Când pleca în concediu împreună cu Jaques, îi încredința lui tata anumite lucruri legate de muzeu. În 1970, de la Sinaia, îi trimitea o ilustrată adresată în glumă: "Domnului George Ștefănescu, Pictor și Director adjunct, Muzeul Gheorghe Tattarescu". După moartea lui Jaques și după cutremurul din 1977, tata a fost printre puținii oameni care i-au rămas aproape.
Eu eram des în muzeu; de cele mai multe ori mă chema fie Jaques, fie Georgeta să mă roage ceva. Văzuseră că sunt priceput la scris, la pictat și că îmi făcea plăcere să meșteresc. Georgeta mă recompensa de fiecare dată. Am primit de la ea un triptic pe lemn, care multă vreme a stat în atelierul tatălui meu; un desen cu creion de argint, pe care îl păstrez și astăzi; și multe alte atenții care pentru mine valorau cât o comoară.
Dar darul cel mai prețios erau poveștile ei: despre obiectele de patrimoniu, despre epoci apuse, despre importanța atelierului ca loc de întâlnire al unor mari artiști ai vremii - Karl și Frederic Storck, Misu Popp, Nicolae Grigorescu, Constantin Esarcu, Theodor Aman, Constantin Lecca și mulți alții. Probabil ultimele lucruri pe care le-am făcut pentru dânsa au fost fotografiile picturilor murale. După cutremurul din martie 1977, apăruseră fisuri vizibile, iar Georgeta făcea demersuri pentru restaurare. Dar aceasta este o altă poveste.
Micaela Eleutheriade (17 iunie 1900 - 11 decembrie 1982), sora Georgetei, era o prezență aparte în viața muzeului. Pictoriță bine conturată pe scena artistică bucureșteană, fusese elevă la Școala Națională de Arte Frumoase, la clasa unor maeștri precum Dimitrie Mirea, Ipolit Strâmbu și Cecilia Cuțescu-Storck. Apoi își desăvârșise studiile la Academia Ranson din Paris, sub îndrumarea lui Roger Bissière.
Atelierul ei, aflat în curtea interioară, la parter, sub umbra protectoare a cerdacului, era o bijuterie: organizat cu rafinament, luminat impecabil, încărcat cu parfumul discret al picturii bune. La început a existat o perioadă de tatonare între ea și tata, dar în scurt timp "s-a spart gheața".
Venea adesea pentru rețete de grunduit pânzele, de preparat culorile, pentru discuții despre expoziții, pictori, și despre noutățile scenei artistice. În 1978, cu ocazia marii expoziții a tatălui meu la Galeriile Municipiului București, Micaela a venit în atelier, însoțită de prietena ei, Marcela Focșa, cercetătoare la Muzeul Satului. Au contribuit la selecția lucrărilor, iar apoi, în galerie, au dat sfaturi prețioase pentru panotare. Iar ridicatul pe scară și agățatul tablourilor, firește, au rămas în seama mea.
Pe la mijlocul anilor '70, Micaela Eleutheriade a ales să se retragă în liniștea apartamentului ei de pe strada Știrbey Vodă, într-un bloc ridicat la începutul anilor '60, în vecinătatea Sălii Palatului. În spațiul pe care îl ocupase la muzeu a apărut, după cutremur, un atelier foto al Fondului Plastic. Relația ei cu tata a rămas aceeași: caldă, constantă, presărată cu vizite reciproce în ateliere și întâlniri la vernisaje. În ultimii ani de viață, tata devenise sprijinul ei cel mai statornic. Îl chema adesea la ea acasă pentru a-i cere părerea despre ultimele ei lucrări și, spre final, pentru a o ajuta să-și semneze tablourile, ținându-i mâna tremurată. Am fost de față când i-a încredințat două carnete C.E.C. - unul pentru nepoata ei, altul pentru un băiat pe nume Costică, de care avusese grijă toată viața. Tata a avut grijă să le înmâneze personal celor cărora le erau destinate.
În curtea interioară se afla și un alt corp de clădire, paralel cu strada Domnița Anastasia, având la parter câteva încăperi anexate. A fost distrus complet la cutremurul din martie 1977. În anii '60, în spațiul acela își avusese atelierul arhitectul și scenograful de teatru și film Giulio Tincu (5 august 1923 - 21 martie 1978).
Îl cunoștea pe tata din anii '50, de la Romfilm și de la Întreprinderea Cinematografică a Orașului București de la Mogoșoaia. Cei doi au lucrat din nou împreună la filmul Pădurea spînzuraților cu regizorul Liviu Ciulei în 1965. Tincu venea la noi în atelier - când pentru a împrumuta un vernis sau o pensulă specială, când doar pentru a sta de vorbă. Scenograful a colaborat cu marii regizori ai epocii: Sică Alexandrescu (O scrisoare pierdută, 1954), Jean Mihail (Rîpa Dracului, 1956), Liviu Ciulei (Valurile Dunării, 1960; Pădurea spînzuraților, 1965), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atît de mare, 1970) și Mircea Mureșan (Împușcături sub clar de lună, 1977). Cu puțin timp înainte de cutremur își mutase atelierul în altă parte.
La etaj, deasupra atelierului lui Tincu, se aflau câteva camere de locuit, accesibile din curte, pe o scară de lemn și apoi pe un balcon lung, tot din lemn. Acolo locuia o familie liniștită: el, croitor; ea, casnică. În seara de 4 martie 1977 nu erau acasă - un noroc imens. Calcanul blocului care mărginea curtea muzeului s-a prăbușit peste acest corp de clădiri, distrugându-l. Așa cum trăiseră ani întregi acolo fără să deranjeze pe nimeni, tot așa, în tăcere, au plecat după cutremur cu câteva lucruri și nu i-am mai văzut niciodată.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)