În ceea ce privește I(inteligența) A(rtificială), trebuie să încetăm să mai fim ipocriți, să ne facem că nu înțelegem, să ne revoltăm și să ne indignăm. Puțin realism! Nițică onestitate! Noutatea nu e atît de mare, e doar ultra-revelatoare: o imensă oglindă de sine a umanității. Care, ea, nu s-a schimbat. Dimpotrivă: se adîncește și chiar se îngroapă în sine. La fel ca Trump, IA este un ultra-revelator: Trump, al Americii eterne și al puterii, IA, al umanității ca atare, în întregul ei. Un revelator implicit și ca atare apocaliptic: ce ne sperie cu adevărat nu este IA în sine, ci imaginea despre noi înșine, mărită și inevitabilă, pe care ne-o impune. În care ne scăldăm, dar pe care nu vrem s-o recunoaștem, să o admitem, să ne-o asumăm.
IA: bucuria imaginii "pure", "ideale", post-pămîntești, "celeste", "angelice" (Rafael la puterea a x-a, cu x de la necunoscut), dezlegate (hors sol și off ground), dezrădăcinate (migrante pe loc, fără suferință), imagine fără referent și fără corespondență, tocmai de aceea fericită. IA pare un mister și o noutate, dar nu e.
Trăim de mult doar cu, prin și ca imagini. Regimul ontologic al umanității este dintotdeauna nu doar unul mediat, intermediat, ci de mult unul aproape pur semiotic, cu unele resturi. Acum, IA purifică, curăță imaginile de însăși ideea de referire la realitate, de corespondență cu vreo realitate. Singura realitate este (era de mult, dar acum telos-ul e atins, împlinit, dezvăluit) cea a imaginilor. Doar imaginile au și dau realitate. Radicalitatea evenimentelor prezente abia dacă poate fi reprezentată, recunoscută, numită prin simplitatea fără echivoc a unor enunțuri precum cele de față.
Pînă acum, imagini ale unei realități eventuale. Acum, gata: doar imagini, imagini și atît. În sfîrșit!
Pentru că de fapt de mult noi, umanitatea, nu ne mai așteptăm la vreo corespondență între imagini și realitate. Aceasta este secundară și eventuală, în niciun caz obligatorie sau necesară.
Momentul actual: ieșirea din iluzionarea și din mințirea de sine, din ipocrizia ontologică. Să recunoaștem că de fapt asta vrem și asta sîntem. Corespondența imaginilor cu realitatea a fost un imperativ de drept, ulterior, adăugat și impus de niște elite, de care azi ne putem, sîntem în sfîrșit chemați, eliberator, să ne scuturăm. Revoluție!
În toiul acestei de-realizări, nu numai adevărul, ci și realitatea ca atare a rămas doar în sarcina artei. Doar arta mai vorbește de adevăr și de realitate. În rest, tot realul a devenit "estetic" și chiar "artistic", în sensul idealist-metafizic de fals și artificial, de sinteză.
Nu contează dacă există vreo corespondență între imagini și realitate: ea există oricum, și e de ordin fantasmatic, pînă la psihotic.
Să recunoaștem, să nu ne mai mințim: de mult nu mai credem în adevărul imaginilor, de mult, dat fiind că sîntem mințiți, am devenit nihiliști și cinici: "realiști". IA reprezintă momentul eliberator al adevărului, cînd în sfîrșit ne putem împăca și delecta cu noi înșine, fără nicio conștiință încărcată sau vinovată. Aproape fără conștiință: doar imagine, senzație, percepție, în flux, în curs.
Plăcerea ține de imagine, și am fost educați, formați să nu avem plăcere decît prin/în/ca imagine: comunitatea imaginilor.
Cercul se închide, căci revoluția imaginii-plăcere vine într-un moment cînd, prin Trump, imaginile sînt acțiune în sine.
Din Evul Media în Evul Mediu. Înainte, nu înapoi (pardon: "ânapoi").
Trăim într-o societate infantil-ludică - infantiludică - a falsurilor acceptate și a împăcării cu furtul și cu minciuna, cu corupția constitutivă, a cultivării minciunii (care ne ajută, tocmai, să nu ne mai mințim).
Nimeni nu vrea adevărul. Nu știm cum să fugim de adevăr, cum să simulăm (adică să mințim) adevărul, intim și social.
Cum să nu ne placă IA? Cine vrea realitate și adevăr? În sfîrșit, principiul plăcerii se poate debarasa de principiul realității preluîndu-l, subsumîndu-și-l: principiul realității este principiul plăcerii. Fără sciziuni și schizoidii. În sfîrșit!
Putem pune în sfîrșit realitatea și adevărul nu doar între paranteze, ci în imagini.
Să nu ne mai mințim: adorăm minciuna și urîm realitatea.
Evacuarea și transferarea realității și, legat, negarea necesității: plăcerea futilului sintetic, ieftin, a falsului minor, "nevinovat", permanent nou chiar dacă nu altul, nu diferit, care însă devine major și nu mai poate fi combătut, dar care s-a insinuat mărunțit.
Pornografia înseamnă de mult plăcerea imaginii "pure", constituind astfel regimul ontologic preferențial al imaginilor.
Nu contează deci dacă imaginile fac sau nu referire la realitate sau corespund - indicial/indexical, referențial, documentar, testimonial - vreunei realități. Ele au realitate și sînt realitate. Și mai ales noi le dăm realitate.
Pragmatic, noi, destinatarii-utilizatori, sîntem de fapt nu producători, ci, filosofic la propriu, realizatori, "efectuanți": noi realizăm imaginile, le actualizăm, le conferim actualitate, imaginile "în sine" și "ca atare" sînt doar semnale și, cum spunea, profetic, Deleuze despre informație în general, imperative și cuvinte de ordine: lipsite de realitate și rupte de realitate, imaginile sînt în căutare de realitate, și tocmai de aceea ne cheamă și ne obligă să le realizăm, să le efectuăm, adică să le dăm realitate, realitatea noastră.
Pragmatic deci, noi sîntem garantul, acreditarea cu/de realitate a imaginilor. Referința nu este, așa cum credem, în urmă, înapoi, ci înainte, tot înainte, în noi: pragmatică. "Opera deschisă". Înainte, nu înapoi către Evul Mediu.
Imaginile caută realitate, de fapt realizarea realității, și noi le-o dăm prin consum și prin trafic, prin accesare și diseminare, prin tatuare nepermanentă cu ele, prin accesorizare cu ele: purtăm imagini ca să fim și să funcționăm ca imagini, schimbăm imagini și ne schimbăm (doar) ca imagini.
Dar o facem de fapt pe măsura ontologică a imaginilor: pe cît sînt ele de futile, pe atît de rapid le expediem și le consumăm. Irealității îi corespunde fluxul. În acest sens, imaginile IA sînt ne-încadrate, ne-izolate, trec din una în alta, dar fără a fi și a face film. Nu au scenariu și montaj, dar au program.
Adevărul-corespondență de tip metafizic contestat deja de poststructuralism și postmodernism, deci, restrîns și cît de cît controlat, de filosofie și arte, devine acum social, "democratic", dezlănțuit: susținut deopotrivă tehnologic și politic și adjudecat, astfel, ca supremă tehnologie politică.
Trăim un moment al adevărului, al împăcării cu sine, al dezvinovățirii, al ingenuizării umanității: un vechi și fundamental curs al lucrurilor, ocultat însă, devine liber la practicat, devine licit, moral și legal. Gata, ne putem droga și îmbăta în voie cu falsuri ieftine, ceea ce pînă acum făceam metaforic și în ascuns față de noi înșine devine normă și regulă de viață, "principiu regulator".
Gata! Ura! Putem ucide, din moment ce o facem doar în imagine. Dar în regimul neofascist al imaginilor-acțiune, imaginile ucid. Ne sinucidem imaginal, nu și imaginar.
Adevărul este urît, căci întotdeauna postum (miroase a vechi, a bătrînețe, a moarte), în urmă - depășit (de evenimente).
Nu contează dacă ceva este fals, prost sau periculos, nou să fie: fast fashion și hiper-consum. Rotație ultrarapidă a falsului ieftin.
Falsul gratis e însă fals gratis.
E bine. Trăim un moment de exultație. O nouă minciună intim-socială de sine o înlocuiește pe cea veche.
Și un neașteptat triumf social al "autonomiei esteticului", prin metafizica (merdafizica) de piață a pieței.
Raportorii de adevăr - presa, justiția, arta, știința - sînt neplăcuții, inoportunii și, deci, inutilii și dăunătorii social și politic, dușmănoșii dușmani ai poporului care reamintesc realitatea și vor să compare, să pună permanent în balanță imaginile cu corespondentul sau referentul lor. Dar corespondentul imaginilor pure, al purificării imaginii de realități "trecute", "lăsate în urmă", ontologic "depășite", sîntem noi, consumatorii-realizatori ai imaginilor în însăși futilitatea lor: le consumăm tocmai ca gablonzuri, neacordîndu-le prea multă atenție, dar mediindu-le frenetic. Am devenit mediul și releele lor, osmoza și metabolizarea falsului sintetic e avansată, dar nici ele, imaginile, nu sînt, de fapt, mesajul: mesajul e codul, este întregul în funcțiune neîntreruptă, pe bază de feedback în sine (pistă de explorat: nu mai există decît feedback, control și oglindă), "schema", procesul, fluxul, dispozitivul total devenit mediu și condiție de existență
Există și ceva inteligență colectivă în fericita preluare de către societate a Inteligenței Artificiale. Ne îmbrăcăm în IA, adică punem pe noi imagini în care nu credem neapărat, dar care ne plac tocmai pentru că, ieftine, pot fi schimbate tot timpul, la nesfîrșit, ca - aparent - timpul însuși.
Și tot așa.
Plăcerea minorului, a prostiilor, plăcerea de a materializa timpul exact pe măsura lui: umplîndu-l cu nimicuri (timpul e un nimic, și tocmai ca nimic trece).
IA: bucuria imaginii "pure", "ideale", post-pămîntești, "celeste", "angelice" (Rafael la puterea a x-a, cu x de la necunoscut), dezlegate (hors sol și off ground), dezrădăcinate (migrante pe loc, fără suferință), imagine fără referent și fără corespondență, tocmai de aceea fericită. IA pare un mister și o noutate, dar nu e.
Trăim de mult doar cu, prin și ca imagini. Regimul ontologic al umanității este dintotdeauna nu doar unul mediat, intermediat, ci de mult unul aproape pur semiotic, cu unele resturi. Acum, IA purifică, curăță imaginile de însăși ideea de referire la realitate, de corespondență cu vreo realitate. Singura realitate este (era de mult, dar acum telos-ul e atins, împlinit, dezvăluit) cea a imaginilor. Doar imaginile au și dau realitate. Radicalitatea evenimentelor prezente abia dacă poate fi reprezentată, recunoscută, numită prin simplitatea fără echivoc a unor enunțuri precum cele de față.
Pînă acum, imagini ale unei realități eventuale. Acum, gata: doar imagini, imagini și atît. În sfîrșit!
Pentru că de fapt de mult noi, umanitatea, nu ne mai așteptăm la vreo corespondență între imagini și realitate. Aceasta este secundară și eventuală, în niciun caz obligatorie sau necesară.
Momentul actual: ieșirea din iluzionarea și din mințirea de sine, din ipocrizia ontologică. Să recunoaștem că de fapt asta vrem și asta sîntem. Corespondența imaginilor cu realitatea a fost un imperativ de drept, ulterior, adăugat și impus de niște elite, de care azi ne putem, sîntem în sfîrșit chemați, eliberator, să ne scuturăm. Revoluție!
În toiul acestei de-realizări, nu numai adevărul, ci și realitatea ca atare a rămas doar în sarcina artei. Doar arta mai vorbește de adevăr și de realitate. În rest, tot realul a devenit "estetic" și chiar "artistic", în sensul idealist-metafizic de fals și artificial, de sinteză.
Nu contează dacă există vreo corespondență între imagini și realitate: ea există oricum, și e de ordin fantasmatic, pînă la psihotic.
Să recunoaștem, să nu ne mai mințim: de mult nu mai credem în adevărul imaginilor, de mult, dat fiind că sîntem mințiți, am devenit nihiliști și cinici: "realiști". IA reprezintă momentul eliberator al adevărului, cînd în sfîrșit ne putem împăca și delecta cu noi înșine, fără nicio conștiință încărcată sau vinovată. Aproape fără conștiință: doar imagine, senzație, percepție, în flux, în curs.
Plăcerea ține de imagine, și am fost educați, formați să nu avem plăcere decît prin/în/ca imagine: comunitatea imaginilor.
Cercul se închide, căci revoluția imaginii-plăcere vine într-un moment cînd, prin Trump, imaginile sînt acțiune în sine.
Din Evul Media în Evul Mediu. Înainte, nu înapoi (pardon: "ânapoi").
Trăim într-o societate infantil-ludică - infantiludică - a falsurilor acceptate și a împăcării cu furtul și cu minciuna, cu corupția constitutivă, a cultivării minciunii (care ne ajută, tocmai, să nu ne mai mințim).
Nimeni nu vrea adevărul. Nu știm cum să fugim de adevăr, cum să simulăm (adică să mințim) adevărul, intim și social.
Cum să nu ne placă IA? Cine vrea realitate și adevăr? În sfîrșit, principiul plăcerii se poate debarasa de principiul realității preluîndu-l, subsumîndu-și-l: principiul realității este principiul plăcerii. Fără sciziuni și schizoidii. În sfîrșit!
Putem pune în sfîrșit realitatea și adevărul nu doar între paranteze, ci în imagini.
Să nu ne mai mințim: adorăm minciuna și urîm realitatea.
Evacuarea și transferarea realității și, legat, negarea necesității: plăcerea futilului sintetic, ieftin, a falsului minor, "nevinovat", permanent nou chiar dacă nu altul, nu diferit, care însă devine major și nu mai poate fi combătut, dar care s-a insinuat mărunțit.
Pornografia înseamnă de mult plăcerea imaginii "pure", constituind astfel regimul ontologic preferențial al imaginilor.
Nu contează deci dacă imaginile fac sau nu referire la realitate sau corespund - indicial/indexical, referențial, documentar, testimonial - vreunei realități. Ele au realitate și sînt realitate. Și mai ales noi le dăm realitate.
Pragmatic, noi, destinatarii-utilizatori, sîntem de fapt nu producători, ci, filosofic la propriu, realizatori, "efectuanți": noi realizăm imaginile, le actualizăm, le conferim actualitate, imaginile "în sine" și "ca atare" sînt doar semnale și, cum spunea, profetic, Deleuze despre informație în general, imperative și cuvinte de ordine: lipsite de realitate și rupte de realitate, imaginile sînt în căutare de realitate, și tocmai de aceea ne cheamă și ne obligă să le realizăm, să le efectuăm, adică să le dăm realitate, realitatea noastră.
Pragmatic deci, noi sîntem garantul, acreditarea cu/de realitate a imaginilor. Referința nu este, așa cum credem, în urmă, înapoi, ci înainte, tot înainte, în noi: pragmatică. "Opera deschisă". Înainte, nu înapoi către Evul Mediu.
Imaginile caută realitate, de fapt realizarea realității, și noi le-o dăm prin consum și prin trafic, prin accesare și diseminare, prin tatuare nepermanentă cu ele, prin accesorizare cu ele: purtăm imagini ca să fim și să funcționăm ca imagini, schimbăm imagini și ne schimbăm (doar) ca imagini.
Dar o facem de fapt pe măsura ontologică a imaginilor: pe cît sînt ele de futile, pe atît de rapid le expediem și le consumăm. Irealității îi corespunde fluxul. În acest sens, imaginile IA sînt ne-încadrate, ne-izolate, trec din una în alta, dar fără a fi și a face film. Nu au scenariu și montaj, dar au program.
Adevărul-corespondență de tip metafizic contestat deja de poststructuralism și postmodernism, deci, restrîns și cît de cît controlat, de filosofie și arte, devine acum social, "democratic", dezlănțuit: susținut deopotrivă tehnologic și politic și adjudecat, astfel, ca supremă tehnologie politică.
Trăim un moment al adevărului, al împăcării cu sine, al dezvinovățirii, al ingenuizării umanității: un vechi și fundamental curs al lucrurilor, ocultat însă, devine liber la practicat, devine licit, moral și legal. Gata, ne putem droga și îmbăta în voie cu falsuri ieftine, ceea ce pînă acum făceam metaforic și în ascuns față de noi înșine devine normă și regulă de viață, "principiu regulator".
Gata! Ura! Putem ucide, din moment ce o facem doar în imagine. Dar în regimul neofascist al imaginilor-acțiune, imaginile ucid. Ne sinucidem imaginal, nu și imaginar.
Adevărul este urît, căci întotdeauna postum (miroase a vechi, a bătrînețe, a moarte), în urmă - depășit (de evenimente).
Nu contează dacă ceva este fals, prost sau periculos, nou să fie: fast fashion și hiper-consum. Rotație ultrarapidă a falsului ieftin.
Falsul gratis e însă fals gratis.
E bine. Trăim un moment de exultație. O nouă minciună intim-socială de sine o înlocuiește pe cea veche.
Și un neașteptat triumf social al "autonomiei esteticului", prin metafizica (merdafizica) de piață a pieței.
Raportorii de adevăr - presa, justiția, arta, știința - sînt neplăcuții, inoportunii și, deci, inutilii și dăunătorii social și politic, dușmănoșii dușmani ai poporului care reamintesc realitatea și vor să compare, să pună permanent în balanță imaginile cu corespondentul sau referentul lor. Dar corespondentul imaginilor pure, al purificării imaginii de realități "trecute", "lăsate în urmă", ontologic "depășite", sîntem noi, consumatorii-realizatori ai imaginilor în însăși futilitatea lor: le consumăm tocmai ca gablonzuri, neacordîndu-le prea multă atenție, dar mediindu-le frenetic. Am devenit mediul și releele lor, osmoza și metabolizarea falsului sintetic e avansată, dar nici ele, imaginile, nu sînt, de fapt, mesajul: mesajul e codul, este întregul în funcțiune neîntreruptă, pe bază de feedback în sine (pistă de explorat: nu mai există decît feedback, control și oglindă), "schema", procesul, fluxul, dispozitivul total devenit mediu și condiție de existență
Există și ceva inteligență colectivă în fericita preluare de către societate a Inteligenței Artificiale. Ne îmbrăcăm în IA, adică punem pe noi imagini în care nu credem neapărat, dar care ne plac tocmai pentru că, ieftine, pot fi schimbate tot timpul, la nesfîrșit, ca - aparent - timpul însuși.
Și tot așa.
Plăcerea minorului, a prostiilor, plăcerea de a materializa timpul exact pe măsura lui: umplîndu-l cu nimicuri (timpul e un nimic, și tocmai ca nimic trece).