Români care citiți!
Dacă tot închei anul în proză, ar fi cinstit să deschid textul sub formă de urătură. Poate așa pare mai familiar, mai sincer și deschis. Nu sunt cel mai bun când vine vorba de confesiuni sau retrospective așa că, te rog, dacă ai ajuns aici, îndură puțină lipsă de structură.
Anul 2025 n-a început cu dreptul. Iarna a rămas ca o pată de ceață în mintea mea, îngropată într-o zăpadă care n-a existat decât în visele mele. Îmi amintesc doar sentimentul general: dezamăgire. Uneori vagă, alteori apăsătoare.
Asta din cauză că 2024 a fost, pentru mine, anul autoreflecției pe bune. Am început să văd clar și să leg cap la cap experiențe care, înainte, păreau doar întâmplări fără morală. Și odată ce vezi, nu mai poți să te întorci la liniștea de dinainte.
Mi-a răpit din liniște. Și să zic că "a durut" e prea puțin. Nu e ușor să-ți vezi pentru prima dată greșelile: pe cele făcute, pe cele repetate, pe cele pentru care încă plătești sau urmează să plătești.
Totuși, pe lângă mine, viața a mers înainte, frumoasă în felul ei obișnuit: nunți, botezuri, cumetrii. La unele am fost, la altele nu. Dar cum toate astea sunt țesătura normală a zilelor, nu insist.
Primul aer bun pe 2025 l-am respirat Made in Italy, cu gust de iarnă amestecată cu primăvară. Am înțeles ușor de ce la vita e bella în orașele mici italiene, parcă uitate de oamenii gălăgioși și lacomi. Știu, acum, de ce atâția vorbesc despre Italia ca despre un loc de tihnă.
De acolo, de pe balconul "familiei mele remote", am trimis un mesaj care avea să-mi schimbe anul. Nu instant. Schimbarea a durat.
Între timp, Anastasia m-a inițiat în ceea ce am botezat imediat "Arta Războiului" pe Instagram. Și nu, nu e despre algoritmi, influenceri, branduri și alte vrăjeli. E despre noi, utilizatorii de rând: cum ne apărăm de sensibilități incerte și de stafiile digitale ale trecutului nostru real.
Am avut norocul să nu fiu nevoit s-o practic. Probabil aș ezita oricum. Mi-am permis să fiu eu. Cât mai eu.
Tot versiunea "cât mai eu" a ajuns s-o accelerez pe aceeași Anastasia pe străzile imposibile ale micii Tortona, ca să prind un meeting (îmi asum păcatul rom-englez al jobului) în care, surpriză, nu mai era nevoie de mine.
Vara a fost blândă și a venit cu un nume nou. Cu o întoarcere într-o viață a studenției care nu era a mea, ci a ei.
Am învățat să-mi montez hamacul. Să mă car (în sus și-n jos) pe un munte rece. Să mi se facă dor de o plajă pustie la Mediterană. Și să observ cum nu doar viața mea, ci a multora din jur, se pendulează pe un fir subțire, care duce totul într-o spirală incertă.
Am învățat să accept, cu recunoștință, să pierd.
Am acceptat pentru prima dată că nu mai contează când dorm, câtă vreme dorm. Corpul nu plânge după ora 22:00 sau după ora 2:31, ci după cele 7-9 ore de "meditație goală" în care ești atât de vulnerabil încât oricine te poate răni.
Am acceptat și că, între oameni, contează mai puțin cine are dreptate. Și cântărește mai mult ce fac doi oameni împreună cu "dreptatea" lor.
A fost primul an fără bunici. E ciudat să te uiți înapoi la oamenii care erau căldura constantă din viața ta și să înțelegi că, deși te pregăteai de ideea asta, tot ai ajuns la momentul în care chiar nu mai sunt.
E ca un drum pe care îl străbați de o mie de ori și pe care, oricât ai încerca și oricât l-ai străbate, nu te poți apăra de nimic.
Și mixul ăsta - căldura ei și golul lor - a hotărât să facă ceva cu mine și să-mi adaug un F. în nume (Daniel F. Mihoc). M-a împins să îmbrățișez ce trebuia să fac demult. N-am vrut niciodată să devin "scriitor". Nu-mi place cum sună. Nu sună a om, sună a etichetă. Și oricum, în capul meu, eu nu sunt bun la scris.
Dar am acceptat cuvântul, fiindcă nu vreau să schimb sensurile doar ca să-mi fie mie comod. Și pentru că bunicii mi-au marcat viața atât de puternic și cald, n-am putut să nu scriu din povestea lor.
Rând cu rând, mi-am făcut debutul ca autor independent și încă descopăr ce presupune asta.
Așa s-a născut "Crivățul": pentru că, prin ce-au trecut ei, nu poate fi decât sinonim cu recele.
M-am tot întrebat dacă să-l lansez sau nu. A fost un hop și, surprinzător, l-am sărit mai ușor decât credeam. Le mulțumesc tuturor celor care au investit minute sau ore din viața lor ca să citească.
În 2025 a fost primul an (și poate ultimul?) în care am alergat 365 km - matematic, cam 1 km pe zi.
Am reînvățat să trăiesc fără Netflix. Da. Prea multe povești, chiar și cu context istoric solid, mi se par denaturate de dragul unor agende. E trist când ceva frumos ajunge să fie... în acord cu altceva decât adevărul lui.
A fost anul în care m-am uitat cel mai puțin la filme. În care am dat cititul la schimb pe mai mult scris. Anul în care am acceptat că cele mai importante răspunsuri despre viață au fost deja găsite sau - dacă avem curajul să suportăm ideea - revelate.
Tot în 2025 am înțeles de ce, de ceva ani, mai aud câte un om strigând tare: "Japoniaaaa!" Din mare hater Las Fierbinți, am devenit fan. Iar Dorel (bine, doar anumite chestii tipice Dorel) a ajuns, cumva, un mentor. Ce m-a învățat? Că atunci când lucrurile merg aiurea, nimic nu-i mai frumos decât să spui un "Eti na!" și să treci prin ele ca și cum mâine n-or să mai existe.
Cumva, inspirat de o poveste pe care am scris-o în liceu și de ideea că Dorel ăsta de azi a mai fost și va mai fi, am scris surprinzător de repede o altă serie de povești și un personaj drag mie, pe care l-am numit Pavlu. Când am nevoie să mă amuz de unul singur, mă plimb cu Pavlu prin Moldova lui Ștefan Vodă.
Finalul anului m-a prins într-un oraș în care nu bănuiam că voi plănui să mă întorc, alături de ea, cu play apăsat pe episoade din serialul meu preferat până azi: Vikings.
Și așa, cu artificiile (care cică n-au fost în Iași) pe fundal, am trecut în 2026 ascultând intro-ul serialului și am înțeles pentru prima dată ceva simplu:
This will never end because I want more. More. Give me more. Give me more.
La anu' și la mulți ani!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)