Însă pentru tatăl meu, pictorul George Ștefănescu-Râmnic (14 aprilie 1914 - 29 octombrie 2007), această casă însemna cu totul altceva.
"În importantul capitol al artei românești active în diasporă după 1945, nu am întâlnit o topografie atât de precisă a dorului ca în peisajele bucureștene imaginate de Conu' Jorj, deja nonagenar. Pe un fel de tramă decorativă de vitraliu sau de scoarță înflorată, pictorul George Ștefănescu-Râmnic revede dintr-un colț westfalic al Germaniei casa-monument de secol 19 din Str. Domnița Anastasia, cu celebrul gang semicircular plasat în josul cadrului. Rabate apoi mici acoperișuri policrome pe înaltul pânzei și, în dreptul minusculelor repere ale geamului atelierului drag de la parterul Muzeului Gheorghe Tattarescu, caligrafiază cu pensula inscripția naiv-irepresibilă: «Acolo a rămas inima mea»." (Aurelia Mocanu, 2014)
Vă voi spune povestea acestei case-monument așa cum am descoperit-o eu, în 1961.
Eram elev în clasa întâi la Școala Generală nr. 152, supranumită "Cuibul cu Barza", de pe strada Știrbei Vodă. Tatăl meu, angajat ca pictor scenograf la Teatrul Municipal, făcea pictură de șevalet de când puteam eu să țin minte. La început acasă, apoi într-un colț al teatrului, lângă sala de spectacol de pe strada Schitu Măgureanu. Duminicile erau dedicate artei. Mergeam împreună la expoziții, colecții și muzee. Într-o astfel de dimineață, tata ne-a anunțat:
- Acum mergem să vă arăt noul meu atelier de creație.
Am traversat Cișmigiul, am trecut pe lângă Primăria Bucureștiului, apoi bulevardul 6 Martie (astăzi Regina Elisabeta), am intrat pe strada Ion Brezoianu și, după câțiva pași la stânga, am ajuns pe Domnița Anastasia, în fața unei clădiri neogotice cu două etaje, cu ferestre mari, protejate de grilaje rafinate în care litera T era înscrisă într-un cerc. Am pășit în gangul lung ce se deschidea către o curte neașteptat de luminoasă, pavată cu bolovani de râu.
Tata a scos o legătură de chei și a deschis o ușă din lemn masiv. Acolo avea să fie atelierul în care, de-a lungul anilor, avea să creeze unele dintre cele mai frumoase lucrări ale sale - spațiul care avea să devină pentru mine "a doua locuință și a doua școală".
Ani mai târziu, în 1983, proaspăt arhitect și membru al U.A.P., secția design, am fixat cu mândrie pe ușa atelierului o plăcuță de plexiglas:
"Atelier de creație George Ștefănescu / Radu G. Ștefănescu."
Devenisem partenerul tatălui meu, fără să bănuiesc că doar patru ani mai târziu aveam să las totul în urmă. Din clasa întâi până la plecarea din țară, în 1987, am trăit o jumătate de viață în lumea magică a casei Tattarescu. După plecarea mea, tata a mai pictat acolo până la sfârșitul lui 1989, când a venit împreună cu mama la noi, în Lüdinghausen (NRW). A continuat să picteze și să expună până în 2007.
Revin în anii '60, când descopeream pentru prima oară strada retrasă Domnița Anastasia, aflată la doi pași de forfota bulevardului cinematografelor - vestitul 6 Martie. O stradă ca un decor de film de epocă, cu ateliere de ceasornicărie, de ascuțit cuțite, lăptării, prăvălii de pălării, croitorii, frizerii, studiouri foto - o lume în miniatură.
La numărul 7 se afla casa pictorului Gheorghe Tattarescu, iar din clipa în care i-am trecut pragul, am pătruns într-o lume paralelă. Pe măsură ce ușile se deschideau în fața mea, apăreau personaje care dădeau viață și savoare ansamblului muzeal, dezvăluindu-mi sufletul acestui univers aparte. Mai târziu aveam să aflu, în timpul studenției, că era singura reședință particulară în formă de han, cu parfum oriental de secol XIX, păstrată în București.
Dar să vă prezint locul și principalele personaje ale povestirii mele.
Prima persoană pe care am cunoscut-o a fost Niculina Molnar - femeia care știa tot și avea întotdeauna un surâs cald pe buze. Niculina se îngrijea de tot. Tot însemnând curățenia muzeului, a curții interioare, a gangului și, în plus, avea grijă de camerele familiei Jaques și Georgeta Wertheimer, care locuiau la etaj în două camere spațioase cu vedere la stradă. Lor le aparținuse întreg imobilul de la nr. 7, care fusese naționalizat în 1948, mult înainte să mă nasc eu. Doamna Georgeta Wertheimer, născută Eleutheriade, era una dintre cele două nepoate ale pictorului Tattarescu și avea rolul de administrator și muzeograf al casei memoriale. Dacă Jaques era creierul muzeului, atunci Georgeta îi era sufletul.
Jaques Wertheimer-Ghika (12 iunie 1897 - 5 noiembrie 1978) era un personaj parcă desprins dintr-un film interbelic: mereu în costum, cu cravată și batistă, purtând un aer aristocratic, ușor distant, de parcă ar fi aparținut unei lumi apuse. La prima mea vizită, m-a condus prin camerele neincluse în circuitul public. Mi-a arătat biroul în care scrisese despre pictor și mi-a spus apăsat:
- Tot ce vezi aici ne aparține doar nouă, mie și Georgetei.
Mai târziu aveam să înțeleg că doar o parte din colecție fusese donată statului; multe piese se aflau încă în proprietatea lor.
Cel mai mult m-a impresionat mansarda de la al doilea etaj - un spațiu înalt, inundat de lumină, unde Tattarescu își amenajase atelierul. "Poate primul atelier de pictură al unui artist bucureștean", îmi spusese Jaques. Am ieșit pe balconul lung, de deasupra cerdacului, și am privit împreună curtea interioară. Calcanul casei vecine era acoperit de iederă, iar dedesubt vegetația crescuse liber, dominată de un oțetar bătrân sub care se afla o bancă. Acolo, spunea Jaques, îi plăcea să stea - la doi pași de agitația orașului, dar parcă într-o altă lume.
Cândva, Jaques observase că umblu mereu cu aparatul de fotografiat după mine și, într-o zi, mi-a cerut să-i fotografiez colecția de timbre - o muncă migăloasă care avea să se întindă pe câteva luni. Lucram seara, când rămâneam singur în atelier și știam că nimeni nu ne va întrerupe. Jaques apărea punctual, cu câte un clasor vechi, iar în timp ce eu așezam timbrele sub lumină și declanșam aparatul, el depăna amintiri din vremuri demult trecute.
Îmi vorbea despre educația lui germană, despre poeziile, nuvelele și romanele polițiste pe care le scrisese în limba germană, despre pasiunea lui nestăvilită pentru filatelie și despre visul de a întemeia un Muzeu al Poștei, care să adăpostească întreaga lui colecție. Evoca apoi cărțile dedicate pictorului Tattarescu, scrise cu dârzenia unui om convins că slujește memoria unei familii și a unei epoci.
În tihna zidurilor groase ale casei, Jaques se destindea; părea fericit că are cui să povestească. "Radule, tu știi să asculți, și asta îmi place", îmi spunea adesea. Am aflat atunci că fotografiile urmau să ilustreze un album pe care plănuia să-l publice în curând. Într-o seară mi-a arătat volumele lui despre timbrele românești și despre celebrul "Cap de Bour". Pentru munca depusă m-a răsplătit cu generozitate, iar într-o primăvară mi-a adus, din Germania, o pereche de blue jeans - un dar rar și prețios în acei ani. Cartea a apărut, cred, dar eu nu am văzut-o niciodată.
Ziua mă găsea adesea în atelierul tatălui meu, lucrând la primele mele icoane, iar urechile îmi rămâneau mereu ciulite la discuțiile vizitatorilor. Așa am aflat, indirect, că Jaques fusese un personaj aventuros, implicat în procese, asociat cu zvonuri despre falsuri filatelice. L-am întrebat pe tata ce să cred, iar el m-a avertizat blând să nu iau de bun tot ce aud. Eu l-am păstrat în memorie ca pe un domn distins, cu ținută impecabilă și cu multe proiecte lăuntrice pe care spera să le ducă la bun sfârșit. A plecat dintre noi la 81 de ani, în toamna lui 1978, lăsând-o pe Georgeta singură în lupta cu problemele muzeului, ale donațiilor și ale administrației.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)