Cărți. Ca la poker.
Aș fi vrut să pun și doi zero, dar zero nu există la cărți. Așa că anul începe fără garanții, fără rotunjiri. Doar cu ce îți pică. Sau nu îți pică. Simt că 2026 are două zile de naștere: 26 februarie și 22 iunie. Îmi place ideea că un an poate începe de două ori. Sau că îți dă o a doua șansă dacă prima nu ți-a ieșit.
Cadoul pe care l-am primit pentru prima șansă de la domnul doizerodoișase au fost două cărți de joc albe și un marker permanent. Nu mi-a impus, mi-a oferit libertatea de a îmi crea propriile cărți de joc. Accept această ofertă. Intru în joc. Prima mână. 5 cărți așezate pe masă: Artă. Muncă. Căutare. Efort. A u t e n t i c i t a t e.
Pariez tot ce am pe această mână. Nu am fise, am doar o cutie de răvașe. Îl aleg pe primul:
Banii dumneavoastră se vor înmulți în curând.
Zâmbesc.
Domnule doi zero doi șase - vezi că am început bine - m-am urcat în avionul jocului, sunt aici să știi - momentan mai am niște lucruri de pus la punct - să fii pe fază - îți voi spune când e timpul să decolăm. Hai să îți spun puțin despre 2025. Și puțin despre mine. Ai chef să mă asculți?
Ianuarie 2025 m-a prins în Sfântu Gheorghe, în Teatrul Andrei Mureșanu, repetând Menajeria de sticlă. Tom Wingfield a venit cu o coincidență periculoasă: plecarea de acasă în numele artei, mutarea, închiderea unui ciclu, începutul altuia. Uneori rolurile nu se joacă, te joacă ele pe tine. Și, fără să vreau, exact asta s-a întâmplat. Fierbeam. De entuziasm, de frică, de nerăbdare. Eram într-un teatru nou, într-un oraș nou, într-o trupă nouă și, paradoxal, aveam senzația clară că sunt exact unde trebuie. Am dat tot ce aveam în proiectul ăsta, fără economie, fără rezerve. M-am golit și m-am umplut la fiecare reprezentație. Am coborât în mine, în pivnița interioară, în munții din mine, cum foarte frumos a scris, în Ultima vară de pace, Radu Afrim.
A doua mână din 2025 a venit sub forma unei comedii: Oameni obișnuiți de David Lindsay Abaire, în regia lui Vlad Massaci. Am jucat un rol care încearcă, greșește, insistă, revine. A fost un proiect care mi-a reamintit ceva simplu și incomod: nu există o singură variantă bună. Există încercări. Există propuneri. Există căutare. Abia la final alegi ce rămâne. Și până acolo trebuie să accepți că o să cazi de câteva ori.
A treia mână. Momentul anului 2025 pentru mine. Întâlnirea care mi-a așezat oglinda în față și m-a dat cu capul de toți pereții limitelor & blocajelor mele. Întâlnirea cu Radu Afrim, Flavia Giurgiu (coregrafie), Irina Moscu (scenografie).
Sala Teatrului "Andrei Mureșanu". O masă lungă. Câteva priviri care măsurau, nu judecau. Radu Afrim așezat în capul mesei, noi împrejurul lui.
Vorbeam despre teatru, despre ce facem, despre ce nu știm încă, despre ce ne lipsește. Radu asculta atent, fără grabă, fără să intervină mult, ca un om care vrea să înțeleagă înainte să ceară. Atunci mi-am dat seama că nu era o repetiție obișnuită. Era începutul unui proces în care urma să nu mai am unde să mă ascund.
Primele zile au fost ca primele mâini într-o partidă lungă. Uneori aveam așii, alteori doar un treiar și un doiar de treflă, dar miza era mare și nu puteai renunța. ALL IN nu era o opțiune, era singura variantă. Atunci am înțeles că un actor nu câștigă când joacă bine, ci când rămâne prezent până la capătul mâinii, chiar și atunci când nu are cărți bune. Pentru mine, miza reală a fost corpul. Coregrafia. Prezența fizică. Am intrat rigid, controlat, cu frica de a greși, încercând să execut în loc să trăiesc. Momentul Cecilia (Simon & Garfunkel, anii '70) a fost proba. Cecilia, you're breaking my heart. La propriu. Am muncit, am încercat variante, dar nu mi-am dat voie să joc. Abia mai târziu am înțeles că greșeala nu fusese una tehnică, ci una de curaj. Momentul The Cure - Lullaby a fost căderea. Eram convins că sunt pregătit. Nu eram. Mi-am pierdut versurile, respirația, siguranța și am intrat pe scenă complet blocat. A fost prost. Și a fost necesar. Pentru că atunci am învățat ceva ce nu te învață nimeni și nici aplauzele nu te ajută să înveți: nu pleci după o greșeală. Rămâi. Stai. Continui.
În mijlocul unei repetiții aud:
- Stop. Fă-i ceva la Brage. Schimbă-i părul, machiază-l. Pune un costum pe el. Să se îndepărteze puțin de el însuși.
Așa a apărut din Robert Brage - Robert Smith. O direcție în care am reușit totuși să mă blochez. Nu-mi veneau idei. Victoraș e numele personajului pe care îl joc. Mă gândeam la el ca - The Cure - fiind obiectul întregii sale personalități. M-ar fi ajutat să îmi dau seama că acest lucru este subliniat deja atât în text cât și în costum și machiaj și - poate - să caut în altă parte, să caut contrariul, opusul, ce reprezintă Victoraș fără The Cure. Fără Robert Smith.
A doua zi de dimineață am ajuns cu 40 de minute înainte de începerea repetiției. M-am încălzit. M-am gândit la rol. Mi-am dat seama că suntem o echipă.
Cu două zile înainte de premieră încă nu știam ce fac, dar mi-am propus o singură țintă lângă care am așezat cu grijă ce învățasem din acest proiect - prezență. energie. viață. 100%. Am dat tot ce am avut și am oferit toată energia mea. Victoraș a scos ușurel ochii de sub pământ. A început să respire.
Final de stagiune. Pauză. M-am întâlnit cu alergatul. M-am scos la luptă și am câștigat. Întâlnirea cu Radu Afrim m-a motivat al dracului de tare să îmi doresc să evoluez. Mi-a oferit o perspectivă personală pe care nu credeam că o voi mai putea recupera. A scos din mine energia animalică, energia care mișcă lucrurile, energia de care ai nevoie ca să îți dobori scopurile. Am dus lupta cu mine pe kilometri, până când am simțit să nu mai fug de mine, ci să vin spre mine.
M-am întors la teatru în septembrie și mă simțeam ca un conchistador, cu o energie complet nouă, cu o lejeritate corporală nouă, cu câteva kilograme bune în minus, pregătit sută la sută.
Începutul lui 2026 m-a găsit într-un proiect nou, al patrulea de când sunt în trupa teatrului Andrei Mureșanu, în regia lui Nicholas Cațianis. Premiera va fi pe 23 martie în cadrul Sepsi Showcase (23-30 martie 2026) în Sfântu Gheorghe alături de alte producții TAM - Ultima vară de pace (r. Radu Afrim), Scriitoarea (coproducție cu TNT, regia Radu Iacoban), Unchiul Vania (regia Theodor-Cristian Popescu).
Faptul că începutul lui 2026 m-a prins deja în lucru mi se pare un semn bun. Nu pentru că știu ce urmează, ci pentru că, pentru prima dată, nu mai am nevoie să știu. Restul vine din mers.
Deci domnule doizerodoișase - e timpul - pornește motorul. Decolăm. Și de data aceasta nu ne vom opri până pe 22 iunie când ne vom întâlni cu a doua șansă.
Ne vedem la teatru.
(foto: Volker Vornehm)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)