I
[La (în) cumpăna modernității: Ștefan Bertalan, prima retrospectivă (1)]
Joi, 3 aprilie 2025, fundația Art Encounters a deschis la Timișoara prima retrospectivă cu adevărat reprezentativă a deja legendarului artist Ștefan Bertalan (1930-2014). Intitulată "În ritmul lumii" (titlu ce sugerează, fără a o numi ca atare, ideea extrem-contemporană de rezonanță, în cazul de față fiind vorba mai curînd de acord, idee mai sensibilă în versiunea engleză a titlului, In tune with the world).
Datele "tehnice" ale expoziției (care a rămas deschisă pînă la 29 iunie 2025, putînd fi deci vizitată în paralel cu Bienala Art Encounters) sînt de cel mai înalt nivel, adică în perfect acord cu importanța artistului și cu pretențiile (deja amplu confirmate) ale organizatorului: curator, Bernard Blistène (fost director, azi onorific, al Centrului Pompidou, deja un obișnuit al Timișoarei), co-organizator, galeria Esther Schipper (Berlin, Seul, Paris - Place Vendôme), deținătoarea unei mari părți din opera marelui artist timișorean; peste 250 de lucrări (pictură, inclasabile, dar perfect reprezentative "lucrări pe hârtie", fotografii, filme, instalație și documente) impecabil desfășurate într-un parcurs în același timp cronologic și "tematic" (serial și performativ, opera lui Bertalan se desfășoară, procesual-organic, "în ritm" și "în acord" cu timpul și cu istoria, astfel încît această suprapunere nu este deloc întîmplătoare, ea fiind, chiar, pentru prima oară perceptibilă ca întreg în această expoziție). Trebuie, de asemenea, amintit, foarte important, faptul că organizatorii își propun să "itinereze" această expoziție, mai întîi la București, apoi și în afara României, probabil la Viena, în paralel cu realizarea nu doar a unui catalog, ci a unei monografii, eforturi evidente și mai mult decît binevenite - responsabile, mature - de plasare a eminentului artist acolo unde îi este locul: în plan și la nivel internațional, acolo unde înserierile și comparațiile sînt mult mai dure, dar și mult mai "valorizante". Și unde percepția interpretativă, deschisă și multiplicantă, poate rezerva multe și mari surprize.
Ștefan Bertalan: neoavangardism neoconstructivist, membru al istoricelor grupuri timișorene 111 și Sigma, alături de Roman Cotoșman și Constantin Flodor, cărora ulterior li s-au alăturat Doru Tulcan, Elisei Rusu, Ion Gaiță și Lucian Codreanu. Remarcabil, documentar de neratat, în același moment la Muzeul Național de Artă din Timișoara are loc o foarte precisă și incitantă expoziție dedicată tocmai acestor două grupuri, expoziție curatoriată de Ileana Pintilie, de cea mai bună cunoscătoare a întregului acest fenomen timișorean, unic în peisajul cultural al României comuniste (asupra căruia va trebui revenit).
Revenind însă, acum, la Ștefan Bertalan, trebuie spus că acesta este departe de a fi necunoscut publicului sau nerecunoscut de critica și istoria artei din România. Dimpotrivă, este aproape o legendă și este aproape venerat ca atare. Dar cunoașterea lui integrală și aprofundată, la nivel mare, este totuși departe de a fi atins amplitudinea necesară. De unde și deosebita importanță a acestei prime retrospective reprezentative.
Ștefan Bertalan nu poate fi înțeles altfel decît în integralitate, ca parcurs, ca desen destinal, opera lui e o singură linie, un singur gest. Renaștere-Rembrandt-Goethe-Bauhaus-Klee (de exemplu: nu întîmplător desen, linia ca meta- și arhi-principiu generator, productiv, creator. Matematică, știință, artă, natură (în special vegetală); cercetare și expresivitate; multi- și trans-medialitate, artist plurifom, existențial performativ, traversînd mediile și reunindu-le, vom vedea, tragic, sacrificial. Poate nu este întîmplător și este mai bine că reprezentarea și receptarea lui, cum să spun, nu întîrzie, ci se află în decalaj (făcînd ca, astfel, opera să continue postum, să apară ca neîncheiată), așteptîndu-și întîlnirea cu actualitatea profundă - de pildă sub semnul matematicii viului, al reunirii științifice om-natură, sub semnul crizei perpetue, tot mai accentuate, în care viul este pus pe planeta Pămînt. Viul e integral sau, rănit fiind în integritatea sa, ca integritate, e pe moarte, în agonie, luptîndu-se să supraviețuiască integral, altfel spus ca atare (nu doar ca "motor" intern al său).
Înainte de expoziție, pregătindu-mă și gîndindu-mă la ce știam deja din Bertalan, adică contemplîndu-mi și cercetîndu-mi interior indelebilul șoc-Bertalan, scriam: imposibila, dar reala, efectiva sinteză artă-știință-natură; desen, design, vegetalul; îmbrățișare structural-fenomenală a viului. Reintegrează, reface, desegmentarizează continuul liniei viului (descendența sa metamorfică). Linia desenului: nervură și contur; design = program-cod (în sens informatic), scriere a formelor. Linia care se autodizolvă, explodează, linia-cîmp. Desen: Antichitate-Renaștere- Modernitate bifacială-Avangarde (ca, deja, re-). Desenul și linia vieții (nervura și conturul), linia ramificată, rizomatică, reintegrată în tabloul practicat ca planșă-cîmp. Goethean, începuturile unficate, imposibil reunite ale modernității. Pe Bertalan s-ar putea întemeia și o teorie unificată a mediului, de fapt a viului ca producție de forme și ca mediu de sine tragic, sacrificial. Aceeași nervură generatoare de contururi reunește mediul construit și mediul natural (ca altfel construit). Pe de o parte, a nu construi împotriva naturii, ci cu ea și în ea; dar, pe de altă parte, imposibilitatea tragică, sacrificială, distructivă de a o face: un posibil "portret" al lui Bertalan. Bauhaus: voiau să construiască un mediu de creștere pentru om. Design: conturul este nervura, care este scoasă la suprafață, dar rămîne, funcțional, nervură continuă, unificatoare. Etc.
Iar acum, în expoziție și după, încercînd să intru în ritm și în acord cu lucrarea lui Ștefan Bertalan, adică în continuitate cu linia lui explodată, dar persistentă, încăpățînată. Încercare de elaborare a unui protocol experimental și dublă descriere atît a experienței acestei tentative "de laborator", cît și experimentării ca atare. Cu atît mai mult - dar și mai greu, mai provocator - cu cît Bertalan scrie, adică restabilește, inevitabil conflictual, indistincția productivă, continuitatea meta-morfică scriere-desen (vom vedea pînă unde, aspect final pînă acum cel puțin mie, unuia, necunoscut: autopotretele vegetale, Omul-Plantă etc.).
Matematica viului, geometria creșterii. Șira și nervura. Traseu organic, re-organicizat: de la geometrie la viu, arta.
Artist total, plurimorf-unitar. În sfîrșit, început de canonizare, adică de discutare aprofundată la nivel reprezentativ: recuperare.
Desenul "după" natura vegetală, de fapt încercarea constantă, compulsivă, de a intra, de a "nimeri" linia creșterii naturale, de a o preliungi științific ca (prin) artă (de reținut: științific ca/prin artă): Rembrandt. Mai mult decît Dürer. Plus floarea-soarelui, deci Van Gogh desenatorul.
Tabloul-Bertalan, suprafața de lucru. Tabloul, cumulînd, explodează, produce serie, suită. Tabloul este (devine) planșă, caiet, tabel, tablă, fișă de observație, filă de jurnal. Totul pe aceeași pagină, în același tablou (cîmp operator), în același cadru (la toate nivelurile): unitate imposibilă, dar realizată, efectuată pur contingent (adică "impur"), imposibilul împlinit, înfăptuit: fapta artei.
Artist suprem, existențial performativ: opere imposibil totale, reunire care îl dislocă, opere explozive a căror concentrare se desfășoară, "detonează" apoi serial. Cresc. Explozii organice. Înfloresc.
Goethe.
II
[La (în) cumpăna modernității: Ștefan Bertalan, prima retrospectivă (2). Nervura, conturul, emisia]
Retrospectiva Ștefan Bertalan, "În ritmul lumii" (In tune with the world), Fundația Art Encounters, Timișoara: finalul, dizolvarea vegetală, pierderea conturului, imposibilitatea menținerii conturului delimitator (a limitei, a graniței), resorbirea conturului în nervura generatoare, reînghițirea conturului de către nervură, retragerea unuia în cealaltă.
Ultimele etape ale unei vieți consumate și structurate exclusiv în jurul creației, mie, unuia, mai puțin cunoscute pînă acum în univocitatea lor, adaugă dramatism biografic-existențial (exil, boală, incapacitate) tragismului artistic-existențial asumat, provocat. O "neagră" complicitate între destinul provocat și destinul primit pare a lumina și a susține, aproape daimonic, dinăuntru, această utopie artistică (imposibil) integratoare.
Revin la însemnările audio din expoziție. Legătura Renaștere-Iluminism/Luminism (Lumini), la (în) cumpăna modernității, imposibila despărțire a apelor între spiritual și rațional care va bîntui, pînă azi, cînd ocult-latent, cînd declarat-manifest, întreaga modernitate, nu una sau cealaltă (mai ales spiritualul), ci tocmai dualitatea, unitatea lor de versanți, "versantilă", complicitatea și inseparabilitatea lor structurală fiind cea de fapt ocultată, căci imposibilă, irealizabilă.
Și tocmai asta, de la Goethe pînă la Klee și constructivismul utopist al avangardelor "istorice" (totalizate și împlinite în Bauhaus ca "programare" a vieții umane ca mediu de sine), rezumă existențial, tragic-sacrificial, Ștefan Bertalan, într-un ultim (la nivel de epocă) gest, titanesc, de luptă cu întruparea, cu existențializarea, cu imposibila trăire artistică a contrariilor, singura însă generatoare și "germinală". Suprem hybris de încarnare (prin vegetal) a artei.
Spre final, evoluează, intră, cum ar spune Deleuze-Guattari, într-o devenire spre altceva (unitatea conflictuală) împreună cu vegetalul (calea aleasă), de fapt "se degradează" spre gestualism pur (tocmai cînd trupul îl trăda) și grafism pur (aproape de Cy Twombly). Linia unificatoare, "fir roșu", rămîne singură, vibrînd dramatic în cîmp tot mai gol. Nervură fără contur, nervură înghițindu-și contururul pentru a supraviețui, a merge mai departe.
Aproape estetizare a scrisului în tablou. Scrisul tratat plastic, ca semn plastic în sine (ceea ce, întîmplare sau nu - sau întîlnire în abisurile cercetării - se poate întîlni - capodoperă - și în expoziția strict alăturată, organizată de Ars Monitor împreună cu Art Encounters, a lui Gili Mocanu: ce nebunie! Despre care voi scrie, voi scrie).
Fuziuni producătoare de himere între regnuri. Himerele-graniță. Granițele sînt himere.
Ajunge pînă la un fel de deriziune obiectivă: autoportretizarea "holistic"-vegetală produce în mod obiectiv (repet: hybris sacrificial de identificare cu "totul", ca rest) caricatură tragică. Dizolvare a chipului (trăsăturilor și conturului) în viul vegetal e sacrificială, trage trăsăturile (ale feței și ale trasării ei artistice), liniile fug, nici nervură, nici contur, conturul se descompune. Dionisiac. Nu e o împăcare, o resorbire, este o rupere, o explodare, o dispariție tragică nu în neant, ci în viu.
Fuzionare, hibridare. E obsedat de regăsirea (doar procesual-performativă: curgere) a unității, la toate nivelurile și în toate registrele: tablou-planșă, artă-știință, re-avangarda re-ia și re-inventează refulatul modernității, care nu este spiritualul refulat de către rațional, ci, repet, tocmai unitatea lor conflictual-constructivă. Linia continuă, sinteza imposibilă, modernitatea (ocultat) sacrificială. O căutare "istorială" care trebuie permanent, întrerupere după întrerupere, re-luată, căci nu poate fi împlinită, dar nu poate fi nici abandonată: tensiunile ei disruptive sînt primordial și principial creatoare. Ceea ce Bertalan a trăit integral, adică și activ, în mod programatic, ca supra-eu artistic suveran, dar și "pasiv", primit, ca un dat. Unitate sacrificială trăită.
Chipul uman nu rupt, ci tras, "caricaturizat" de/prin natură, de univers: tras, des-făcut, des-compus. Fuziunea, absorbția umanului îl "caricaturalizează" obiectiv tragic.
Artist polimorf, plurimorf. Fiind noi finiți, limitați, restrînși, separați, fragmentați, "segmentarizați", între nervură și contur, căutarea unității este inevitabilă, dar și inevitabil tragică, sacrificială, dionisiacă, ea spulberă, sfîșie, dar doar astfel creează (se poate crea): "caricaturi", linii pure. Și tot de aceea revine periodic, aproape compulsiv, este ritualică. Irezistibilă, de neatins, nu se poate decît desfășura procesual-performativ. Istoria-explozie.
Este ceea ce atinge și reușește să exprime, ceea ce și trăiește, și meta-exprimă, prin linia continuă de căutare (linie de creștere) a artei sale, Ștefan Bertalan.
Nici nervură, nici contur, post-nervură și post-contur, grafism pur și grafic al bolii și al furiei, al foamei de exprimare, linia descărnată finală ține, minimal dramatic - epură ultimă căutînd să meargă și mai departe, să persiste aproape viral în vid, infra-ontologic -, în mod extraordinar pagina, se agață de ea degajînd și continuînd să emită cosmic tensiune pură, ființare magnetică.
Supremație a desenului, manual/"tehnic", artă-știință, indistincția vitală desen-scris, linia continuă, scrisul ca programare, design total, ultim. Omul și mediul său care nu este totuna cu el, Ștefan Bertalan accelerează sensibilitatea ecologică actuală, care începe să înțeleagă că "împăcarea cu natura" înseamnă și o acceptare a luptei, a conflictului, deci necesitatea unei "diplomații" a viului (cf. Baptiste Morizot).
Și așa mai departe. Către, vom vedea, ce poate însemna, anticipativ, o "Pedagogie SIGMA". Căci despre învățare continuă este, în continuare, vorba.