Am pierdut oameni dragi, care au plecat dintre noi pe neașteptate sau după suferințe îndelungate, nici nu știu dacă la final mai contează. Am rămas descumpăniți, ca atunci când se rupe catargul în toiul unei furtuni, iar apoi descoperim că valurile au luat cu ele și busola. Ne-am ocupat timpul și mințile cu ritualuri, am fi vrut să fim și noi dintre cei care cred cu devotament în ceva care se află mai presus de toate, dar ar fi trebuit să știm că tot ce e deasupra noastră acolo rămâne și nu are de gând să mai coboare. A încercat cineva o singură dată și lucrurile s-au sfârșit foarte prost.
Am putea să învățăm din greșeli, nu-mi explic de ce nu suntem în stare. Tare mă tem că nu o să reușim niciodată și-mi pare rău de pe acum. Știu că destul de curând nu îmi va mai părea, pentru că totul va deveni o certitudine, poate singura, de care n-avem cum să scăpăm. Ar fi o soluție, mai mult cu numele, pentru cei mai mulți dintre noi pur teoretică, pentru câțiva o realitate cu gust de pământ.
În jurul nostru continuă să se joace copii mici și mari, unii chiar foarte mari, pe aceștia nu știu cine i-a învățat niște jocuri tâmpite în care încearcă să atragă cât mai mulți oameni. Au uitat, sau n-au știut niciodată, jocurile adevărate de pe malul râului, de la colțul străzii, din spatele blocului sau de pe masa din sufragerie.
Fructe n-am prea avut. Pomii au înflorit, ninsoarea care pare că și-a făcut un obicei să apară abia spre sfârșitul primăverii s-a jucat puțin prin grădini, a gustat din marginile roz ale florilor, apoi s-a plictisit și a plecat. Naivitatea se plătește. Puținele flori rămase nu au legat, miezul fecund s-a simțit probabil neocrotit și s-a retras într-o altă lume, mai sigură. Mere roșii, pere galbene și prune albastre am văzut la televizor.
Nu avem cu ce ne lăuda, în ciuda atâtor imagini și declarații care susțin contrariul, arame sunătoare și praf în ochi. Ne facem că plouă, ne facem că ascultăm, că înțelegem, că muncim, că ne pasă, că iubim. Ne facem că trăim.
Gustul ăsta amar pe care mi l-a lăsat 2025 a coborât din spatele limbii și mi s-a urcat în spinare. Mi-a pus deja căpăstru, acum degeaba mușc din zăbală. Degeaba fornăi, degeaba mă încordez, degeaba mă dau cu curul de pământ. Nu-mi rămâne decât să mă ridic în două picioare și să schimb brusc direcția.
Cineva zicea odată că, dacă nu ai nimic frumos de spus, atunci nu spune nimic. O observație pertinentă, o învățătură cam greu de urmat, dar nu imposibil, iar eu vin și adaug că cine spune că e imposibil, să facă bine să nu-i deranjeze pe cei care încearcă să arate că nu e așa.
Aș putea s-o iau la fugă cât mă țin picioarele sau cât văd cu ochii sau cât mă duce mintea sau cât mă lasă alții, dar nu am unde să mă duc. Și nici nu vreau. Mi-e drag de lumea asta care, așa prăpădită cum e ea câteodată, își împarte cu noi minunățiile și ajungem un pic mai frumoși, mai generoși și, de ce nu, un pic mai înțelepți.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)