Dar ce înseamnă de fapt titlul Twelfth Night / A Douăsprezecea Noapte? Ei bine, în multe tradiții creștine, Crăciunul este o mare sărbătoare a întrupării și nașterii lui Hristos și o ocazie de a răsturna ordinea - în joacă. Bufonul poate prelua conducerea, devenind domnul dezordinii, stăpânii pot juca rolul slujitorilor, iar slujitorii pe cel al stăpânilor. O distracție periculoasă. Dar sigură, pentru că se știa că, după cele douăsprezece zile (de haos, sperăm, benign), ordinea politică va fi ferm reinstaurată. Exact în acest context, de final, plasează Shakespeare A Douăsprezecea Noapte.
De ce avem nevoie de joacă? Faptul că ne întrebăm asta este deja o problemă.
Malvolio dă buzna la o petrecere zgomotoasă. El știe ce este mai bine pentru noi. Aici este pericolul. Nu cruzimea. Nu excesul. Certitudinea.
Râsul ne salvează de conducerea lui Malvolio. Dar Malvolio detronat nu pleacă în liniște. El face o promisiune: "Mă voi răzbuna pe toată gașca / haita voastră." Noi râdem și mai tare. Dar poate de data aceasta n-ar trebui. În decurs de o generație, tabăra lui Malvolio și-a luat revanșa. Teatrele au fost închise. Orice formă de joc a devenit suspectă. Iar în această nouă realitate a certitudinilor și a lozincilor, Anglia s-a închis într-o spirală de represiune și dogmă, ajungând să se sfâșie pe sine. Ulterior, ura față de joacă nu a dispărut, ci a emigrat spre vest, peste Atlantic.
Joaca nu poate supraviețui acolo unde certitudinea preia controlul și refuză să-și ia vreodată vacanță. Teatrul este joacă. Literalmente. O joacă de copil. Joaca înseamnă să nu știi încă. Înseamnă să te prefaci că ești mecanic de locomotivă sau asistentă medicală sau Rege. Înseamnă să experimentezi lucrurile ca și cum ai fi în pielea altei persoane. Odată ce am devalorizat joaca și am denunțat-o ca fiind copilărească și iresponsabilă, teatrul nu mai trebuie interzis. El va fi "corectat" până la moarte.
Oamenilor le place să spună că maturitatea înseamnă să depășești joaca. Aceasta este o minciună pe care adulții și-o spun singuri. Înseamnă doar că joaca devine jenantă. Sportul este tot o joacă, dar nimeni nu întreabă un meci de fotbal care îi este rostul. Încă.
Teatrul este la fel. Nu se autojustifică. Nu ne îmbunătățește. Nu are nevoie de permisiunea certitudinii.
A Douăsprezecea Noapte se termină. Joaca se termină întotdeauna. Dar adevăratul pericol nu este că joaca durează prea mult. Ci că certitudinea sosește prea devreme, sună rezonabil și stinge luminile.
(foto: Albert Dobrin, traducere de LiterNet)
*
Original version:
We have just passed the feast of Twelfth Night. Shakespeare's play of that name has proved to be a pivotal play for myself and Nick and we have done an English and a Russian version which both came to Romania. (thank you again Romania!)
But what does the title Twelfth Night actually mean? Well in many Christian traditions Christmas is a huge celebration of the incarnation and birth of Christ and an opportunity to reverse order - in fun. The fool could take charge, the lord of misrule, masters could play servants and servants could play masters. Dangerous fun. But only safe because they knew after those twelve days (of hopefully benign mayhem) the political order would be firmly re-established. Shakespeare places Twelfth Night exactly there.
Why do we need play? The question is already the problem.
Malvolio bursts in on a raucous party. He knows what is best for us. That is the danger. Not cruelty. Not excess. Certainty. Our laughter saves us from Malvolio's responsibility. But dethroned Malvolio doesn't leave quietly. He makes a promise: "I'll be revenged on the whole pack of you." We laugh more. But perhaps this time we shouldn't. Within a generation, Malvolio's party had its revenge. The theatres were closed. All play was now suspect. And in this new world of certainty and slogans, England locked itself into a cycle of punishment and belief until it tore itself apart. Afterwards this hatred of play didn't disappear, it emigrated west, across the Atlantic.
Play cannot survive where certainty takes charge then and refuses ever to take a vacation. Theatre is play. Literally. A child's play. Play means not knowing yet. It means pretending to be a train driver or a nurse or a King. It means experiencing things as if you are in another person's shoes. Once we degrade play and denounce it as childish and irresponsible, theatre doesn't need to be banned. It will be corrected to death.
People like to say adulthood means growing out of play. That's a lie adults tell themselves. It just means play becomes embarrassing. Sport is also play but nobody asks a football match what it means. Yet.
Theatre is the same. It does not justify itself. It does not improve us. It does not need certainty's permission.
Twelfth Night ends. The game always ends. But the real danger isn't that play lasts too long. It's that certainty arrives too early, sounds reasonable, and switches the lights off.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)