Da, știu cum sună.
Puțin egocentric și puțin narcisist?
Poate sunt. Puțin.
Sau poate mă inspir cel mai bine, pe mine, eu.
Sau poate mă ajută să-mi amintesc cine naiba sunt.
Sau poate puțin din fiecare.
Cert e că am recitit retrospectivele celorlalți ani și m-am strâmbat, am zâmbit, m-am încruntat și mi-am dat seama cât m-am schimbat de la prima, din 2020.
Nu mai sunt de acord cu mine, nu-mi mai place cum scriam pe atunci și mi se pare că dramatizez până la paroxism niște treburi care acum par "claxoane pe autostradă".
Dar auzisem undeva, de la cineva, cândva, că dacă ajungi să nu mai fii de acord cu tine însemnă c-ai crescut și te-ai făcut om mare; iar eu tot flirtez cu ideea asta de "om mare" de ceva ani și parcă tot nu suntem total compatibili.
În fine, ce vreau să fac este să las niște gânduri despre 2025, în primul rând pentru că trebuie (de fapt vreau, că nu trebuie nimic pe lumea asta) să onorez cel mai important legământ pe care-l am aici, cu retrospectivele anilor de când "ne știm" și în al doilea rând pentru că sunt (totuși) de acord cu mine când spuneam acum niște ani că-mi place să le am la un click distanță.
2025 a fost un an în care din când în când...
... am fost o femeie puternică și independentă și mi-a plăcut mereu.
Și din când în când m-am simțit ca un pui neajutorat și lipsit de speranță, cu o imensă nevoie de brațe care să-l culeagă.
Totuși, din când în când am fost curajoasă și mi-am spus adevărul chiar dacă vocea îmi tremura.
Iar apoi, din când în când am tăcut și am înghițit pentru că mi s-a părut că asta mă va feri de conflicte mai mari și mai greu de dus.
Din când în când am iubit de n-am mai putut, iar când și când am fost urâcioasă și figurantă de n-am mai putut.
Mi-am îngropat o parte din inimă în aprilie și am cunoscut o altă parte a inimii mele, tot în aprilie.
Din când în când, 2025 n-a fost o linie dreaptă, ci mai curând una frântă, care mi-a frânt inima de atâtea ori.
Am înțeles că undeva mai sus de tâmplele mele există un cer în care oamenii merg și se vindecă de orice.
Că trebuie să creez pământuri, nu insule.
Că sunt lipiciul care (trebuie, deși nu trebuie) să țină oamenii împreună. Din când în când.
Că deși duc și pot și rezist, nu trebuie s-o fac mereu. Poate doar...
... din când în când. Am vizitat vieți care n-au fost ale mele.
Apoi m-am căutat cu privirea în privirile celorlalți.
Din când în când m-am găsit, dar de cele mai multe ori nu.
Și mi-am amintit câtă lumină putem conține, din când în când.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)