Cei amintiți mai sus - Paraschiva și familia croitorului - au locuit efectiv în casa pictorului Tattarescu. Artiștii plastici veneau și plecau, după programul lor, dar trăiau în alte părți ale orașului.
Multă vreme m-am întrebat dacă să-l evoc aici pe Achim, o ființă chinuită, o umbră care se strecura noaptea în gangul muzeului. Dar a existat, iar figura lui a fost păstrată în acuarelele și schițele tatei. Achim era model la Institutul de Arte Plastice și își petrecea zilele prin oraș, pozând pentru studenți sau artiști. Aștepta lăsarea întunericului pentru a se strecura în atelierul sculptorului Emil Ruși, care îi îngăduise să doarmă acolo peste noapte. Când am revenit în țară, în 1988, l-am întâlnit în zona muzeului Tattarescu. Mi-a spus că fusese alungat din atelier și că se adăpostea acum, pe furiș, în pivnița boltită de sub cerdac. Auzea de la alți oameni ai străzii că cine ajunge la azilul de bătrâni e condamnat la moarte - și prefera frigul pivniței ajutorului oficial. A fost ultima oară când l-am văzut. Un suflet răvășit.
Aș dori să închei acest prim capitol evocând ultimul atelier de creație din incinta muzeului. Vizavi de atelierul tatălui meu se afla atelierul de sculptură al lui Emil Ruși, artist angajat la Primăria București, membru în comisiile de selecție ale Saloanelor Municipiului. În 1964, Ruși l-a invitat pe colegul său mai tânăr, pictorul Marin Gherasim, să împartă cu el atelierul de la parter.
Marin Gherasim (16 decembrie 1937 - 27 martie 2017), un artist de o rară sensibilitate, a adus cu el o lumină nouă în această curte plină de creatori. Aveam 10-11 ani când l-am văzut pentru prima oară și i-am spus tatei că "a fost un înger la noi în vizită". Nu înfățișarea și nici glasul îi confereau această impresie, ci felul în care vorbea, ideile, tonul lui îmbibat de o blândețe neobișnuită. Deși picta altfel decât tata, probabil rădăcinile lor țărănești i-au apropiat din prima clipă. Marin traversa gangul, intra în atelierul nostru, îl găsea pe tata pictând și, așezându-se pe una dintre lădițele de lemn pictate, sub icoanele de pe lemn și sticlă, spunea zâmbind: "Am venit să trag o gură de aer de acasă".
Discuțiile lor erau despre pictură, artă bisericească, frumusețea artei populare, dar și despre familie. Eu, copil fiind, pictam primele mele icoane pe sticlă și ascultam pe furiș. Tata povestea despre rădăcinile lui macedonene (străbunicul, preotul Ștefan din Skopje), despre bărbații din familia sa. Marin vorbea despre bunicii și străbunicii săi bucovineni, preoți și cărturari. Despre frescele de la Voroneț, Arbore și Sucevița discutau cu o emoție împărtășită.
În 1970, Marin Gherasim și-a găsit un atelier propriu și a plecat de la muzeu. Venea din când în când în vizită; ne întâlneam la expoziții, dar, cu timpul, drumurile noastre s-au despărțit. Ne-am regăsit însă în 2014, la centenarul George Ștefănescu-Râmnic din București. L-am invitat la lansarea albumului monografic, la vernisaje și la seara muzeală "Nostalgia Atelierului", organizată la Muzeul Satului. Era printre puținii prieteni mai tineri ai tatălui meu care mai erau în viață - alături de Radu Carneci, Florin Colonaș și Mircea Deac. A venit, modest ca întotdeauna, dar purtând aceeași lumină interioară. Ne-a încântat cu amintiri despre creuzetul cultural al Bucureștiului anilor '60, adăpostit de casa Tattarescu.
Până aici v-am prezentat, pe scurt, casa și oamenii care au locuit sau au creat în ea. Ar mai fi, poate, încă două articole de scris despre acel univers fabulos:
Capitolul II - Atelierul pictorului George Ștefănescu-Râmnic: un spațiu viu, amenajat într-o casă-muzeu și atelier de secol XIX; un loc de întâlnire al artiștilor, colecționarilor și personalităților culturale ale vremii. Contribuția colecționarului Mișu Weimer. Expozițiile de atelier și ecoul lor (Nestor Ignat, Dan Grigorescu).
Capitolul III - Vecinii de pe strada Domnița Anastasia (între ei, enigmaticul lăptar-poet de la nr. 9). Transformarea atelierului într-o colecție de artă - iubitorii și samsarii de artă. Ce s-a întâmplat cu muzeul după cutremur și după dispariția familiei Wertheimer. Alte amintiri (povestea copacului de vizavi sau întâlnirea mea, într-o seară târzie, în gangul muzeului, cu Birlic - după moartea lui).
Am urmărit mereu soarta casei memoriale. Am fotografiat-o constant și, în 1994, am filmat atelierul tatei și muzeul. Era un mare șantier, iar eu eram plin de speranță. Dar ceea ce a urmat nu a fost cum îmi imaginasem. Trecuseră anii, iar speranța aproape se risipise. Apoi, o prietenă dragă, căreia îi vorbisem despre legătura mea sufletească cu acest loc, mi-a trimis o postare a Primăriei Municipiului București: "Se consolidează Muzeul Gheorghe Tattarescu". Am simțit o tresărire: Speranța moare ultima.
Îmi doresc din tot sufletul să văd casa Gheorghe Tattarescu recăpătându-și sufletul pierdut în iarna lui 1989. Aș vrea ca lucrări reprezentative ale tatălui meu - "Doamna Bulandra în Nebuna din Chaillot" (1972), "Pictorul Ion Țuculescu" (1967), "Curtea interioară a Muzeului" (1969), "Atelierul meu drag" (1963) - să revină în locul în care au fost create. Sunt gata să le donez, alături de alte lucrări care îi pot păstra vie memoria.
Așa cum, pe vremea lui Tattarescu, casa era un loc de întâlnire al artiștilor, așa cum, în atelierul tatălui meu, de-a lungul anilor au trecut pictori, sculptori și oameni de cultură, tot astfel mi-aș dori să renască tradiția acestei case, iar numele tatălui meu să fie amintit printr-o placă comemorativă. Doresc, de asemenea, să ofer fotografiile și filmele mele, precum și memoriile prezente și viitoare, pentru îmbogățirea patrimoniului casei memoriale și pentru păstrarea numelor celor care au fost sufletul acestui loc unic al Bucureștiului.
"Trecutul poate lumina viitorul."
Le mulțumesc Aureliei Mocanu, lui Adrian-Silvan Ionescu, lui Florin Toma, Marinei Stan (Oslo), Vioricăi Slădescu, lui Dinu Lazăr, lui Radu Caulea (Paris) și tuturor celor care mi-au împrospătat - și îmi vor împrospăta - amintirile.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)