Retrospectiva 2024/2025 la începutul lui 2026

Retrospectiva lui 2024 a rămas nescrisă. Am început-o în ianuarie 2025 și mă gândesc că nu ar fi rău să o termin acum. Mai bine mai târziu decât niciodată.

2024 a fost un an greu. A început cu degradarea stării de sănătate a tatălui meu. Până în martie, când am avut premiera Fetiței din debara, tata era aproape neputincios. Mergeam la repetiții și mă gândeam că poate insist aiurea cu spectacolul ăsta. Se împlinea anul de la spectacolul lectură și îmi era foarte greu să fac față stresului pe care îl presupuneau repetițiile plus grija de tata. Mă gândeam că poate ar fi bine să renunț și să revin la el (la spectacol), când voi avea o perioadă mai lejeră. Pe de altă parte, știam că dacă voi renunța acum, șansele să reiau acest proces sunt minime. Am simțit, la un moment dat, că e o luptă pe viață și pe moarte. Știam că renunțarea la Fetița din debara va fi, poate, cea mai mare înfrângere personală și va aduce cu sine renunțarea la teatru. Din nou.

Pe principiul ori la bal, ori la spital, am continuat. Pe 10 martie 2024 a avut loc premiera. A fost ciudat. Nu mai urcasem pe scenă de vreo 12 ani (exceptând scurta apariție de la Festivalul P.O.V.Ești, la Teatrul Godot). Am avut emoții năucitoare. Primele spectacole au fost mai stângace, până am reușit să mă calibrez cu diferitele tipuri de public, cu emoțiile, cu chestiunile tehnice. Contrar așteptărilor mele (total) nerealiste, one-person show-ul este un gen dificil. Părea foarte simplu, ca spectator. Am văzut multe spectacole de acest tip înainte de premieră și părea floare la ureche (asta pentru că am văzut spectacole foarte bune, cu actori extrem de talentați). Mi-a luat ceva vreme să mă reîmprietenesc cu scena, dar, încet-încet, Fetița din debara a crescut, a început să aibă sala plină și să se vorbească despre ea în oraș, peste așteptările mele.

În iulie 2024 a murit tata. S-a chinuit mult și nu a apucat să vadă Fetița din debara și nici să se bucure de succesul ei. În ultimele luni a stat mai mult prin spitale, iar demența a avansat cu o viteză incredibilă. Nu am avut timp să plâng și nici nu am putut. Într-un fel, m-am bucurat că a scăpat de chin. De fapt, tata a început să moară pe la sfârșitul lui 2022, când s-au declanșat problemele neurologice. A murit văzând cu ochii, puțin câte puțin, iar noi nu am putut împiedica sau încetini acest proces. Neputința pe care am simțit-o în fața morții lui lente și a suferinței prin care a trecut, a fost sufocantă.

Altceva nu mi-a rămas din 2024. Copiii au mai crescut, băieții au avut o colaborare frumoasă cu Teatrul Mic la spectacolul Medeea, în regia lui Vlad Massaci, am mai văzut niște teatru bun și mi-am umplut rezervorul emoțional, am avut parte și de puțin film și de reclame, iar Gheorghe, fiul meu mijlociu, a avut și el un proiect foarte frumos, un rol important în filmul Soarele Moldovei (care a avut premiera la începutul lui 2025).

Am încheiat 2024 muncind, cu proiecte în așteptare, iar 2025 părea că va fi un an plin.

2025 a început bine: Fetița din debara cu sala plină, premiera Soarele Moldovei, un alt proiect teatral independent în lucru.

În luna mai, însă, ceva de care mă temeam groaznic și de care credeam că am scăpat, s-a întâmplat totuși. Mi-am pierdut o foarte bună prietenă. Luptase cu cancerul, era bine, dar slăbită în urma tratamentului. A prins o răceală, care s-a transformat în pneumonie și asta a fost. Vestea m-a dărâmat. Mi-a fost foarte greu să trec peste. Nici nu știu dacă am trecut cu adevărat. Încă mai am tendința de a-i trimite un mesaj sau de a o suna, mai ales atunci când am o veste care știu că ar bucura-o. Am fost prietene 20 de ani. Am avut o prietenie cu de toate, care continuă și acum, printre lumi. Am înțeles, încă o dată, cât de puțin și prețios este timpul pe care îl avem împreună.

Apoi a venit vara, sălile la teatru nu au mai fost chiar pline, proiectul independent a picat, la fel și rolul pe care credeam că l-am luat într-un lungmetraj, dar toamna a venit cu două daruri frumoase: un premiu (cea mai bună actriță la Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent) la care nu mă așteptam și m-a bucurat mult, pentru că a însemnat validarea de care, recunosc, încă mai am nevoie și Atelierul de Poetică Teatrală "Ion Caramitru", unde am lucrat sonete Shakespeariene sub îndrumarea lui Marcel Iureș și a Marinei Constantinescu (A scris Cristina Smadea aici).

A fost o săptămână de vis frumos, la Alba Iulia, într-o atmosferă de lucru și un nivel al discuțiilor pe care mi le-aș dori mereu și după care tânjesc acum. Mi-am recăpătat speranța în oameni și în teatru.

Apoi, revenind în București, m-am luat cu viața și nu știu când a trecut anul. Când eram tânără, îmi imaginam că artiștii au niște vieți în totalitate poetice, că ei nu se preocupă de vulgarități cum ar fi grija zilei de mâine, plata facturilor, curățenie, gătit, dus/luat copiii de la școală, teme, part-time jobs ca să te mai descurci cumva și alte asemenea "meschinării". Ei, bine, surpriză! Viața de artist (independent) mi se pare o zbatere permanentă pentru a nu te lăsa copleșit de cotidian, astfel încât să mai ai timp, putere și nervi să-ți faci meseria, să fii artist, creator. De aceea, fiecare reprezentație a Fetiței din debara e ca o gură de aer pe care o iau după mult timp sub apă. Mi-e teamă, uneori, că mă vor copleși toate acestea și voi ajunge iar pe marginea prăpastiei Renunțării.

În 2025 m-au dezamăgit oamenii. Poate că e vina mea, pentru că am mereu așteptări. Pentru că eu sunt un om care spune exact ce gândește (încerc să mă dezobișnuiesc de acest obicei, care nu e deloc apreciat), sunt un om entuziast, mai ales atunci când îmi place ceva, cred că e important să le arăt oamenilor aprecierea sau bucuria mea atunci când văd ceva bine făcut, vreau să pun umărul acolo unde știu că aș putea ajuta. Dar oamenii au impresia că în spatele acestor gânduri și fapte ale mele se ascunde ceva. Nu se ascunde nimic. Poate doar naivitatea mea. Oamenii nu își țin cuvântul dat, una vorbesc și fac cu totul altceva și, am rămas cu impresia că celor mai mulți dintre semenii noștri nu le pasă de altceva în afară de binele personal și imediat. Dezamăgirea m-a făcut să mă retrag în lumea mea și m-a motivat să mai scriu.

Unul dintre cele mai bune lucruri ale lui 2025 a fost faptul că am văzut multe spectacole. Mai exact 37 (din care 9 în FNT) și 17 spectacole lectură. Este un record personal, pe care nu mi l-am propus, dar așa a ieșit (nici când eram studentă nu cred că am văzut atâta teatru). Sunt un spectator foarte pasionat, ăsta e adevărul. Îmi place să văd teatru, să vorbesc despre el, să-l fac.

Intru în 2026 hotărâtă să prioritizez scrisul (am reușit să termin ceva și să trimit la un concurs de dramaturgie) și proiectele noi (pe care dacă nu le primesc, le voi face cu mâna mea, lăsând deoparte toate temerile pe care le am. Sper).

Alte așteptări nu mai am, pentru că în lumea asta nebună, cred că e mai înțelept să minimizezi așteptările. Și de la lume și de la oameni. Să avem un an blând!
 
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)