. Mi-a plăcut mult.
Am vizionat și scurtmetrajele înscrise în competiție. M-am bucurat să văd Față-verso în regia lui Ionuț Rusu, unde Adriana Băilescu a strălucit în interpretarea protagonistei. M-am topit, m-am bucurat, mi s-a umplut inima de iubire amintindu-mi cât de minunată este această imensă actriță. De asemenea, scurtmetrajul Dorința bunicii Paula (regia Alexandru Palaghia), care a fost distins cu Trofeul Ion Dichiseanu, a fost minunat.
Vine toamna, bine-mi pare.
Purcărete la Constanța.
V-am spus că tata Erwin m-a primit la workshopul susținut de domnul Silviu Purcărete și Vasile Șirli? Ei da, chiar așa. O săptămână de "înapoi la școală", în care lucram la câte două-trei improvizații pe zi, în diferite formule, cu colegi care mai de care mai talentați. O săptămână în acordurile domnului Șirli și sub mrejele domnului Purcărete.
La finalul lunii septembrie ne-am reîntors la Livada, unde, sub îndrumarea lui Andrei Măjeri și propunerile estetice inedite ale Oanei Micu, s-a profilat un personaj cu totul special, descompus, completat și împlinit, care avea să fie Duniașa.
Îmi place mult Livada de vișini a lui Andrei. Are ceva din aristocrația gustului educat în școala de la Cluj. M-am gândit mult la lecțiile și universul doamnei Miriam Cuibus lucrând cu Andrei Măjeri.
De la o repetiție la alta am învățat să-mi placă Duniașa din Livada lui Andrei, deși, de-a lungul timpului, în citirea mea naivă, acest personaj nu-mi spunea nimic. Sunt nuanțe ale personajului pe care le caut în continuare și după premieră și, pentru asta, sunt recunoscătoare să fac parte din acest univers regizoral.
Când am zis că-mi trag sufletul și mai las și pentru la anul, mă sună Alex Teodorescu și-mi spune că vrea să facă un spectacol care își propune să aducă în discuție educația emoțională în rândul copiilor și că s-a gândit la rolul lui Empatică pentru mine. A fost cel mai frumos lucru care mi s-a spus anul ăsta. Empatică. Uau. Da. Și i-am dat talpă la Cluj.
A ieșit un one woman show comic și sensibil deopotrivă, în care se explorează teme serioase pe înțelesul copiilor. Am traversat patru județe, 12 școli, 24 de clase. A fost, de departe, poate și pentru că am încheiat anul cu el, cel mai frumos și duios eveniment al anului, în urma căruia mi-am răspuns la întrebarea de ce fac teatru.
Pentru oameni, pentru întâlnirea cu ei, pentru descoperirile pe care le trăim împreună, pentru gândurile, fricile, nesiguranțele care ne leagă și, mai ales, pentru diferențele dintre noi.
Iubesc teatrul, iubesc munca din spatele lui și, mai ales, oamenii.
Mai uit la tot șantierul ăsta și sunt extrem de recunoscătoare. Sper ca noul an să-mi facă loc pe același drum, cu serpentine, aglomerat, cu ceață și gropi multe.
La final de an trag linie și sunt nevoită să raportez Moșului. Voi răspunde cu conștiința omului rău care își dorește să facă lumea un loc mai bun.
Sunt în șantier.
E totul spart și alandala. Dar am o ușă mare și frumoasă care stă deschisă. O singură ușă.
Se intră pe ea și tot pe ea se iese.
